'''Sufletul''' (gr. ''psyhi'' şi ''pnevma'' ; lat. ''anima'' și ''spiritus'' = duh, suflare ; ebr. ''ruah'') este nu numai o componentă specifică a fiinţei umane («Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele (păsările cerului) ?» — Mt. [[Evanghelia după Matei|Matei]] 6, 26), ci şi principiul formator, unitar şi dinamic al personalităţii. Sufletul este «entelehia» trupului[[trup]]ului, elementul substanţial şi raţional, care dă forma individuală şi personală a fiinţei omeneşti, prin care se distinge atât de [[Dumnezeu ]] cât şi de celelalte creaturi.

Deşi [[Noul Testament ]] foloseşte două nume pentru suflet — «psyhi» şi «pnevma» — (Lc. [[Evanghelia după Luca|Luca]] 1, 46 şi 47 ,• Fii. Filipeni 1, 27), conţinutul biblic este acelaşi : sufletul este substanţa care face omul, om, ca fiinţă liberă, personală şi nemuritoare (Mt. 10, 28) : «Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde ? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Mt. 16, 26). în ce priveşte geneza sufletului, >aceasta este o taină a Creatorului (Ps. 139, 13—16). Sufletul nu are un [[ipostas ]] preexistent şi nici nu e constituit dintr-o materie preexistentă ca trupul, care se alcătuieşte din trupul părinţilor. Fiinţa umană primeşte existenţă după trup ca rezultat al unei naşteri din alte trupuri. Sufletul are altă poziţie şi funcţie în raport cu trupul (v. TRUP). El este creat din voinţa lui Dumnezeu, prin suflul divin, într-un mod cunoscut numai de Creator. Sufletul este primit de la Dumnezeu, prin suflul dumnezeiesc dătător de viaţă, odată cu trupul, în timpul zămislirii, astfel că fiinţa umană apare în lume ca unitate psiho-somatică. De fapt, duhul [[duh]]ul divin care produce sufletul dă şi puterea de a forma trupul. Sufletul are viaţa ca fiinţă, de aceea el nu trebuie să fie confundat cu puterea vitală, imanentă, care există în animale şi în toate creaturile. El este subiectul, suportul personal al acestei energii vitale, având viaţa prin sine ca fiinţă şi pentru el însuşi. Sufletul este principiul formator, care individualizează firea umană într-un subiect; de aceea sufletele descendenţilor lui [[Adam ]] nu sunt conţinute în sufletul lui Adam. Ca [[prototip ]] al neamului omenesc, Adam cuprinde în sine pe toţi, dar fiecare îşi primeşte o existenţă individuală, printr-un suflet nou creat de Dumnezeu pentru el. După moartea [[moarte]]a fizică, sufletul se desparte de trup pentru un timp, cu speranţa vieţii veşnice şi în aşteptarea învierii trupului. Autorul «Epistolei către Diognet» compară raportul dintre creştini şi lume, cu relaţia dintre suflet şi trup, spunând : «Sufletul care este nemuritor locuieşte într-un templu pieritor ; iar creştinii, care peregrinează pentru un timp în mijlocul a ceea ce se destramă, aşteaptă nestricăciunea în ceruri» [[cer]]uri» (cap. 6).

==Sensurile si semnificatia şi semnificaţia termenului ''ruah '' (suflet, duh) in gandirea în gândirea vetero-testamentaratestamentară==

