Spiritualitate: Diferență între versiuni

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
(→‎Ascetică şi Mistică)
Linia 6: Linia 6:
 
Până la sinteza Părintelui Dumitru Stăniloae în cursul său academic de „Spiritualitate ortodoxă. Ascetică și Mistică”, unii autori au încercat să separe asceza și mistica.
 
Până la sinteza Părintelui Dumitru Stăniloae în cursul său academic de „Spiritualitate ortodoxă. Ascetică și Mistică”, unii autori au încercat să separe asceza și mistica.
  
−
Nichifor Crainic, în cursul său de „teologie mistică” (publicat de editura Trinitas în 1993 sub numele de „Sfinţenia - împlinirea umanului. Curs de teologie mistică, 1935-1936”), definește teologia mistică sub sintagma de „ştiinţa îndumnezeirii omului"<ref>Nichifor Crainic, ''Sfinţenia - împlinirea umanului (Curs de teologie mistică, 1935-1936)'', Editura Trinitas, Iași, 1993, p.14</ref>, și o deosebește astfel de mistica altor religii, care nu pot conduce la desăvârșire și îndumnezeire: „Mistica are în vedere viaţa de pe culme a desăvârşirii în Duh sau a sfinţe­niei. [...] Culmea de realizare a unei personalităţi creştine se numeşte perfecţiune sau sfinţenie. Culmea sfinţeniei sau a desăvârşirii o reprezintă unirea teandrică, faptul central al misticii"<ref>Ibidem, p.9</ref>. Ca să o plaseze în contextul academic al teologiei, Nichifor Crainic consideră că mistica este „o împlinire vie şi o încununare a dogmaticii şi a mo­ralei. Mistica e viaţa religioasă realizată la maximum”<ref>Ibid.</ref>.
+
[[Nichifor Crainic]], în cursul său de „teologie mistică” (publicat de editura Trinitas în 1993 sub numele de „Sfinţenia - împlinirea umanului. Curs de teologie mistică, 1935-1936”), definește teologia mistică sub sintagma de „ştiinţa îndumnezeirii omului"<ref>Nichifor Crainic, ''Sfinţenia - împlinirea umanului (Curs de teologie mistică, 1935-1936)'', Editura Trinitas, Iași, 1993, p.14</ref>, și o deosebește astfel de mistica altor religii, care nu pot conduce la desăvârșire și îndumnezeire: „Mistica are în vedere viaţa de pe culme a desăvârşirii în Duh sau a sfinţe­niei. [...] Culmea de realizare a unei personalităţi creştine se numeşte perfecţiune sau sfinţenie. Culmea sfinţeniei sau a desăvârşirii o reprezintă unirea teandrică, faptul central al misticii"<ref>Ibidem, p.9</ref>. Ca să o plaseze în contextul academic al teologiei, Nichifor Crainic consideră că mistica este „o împlinire vie şi o încununare a dogmaticii şi a mo­ralei. Mistica e viaţa religioasă realizată la maximum”<ref>Ibid.</ref>.
−
 
 
  
 +
Ca și alți autori occidentali, Nichifor Crainic urmează distincției scolastice occidentale între asceză (ascetică) și mistică<ref>A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Mystical_theology și http://www.newadvent.org/cathen/14621a.htm</ref>, abordare abandonată de autorii ortodocși începând cu a doua jumătate a secolului XX.
  
