Radu Seu: Pagină nouă: Geneza şi etapele formării proiectului al cărui prim volum este cel de faţă fiind expuse pe larg în studiul introductiv care-1 prefaţează, realizatorului său îi rămâne...

2026-04-19T10:53:18Z

Pagină nouă: Geneza şi etapele formării proiectului al cărui prim volum este cel de faţă fiind expuse pe larg în studiul introductiv care-1 prefaţează, realizatorului său îi rămâne...

Pagină nouă

Geneza şi etapele formării proiectului al cărui prim volum este cel de faţă
fiind expuse pe larg în studiul introductiv care-1 prefaţează, realizatorului
său îi rămâne aici doar plăcuta îndatorire de a-şi exprima recunoştinţa faţă
de cei care în diverse moduri au contribuit la închegarea şi definitivarea lui.
Dat fiind însă ineditul demersului asumat, câteva scurte precizări îşi au poate
locul acum.
Gândul iniţial de la care a plecat prima lui formă în anii 1984-1988 a fost
necesitatea completării unui gol din literatura şi cultura teologică ortodoxă
română: la capătul dramatic al celui de-al doilea mileniu creştin, Ortodoxia
românească nu dispunea încă de corpusul textelor normative pentru identitatea
ei dogmatică şi eclezială. în româneşte disponibile erau doar texte cu
caracter practic: cărţile liturgice, diverse colecţii de canoane şi variate traduceri
ale Scripturii. în 1978 demarase un program de traducere a operelor Sfinţilor
Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB). Dar izvoarele dogmatice ale Ortodoxiei
— simboluri de credinţă, hotărâri sinodale, mărturisiri de credinţă —
continuau să lipsească deşi semnificaţia lor fondatoare pentru teologie era şi
este unanim recunoscută de teologi. Pregătind tocmai în acei ani ultima sa
carte despre Modelul cultural european, Constantin Noica repeta mereu ca
acesta s-a alcătuit în 325 la primul Sinod Ecumenic de la Niceea şi regreta
că nu există în cultura contemporană o înţelegere exactă asupra performanţei
speculative de excepţie înfăptuite în Răsărit de toate marile Sinoade ale
Bisericii vechi. în acei ani şi în acel climat s-a conturat aşadar, şi parţial s-a
şi realizat, gândul unei integrale a hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor
Ecumenice şi ale sinoadelor bizantine până în secolul XIV. Intitulată
Sinodiconul Ortodoxiei, această antologie comentată îşi propunea să integreze
şi să depăşească prin amploare cele două colecţii ortodoxe anterioare
publicate în secolul XX: atât succintul dar vizionarul Tezaur al Ortodoxiei
6 Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic
din 1904 al profesorului, apoi mitropolitului, Ioan Irineu Mihălcescu, cât şi
cuprinzătorul corpus editat în anii ’50-’60 ai secolului trecut de profesorul
atenian Ioannis Karmiris sub titlul Monumentele dogmatice şi simbolice ale
Bisericii Catholice Ortodoxe.
Excurs terminologic: „calholic", „ortodox", „ecumenic"
Atestat prima dată ca adjectiv al Bisericii în Epistola către Smyrneni (VIII.2, recenziunea
medie) a Sfântului Ignatie Teoforul ( t cea 107) — unde e episcopul, acolo să fie şi comunitatea,
aşa cum unde e Hristos, acolo este şi „Biserica catholică” (katholike ekklesia) —
adjectivul „catholic” pune o problemă atât de traducere, cât şi de interpretare. Alături de
„episcop”, „prezbiter”sau „diacon”, el face parte din familia termenilor greceşti antici încetăţeniţi
în creştinism cu semnificaţii speciale şi care nu au fost traduşi, ci asimilaţi ca atare
şi explicaţi. Orice fel de echivalare ar fi în cazul lor o sărăcire inacceptabilă. Exemplul clasic
în acest sens îl oferă limba latină, care i-a preluat fără să-i latinizeze. Adjectivul grec
„catholic” nu poate fi redat în mod adecvat nici prin latinul „universal/ă”, nici, cu atât mai
puţin, prin slavonescul „sobornicesc" derivai dintr-un radical care înseamnă „a aduna”.