Sfantul [[Sfântul Duh]],a treia persoana [[persoană]] a [[Sfânta Treime|Preasfintei Treimi]],consubstantiala consubstanţială cu Tatal si Tatăl și cu Fiul,este suflarea dragostei lui Dumnezeu,invizibil prezent in în darurile saleSale,de aceea nici nu poate fi cunoscut decat intrdecât într-un climat de pace,de dragoste,si și de intelegere reciproca intre credinciosiînţelegere reciprocă între credincioşi,caci căci el se sustrage oricarei judecati inguste si oricarei tendinte poliemiceoricărei judecăţi înguste și oricărei tendinţe polemice.Continutul Conţinutul viu al invataturii învăţăturii despre sfantul Sfântul Duh este un privilegiu al traditiei rasaritenetradiţiei răsăritene.Viata Viața Bisericii nu e decat decât evenimentul perpetuu al pogorarii pogorârii Duhului SfantSfânt.Necesitatea aprofundarii aprofundării pnevmatologiei crestine creştine este o problema importanta problemă importantă pentru teologia ecumenica!Actiunea Sfantului teologie. Acțiunea Sfântului Duh este creatoarea unitatii si unităţii și a sfinteniei in viata crestinasfinţeniei în viaţa creştină,iar aceasta este o realitate esentiala esenţială pentru scopul Bisericii de a reprezenta Imparatia [[Împărăţia lui Dumnezeu intr]] într-o forma istorica concretaformă istorică concretă,facand făcând Biserica sa să se deosebeasca deosebească fundamental de orice alta altă comuniune.Adancirea Adâncirea misterelor divine intrîntr-o cunoastere apofatica cunoaştere apofatică presupune ancorarea intrîntr-o viata spirituala inalta si invaluirea viață spirituală înaltă și învăluirea omului credincios de Duhul SfantSfânt,care dezleaga intelesurile dezleagă înţelesurile cele mai neintelese!Urcusul neînţelese. Urcuşul duhovnicesc presupune o a doua nasterenaştere:nasterea naşterea din Duh.Agonisirea Duhului Sfant Sfânt este supremul scop al vietii dupa vieţii, după cum spunea sfantul sfântul [[Serafim de Sarov]],iar realizarea acestui scop aduce in viata în viața membrilor sai săi manifestarea acelui continut conţinut dumnezeiesc de traire in sfintenie dupa trăire în sfinţenie după cum spunea parintele părintele Galeriu in (în revista :studii teologice „Studii teologice” nr. 10,1983,,cunoasterea Cunoaşterea lui Hristos in în Duhul Sfant ,,Sfânt).

:«Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi via(a viața trupului însufle^t însuflețit prin el şi are lucrare de viață făcătoare pentru altul, lucrare ce se arată adică în trupul însufleţit de el. Dar are viaţa nu numai ca lucrare, ci şi ca că fiinţă, întrucât sufletul e viu prin el şi pentru el însuşi. Căci se arată având viaţa raţională şi înţelegătoare, ca una ce e în chip vădit alta decât viaţa trupului şi a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu se destramă. Iar pe lângă faptul că nu se destramă, mai rămâne şi nemuritor, întrucât nu se arată să fie pentru altul, ci are viaţa prin sine ca fiinţă.

:Sufletul raţional şi înţelegător are viaţa ca fiinţă, dar în stare să primească cele ce sunt potrivnice, adică răutatea şi bunătatea. De aici se arată că nu arc bunătatea ca fiinţă, precum nici răutatea, ci o oarecare însuşire în stare să se îndrepte şi spre o parte şi spre alta cînd când e lăsată. Acestea nu sunt de faţă într-un spaţiu, ci sufletul înţelegător, primind de la Ziditor puterea de a se hotărî liber, poate să încline spre una sau alta şi să vieţuiască potrivit cu ea. De aceea sufletul raţional şi înţelegător este oarecum şi compus, datorită lucrării mai sus pomenite» ([[Grigorie Palama]], ''Capete despre cunoştinţa naturală'', 32—33, în Filoc. rom.[[Filocalia]], voivol. VII, p. 442).

* ''Epistola către Diognet'', 6, în trad. cit.: ''Scrierile părinţilor apostolici'' (PSB 1), p. 177— 178; * Sfântul [[Vasile cel Mare]], ''Despre originea omului'', I, 6—8, 18—19; II, 3—7, 11, trad. citcât., p. 179—187, 213—221; 231—249, 257—259;* [[Ioan Damaschin]], ''Credinţa ortodoxă'', II, 12, trad. citcât., p. 68—71. ==A se vedea și==* [[Înviere]]