 
==Trăsăturile spiritualităţii creştine==
 
==Trăsăturile spiritualităţii creştine==

Versiunea de la data 4 martie 2013 01:46

Acest articol face parte din seria
TEOLOGIE
Teolog și Teologie
Teolog - Teologie
Teologie dogmatică
Hristologie - Soteriologie
Eclesiologie - Eshatologie
În jurul Sfintelor Scripturi
Studiul Noului Testament
Studiul Vechiului Testament
Arheologia biblică
Alte discipline
Patristică - Hagiografie - Spiritualitate
Liturgică - Imnografie - Iconografie
Iconologie - Drept canonic - Tipic
Apologetică
Editați această casetă

Spiritualitatea ortodoxă "prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor" [1]. Aşadar, Spiritualitatea sau Teologia Ascetică şi Mistică prezintă sistematic (pe cât e posibil) drumul omului către împlinirea vocaţiei, a chemării sale: asemănarea cu Dumnezeu până la îndumnezeire (II Petru 1, 4), aceasta fiind desăvârşirea la care ne-a chemat Mântuitorul când a zis: "Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârşit este" (Matei 5, 48); aceasta este "starea bărbatului desăvârşit", aceasta este "măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos" (Efeseni 4, 13).

Dar dezvoltarea organică şi desfăşurarea doctrinei ascetice creştine nu s-a sistematizat decât treptat, pornind mai întâi de toate de la acest cuvânt al Mântuitorului: "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine (abneget semetipsum), să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie (sequatur Me)" (Lc. 9, 23. Cf. Mt. 16, 24 si Mc. 8, 34). Pornind aşadar de la acest adevărat rezumat al întregii învăţături ascetice a Evangheliei [2], completat de experienţa în Duhul a Părinţilor - care n-au făcut altceva decât să dezvolte în viată învăţătura evanghelică [3] -, s-a ajuns abia în secolele XI-XII, în Occident, la primele sinteze de Spiritualitate în cunoscutele Summae theologicae. Până atunci tratatele ascetice au fost ocazionale, o mai mare generalitate şi cuprindere având doar Scara sfântului Ioan Scărarul, egumenul Raitului (+ către anul 600) - în Orient [4] - şi Convorbirile (Collationes summorum Patrum) sfântului Ioan Casian (+ probabil în anul 435) - în Occident.

Ascetică şi Mistică

Până la sinteza Părintelui Dumitru Stăniloae în cursul său academic de „Spiritualitate ortodoxă. Ascetică și Mistică”, unii autori au încercat să separe asceza și mistica.

Nichifor Crainic, în cursul său de „teologie mistică” (publicat de editura Trinitas în 1993 sub numele de „Sfinţenia - împlinirea umanului. Curs de teologie mistică, 1935-1936”), definește teologia mistică sub sintagma de „ştiinţa îndumnezeirii omului"[5], și o deosebește astfel de mistica altor religii, care nu pot conduce la desăvârșire și îndumnezeire: „Mistica are în vedere viaţa de pe culme a desăvârşirii în Duh sau a sfinţe­niei. [...] Culmea de realizare a unei personalităţi creştine se numeşte perfecţiune sau sfinţenie. Culmea sfinţeniei sau a desăvârşirii o reprezintă unirea teandrică, faptul central al misticii"[6]. Ca să o plaseze în contextul academic al teologiei, Nichifor Crainic consideră că mistica este „o împlinire vie şi o încununare a dogmaticii şi a mo­ralei. Mistica e viaţa religioasă realizată la maximum”[7].

Ca și alți autori occidentali, Nichifor Crainic urmează distincției scolastice occidentale între asceză (ascetică) și mistică[8], abordare abandonată de autorii ortodocși începând cu a doua jumătate a secolului XX.

Trăsăturile spiritualităţii creştine

Astăzi, datorită situaţiei favorizante în care ne aflăm, anume pentru faptul că putem să avem mai uşor viziuni de ansamblu asupra întregii istorii a spiritualităţii creştine, putem şi să punctăm trăsăturile cele mai importante ale spiritualităţii creştine şi ortodoxe.

Părintele Dumitru Stăniloae, cu înălţimea şi profunzimea teologică ce l-au caracterizat, desprinde următoarele trăsături ale spiritualităţii creştine ortodoxe:

"1. Starea culminantă a vieţii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.
"2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, dar până la obţinerea ei omul este dator cu un îndelungat efort de purificare.
"3. Această unire se înfăptuieşte atunci când omul a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu şi ea este totodată cunoaştere şi iubire.
"4. Efectul acestei uniri constă, între altele, într-o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din om, însoţită de multe feluri de harisme" [9].