„Catholic” înseamnă „potrivit întregului” (kalh'holon în limba greacă, secundam totum.
spune Isidor din Sevilla în Etimologiile sale VIII.l.l). Acest „întreg” are însă două sensuri
simultane şi complementare: intensiv, calitativ şi extensiv, cantitativ, geografic. Potrivit
primului sens, Biserica e „catholică” pentru că deţine în ea totalitatea revelaţiei şi mântuirii,
deplinătatea harului şi adevărului, şi în acest sens Biserica „catholică" e Biserica adevărată.
ortodoxă, opusă comunităţilor heterodoxe, eretice, care se constituie pe selecţii (haireseis)
parţiale ale adevărului şi totalităţii lui. Potrivit celui de-al doilea sens. Biserica „catholică" e
fie Biserica din toată lumea, fie o Biserică locală în comuniune cu această Biserică. Coexistenţa
ambelor sensuri e atestată încă din 155 în Martiriul Sfântului Policarp (XIX.2 şi
XIII. 1, sensul de universală; XVI.2, sensul de adevărată) şi este afirmată foarte clar de slântul
episcop Chirii al Ierusalimului (t 387) în Cateheza XVIII, 23: Biserica „se numeşte catholică
pentru că este a toată lumea locuită [kata pases Ies oikoumenes], de la o margine la alta
a pământului, şi pentru că învaţă integral [katholikos] şi neştirbit [anelleipos] toate dogmele
care trebuie să vină la cunoştinţa oamenilor, atât despre lucrurile văzute, cât şi despre cele
nevăzute, atât despre cele cereşti, cât şi despre cele pământeşti; pentru că supune drepteislăviri/
bunei-cinstiri [eis eusebeian] tot neamul oamenilor, şi al celor stăpânitori şi al celor
stăpâniţi, şi al celor învăţaţi şi al celor fără carte; şi pentru că vindecă şi tratează orice fel de
păcate săvârşite prin suflet şi prin trup, şi are în ea orice formă de virtute numită în fapte şi
cuvinte şi în orice fel de harisme duhovniceşti”. Pentru Biserica creştină a primului mileniu
„catholicitatea” şi „orthodoxia” sunt identice şi egal definitorii; ca atare ele nu trebuie nici
ipostaziate şi substantivizate (în ortodoxism sau catolicism), nici opuse confesionalist, cum
s-a întâmplat în mileniul al doilea când s-a vrut ca ortodoxie să existe doar în Răsărit, iar
catolicitate numai în Apus. Adevăraţii creştini „ortodocşi” sunt şi „catholici”, iar adevăraţii
„catholici” sunt obligatoriu şi „ortodocşi”, fiindcă Biserica este una, sfântă, catholică/ortodoxă
şi apostolică. Grafia cu „th” adoptată aici are rolul de a atrage atenţia că e vorba
de sensul originar al termenului, nu de cel confesional pentru care e menţinută aici forma
„catolic/ă”. In Biserica primară „catholicitatea” este un atribut definitoriu al Bisericii apostolice.
„Ecumenicitatea” era în schimb un atribut al Imperiului Roman, care, ca imperiu
universal, ambiţiona să cuprindă „întreaga lume locuită”. „Sinoadele ecumenice” au fost
astfel în sens strict sinoade generale ale imperiului ecumenic, sinoade generale imperiale.
Cuvânt-înainte 7
Motive ţinând de condiţiile precare de documentare şi de scrupul ştiinţific,
dar şi de necesităţile resincronizării şi racordării discursului teologic la condiţiile
şi provocările imense puse în faţă de rapidele transformări sociale şi
de mentalitate prin care a trecut România după decembrie 1989, au amânat
timp de un deceniu realizarea şi publicarea proiectatului Sinodicon. întârzierea
s-a dovedit benefică, întrucât a permis realizatorului conştientizarea
limitelor şi insuficienţelor abordării iniţiale. Riscurile doctrinarismului abstract
fiind evitate prin recursul la istorie, exista însă, pe de o parte, capcana
arhivismului şi documentarismului, iar, pe de altă parte, insatisfacţia interioară
permanentă generată atât de izolarea artificială a dogmaticului de liturgic,
etic şi canonic, cât — mai ales — de imposibilitatea de principiu a unui demaraj
al proiectului plecând de la Niceea 325, cu escamotarea tocmai a epocii
de plămădire a identităţii creştine ortodoxe cuprinse în primele trei secole.
