Să fii '''sărac cu duhul''' înseamnă să fii smerit, să recunoaşti faptul că nimeni nu are ceva ce să nu fi primit de la Dumnezeu, înseamnă să fii lipsit de orice mândrie, înseamnă să nu te încrezi în puterile şi gândirea proprii, înseamnă să fii eliberat de toate "fanteziile goale" din propria inimă. ''Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat.'' ( [[Epistola către Romani|Romani]] 1:21).

Hristos este cel care a spus că renunţarea la averi de bună-voie este punctul de plecare pentru o viaţă monahală. Sărăcia nu este scopul ci punctul de plecare al vieţii [[monahism|monahale]] şi [[ascetism|ascetice]]. Sărăcia monahală are un alt sens faţă de cel obişnuit, ea însemnând renunţare la averi şi o modestie a nevoilor. Ea nu împietează asupra vieţii sau sănătăţii fizice sau sufleteşti a omului, cum se întâmplă în sărăcia clasică.