Trăsăturile spiritualităţii ortodoxe sub o altă formă:

a) Întâi de toate trebuie să remarcăm că toţi autorii spirituali din Orient şi aproape toţi din Occident - după cum observa la începutul secolului al XVII-lea Francisc de Sales [10] - au tratat o singură spiritualitate, pe care cei mai mulţi teologi ortodocşi o numesc, convenţional, "monastică". E destul, ca dovadă, să reamintim că sfântul Ioan Hrisostom le cere credincioşilor săi - care nu erau nicidecum monahi, ci creştini obişnuiţi - nu numai să citească "Viaţa Marelui Antonie" [11], ci să şi facă cele ce citesc, fără să-şi mai caute - în zadar - scuze [12].

b) Învăţătura ascetică ortodoxă este esenţialmente evanghelică, având ca « piloni » principali lepădarea de sine - abneget semetipsum - şi urmarea lui Hristos - sequatur Me [13]. Iar dinamica interioară a acestui cuvânt - fericit completat de restul învăţăturii ascetice evanghelice şi, apoi, dezvoltat şi explicitat de asceţi - este: cu cât lepădarea de sine şi asumarea crucii proprii vor fi mai complete, cu atât mai desăvârşită va fi urmarea lui Hristos [14]. Cu precizarea că există o fază a înălţimii duhovniceşti în care, după ce ascetul s-a despătimit şi a ajuns pe ultimele trepte ale rugăciunii curate, mintea încetează orice activitate, uimită, dar şi ajunsă la un fel de limită: în această stare de pasivitate (nepasivă, căci dorinţa, îndreptarea ei către Dumnezeu e mai acută ca niciodată), pe neaşteptate, mintea e invadată de dragostea dumnezeiască precum jertfa de un foc ceresc pe altar [15].

c) O a treia trăsătură a spiritualităţii ortodoxe este locul cu totul central pe care-l ocupă aici iubirea aproapelui. Se poate spune chiar că anume prin porunca iubirii aproapelui Mântuitorul a împlinit şi a desăvârşit Legea [16]. Într­adevăr, iudeii nu au cunoscut iubirea de aproapele [17], iar pe Dumnezeu L­-au iubit posesiv şi cu avariţie [18].

d) În sfârşit, caracterul combativ al ascezei ortodoxe este o ultimă trăsătură, care se face remarcată. Prin această sintagmă am vrut să spunem că spiritualitatea ortodoxă a privit întotdeauna asceza ca pe o luptă - lupta cu demonii, lupta cu « lumea », lupta cu patimile [19]. Mai mult, după cum remarca cu un oarecare reproş Pourrat, "scriitorii ascetici orientali insistă asupra răului de combătut si de distrus, si aproape niciodată pe descrierea bucuriilor si frumuseţilor virtuţii de practicat" [20]. Totuşi, această insistentă pe răul de combătut este pe de-a-ntregul legitimă. Pentru că, " îndrăgostit de rău, zice sfântul Iustin Popovici, omul a devenit învăţător în cele ale răului, si tocmai în lumea lui umană răul si-a atins apogeul, a devenit o capodoperă a omului" [21]. Aşadar, aceasta remarcă e mai degrabă o dovadă de realism: "Seilliere: nu optimism psihologic (omul e bun asa cum este) şi pesimism moral (nu-i cereţi să se îmbunătăţească) - cum vor naturiştii - ci pesimism psihologic (omul nu e bun) si optimism moral (poate fi îmbunătăţit de morală si de religie)" [22]. Pe de altă parte însă, e adevărat - experienţa marilor asceţi o arată - că este imposibil a se menţine un echilibru perfect între pesimismul psihologic si optimismul moral. Fiecare ascet caută acest echilibru, dar fiecare îl găseste în mod personal, de o manieră proprie, unică si irepetabilă, si care ar fi riscant a afirma că ceea ce găseşte e transmisibil - ceea ce se transmite de la maestru (duhovnic) la ucenic sunt mai degrabă modalităţile de luptă potrivite ucenicului, dezvăluite treptat nu de către bătrân, ci de către însuşi Domnul în taina ascultării şi în măsura împlinirii poruncilor.

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, EIBM, Bucuresti, 1992
  • P. Pourrat, La spiritualité chrétienne, Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age"
  • Iulian Nistea, Spiritualitatea ortodoxa în slujbele cuviosilor din Mineiul pe luna ianuarie (teză de licenţă) - http://www.nistea.com/slujbele_cuviosilor.htm

Note

  1. ↑ Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, EIBM, Bucureşti, 1992, p. 5.
  2. ↑ Cf. P. Pourrat, La spiritualité chrétienne, Paris, 1931 , t. I: "Dés origines de l'Église au Moyen Age", p. 2
  3. ↑ Această dezvoltare organică este foarte bine pusă în evidentă de P. Pourrat, op.cit., în tomul I (din cele trei) al cursului său de spiritualitate. Astfel, urmărind firul cronologic al dezvoltării, arată în Cap. I învăţătura evanghelică: a) în Evangheliile sinoptice; b) în Evanghelia sfântului Ioan (şi-n epistolele sale); si c) învăţătura ascetică a sfântului Pavel. Cap. II tratează despre "Ascetismul creştin în primele trei veacuri ale Bisericii". Cap. III despre "Deformările ascetismului creştin primitiv": 1. Encratismul şi Montanismul; 2. Gnosticismul şi Neo-platonismul; 3. Teologia spirituală a lui Clement Alexandrinul şi a lui Origen. Cap. IV: "Monahismul în Orient în secolele al patrulea şi al cincilea". Cap. V: "Doctrina ascetică a călugărilor orientali din al patrulea şi al cincilea secol". Cap. VI: "Monahismul în Occident în secolele al patrulea şi al cincilea", s.a.m.d. până la Cap. XII: "Evoluţia monahismului oriental după secolul al cincilea: mănăstirile şi lavrele. Autorii spirituali între secolele al şaselea şi al zecelea".
  4. ↑ Scara Paradisului este - după P.Pourrat, op.cit., p. 486 - echivalenta ascetică a sintezei dogmatice a sfântului Ioan Damaschin.
  5. ↑ Nichifor Crainic, Sfinţenia - împlinirea umanului (Curs de teologie mistică, 1935-1936), Editura Trinitas, Iași, 1993, p.14
  6. ↑ Ibidem, p.9
  7. ↑ Ibid.
  8. ↑ A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Mystical_theology și http://www.newadvent.org/cathen/14621a.htm
  9. ↑ D. Stăniloae, op.cit., p. 6.
  10. ↑ Apud: P. Pourrat, op.cit., t. I, p. IX.
  11. ↑ Scrisă de sfântul Atanasie cel Mare (+ 373) în anul 357, un an după moartea lui Antonie (+ 356).
  12. ↑ Sfântul Ioan Hrisostom, "Omilia a VIII-a la Matei", în: Scrieri. Partea a III-a: Omilii la Matei, PSB 23, EIBM, Bucureşti, 1994, p. 108.
  13. ↑ Lc. 9, 23. Trebuie să menţionăm însă că nu e vorba aici de o urmare a lui Hristos ca în spiritualitatea pietist-sentimentală făcută celebră de Toma de Kempis; e vorba de o urmare mai mult decât per pedes, o urmare personală, adică relaţională şi de comuniune, în Duhul.
  14. ↑ "Plus l'abneget semetipsum sera complet, plus parfait aussi sera le sequatur" (Pourrat, op.cit., p. 10).
  15. ↑ D. Stăniloae, op.cit., pp. 281-285.
  16. ↑ Cf. Matei 5, 17-19 şi Romani 13, 8,10: "...cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea. (...) Iubirea este deci împlinirea legii".
  17. ↑ Asa se face că apostolul Petru l-a întrebat cu uimire pe Mântuitorul: "Şi dacă îmi va greşi aproapele de şapte ori, să-l iert?" Şi tot pentru aceasta a zis Mântuitorul: "Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii " (Ioan 13, 34-35).
  18. ↑ "L'avare, par désir de son trésor, s'en prive. Si l'on peut mettre tout son bien dans une chose caché dans la terre, pourquoi pas en Dieu? "Mais quand Dieu est dévenu aussi plein de signification que le trésor pour l'avare, se répéter fortement qu'il n'existe pas. Eprouver qu'on l'aime, meme s'il n'existe pas. C'est lui qui, pas l'opération de la nuit obscure, se retire afin de ne pas etre aimé comme un trésor par un avare" (Simone Weil, La pesanteur et la grâce, Plon, 1992, p. 24).
  19. ↑ Nu se poate spune, totusi, că aceasta ar fi o influentă monastică, pentru că o asemenea gândire este si cea a sfântului Pavel. La el aflăm lupta dintre omul vechi si omul nou - renăscut prin Botez; la el aflăm lupta dintre carne si duh (în special Romani 7-8), aceste două "lupte" extinzându-se sau cuprin-zând si lupta cu lumea (Ef. 2, 2 etc.); si tot la el aflăm îndemnul de a ne înarma cu toate armele dreptătii împotriva duhurilor din văzduh (Ef. 6, 10-18; I Tim. 6, 12; I Tim. 4, 7).
  20. ↑ "La spiritualité monastique orientale considere la vie chrétienne, avant tout, comme un combat. Elle forme a la lutte l'ame qui veut devenir virtueuse. Pour elle la vertue consiste dans l'extirpation du vice qui lui est opposé: «Celui qui veut acquerir une vertue, disait un moine a ses freres, s'il ne commence pas detester le vice diametralement opposé, il ne pourra jamais la posseder... Si donc tu désires etre humble, deteste toujours l'orgueil. Si tu veux etre sobre, abomine la gloutonnérie. Si tu veux etre chaste, hais la luxure...» (Limonarice, cap.187). Saint François de Salles aura un point de vue différent quand il écrira au sujet de l'obeissance: «Il faut tout faire par amour et rien par force; il faut plus aimer l'obeissance que craîndre la désobeissance" (OEuvres de Saint François de Salles, Annecy-Lyon, XII, p. 359). Aussi les auteurs spirituels orienteaux décrivent les beaucoup plus longuement les vices a com-battre que les vertus a practiquer. (...) C'est toujours l'insistance sur le mal a combattre et a detruire, et presque jamais la description des charmes et des beautés de la vertu a pratiquer. Il semble que ces moines austeres auraient cru manquer de la mortification s'ils se fussent trop arretés aux côtés con-so-lants et aimables de la pieté, comme saura si bien de faire François de Salles. La place trés con-si-de-rable qu'ils donnent dans leurs ecrits a la lutte contre les démons se rattache a la meme tendance. Bref, leur spiritualité présente la sainteté sous son aspect pénible, arche, sévere, comme se plaisaient a l'en-vi-sager et a l'aborder les Peres du désert si dur pour eux-meme." (Pourrat, op.cit., t. I, pp. 165-167).
  21. ↑ Pere Justin Popovici, Philosophie orthodoxe de la verité. Dogmatique de l'Eglise Orthodoxe, Ed. "La Lumiere du Thabor" (coll. "L'Age d'homme"), t. II, p. 9.
  22. ↑ N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 324.
Adus de la „https://ro.orthodoxwiki.org/index.php?title=Spiritualitate&oldid=32708”