Extinderea investigaţiilor asupra acestui interval formator decisiv pentru
Biserica creştină a fost făcută cu putinţă în primul rând de asumarea entuziastă
şi generoasă a întregului proiect de părintele şi vechiul meu prieten
Iustin Marchiş şi de minunata parohie Stavropoleos din Bucureşti, de comunitatea
duhovnicesc-culturală ce gravitează în jurul acestui nucleu viu şi plin
de cuviinţă al Ortodoxiei româneşti. Susţinerea efectivă şi acompanierea
plină de încredere şi răbdare de care a beneficiat în anii 2005-2007 i-au
permis realizatorului nu doar întregirea documentaţiei, ci şi regândirea proiectului
din temelii.
Un set întreg de documente martirice, liturgice şi disciplinare relevă existenţa
înainte de anul 325 a unui creştinism apostolic, integral — catholic şi
ortodox — nesegmentat în compartimente artificiale, viu, dar în acelaşi timp
riguros, care îşi exprima şi motiva rigoarea în termenii noţiunii fundamentale
de kanon. înainte de a promulga decrete, dogme, definiţii sau tomosuri (ca
în epoca imperială bizantină), Biserica una, sfântă, catholică/ortodoxă şi
apostolică a primelor trei secole îşi formulase Normativul identităţii sale în
canonul scripturii, în canonul adevărului credinţei, în canonul etic al vieţii şi
în canonul liturgic. Actualitatea permanentă a acestor documente şi mărturii
de o forţă şi simplitate unice se dovedeşte acută în zilele noastre. Locul
acerbelor polemici interconfesionale al celui de-al doilea mileniu creştin a
fost luat în pragul acestui nou mileniu de insidioase războaie culturale. Purtate
cu mijloacele sofisticate ale unei civilizaţii multimediatice şi vehiculând
deconstrucţii radicale şi deconcertante schimbări ale paradigmelor clasice
ale antichităţii sau modernităţii, ele se întâlnesc în efortul concertat de subminare
a identităţii creştine în însuşi nucleul ei canonic: relatarea despre
Iisus Hristos a Bisericii apostolice. în condiţiile îngrijorătoarei amnezii şi
ratări a esenţialului de care suferă lumea postmodemă globală actuală, reme8
Canonul Ortodoxiei I. Canonul apostolic
morarea şi interpretarea reperelor esenţiale ale constituirii identităţii creştine
se impune de la sine drept imperativul momentului. în noua lui variantă,
regândit şi intitulat Canonul Ortodoxiei (s-ar fi putut numi la fel de bine
Canonul Catholicităţii) este conceput în următoarele volume: I. Canonul
apostolic al primelor trei secole (volumul de faţă); II. Canonul dogmaticodisciplinar
al Sinoadelor Ecumenice; III. Canonul dogmatico-polemic al
Bisericii bizantine; IV. Canonul hagiografic (Sinaxarul) al Bisericii bizantine;
V. Canonul dogmatico-polemic al Bisericii răsăritene postbizantine.
Ansamblul încearcă să ofere elementele principale care să permită oricui
interesat să dea un răspuns avizat la întrebarea: Ce este Ortodoxia creştină şi
creştinismul ortodox în forma lor canonică? Din capul locului trebuie reţinut
că nu e vorba nici de un manual sau de un ghid practic, nici de un tratat istoric
sau ştiinţific abstract, ci în esenţă de un exerciţiu de memorie şi de receptare/
asimilare reflexivă a tradiţiei ortodoxe ca proces viu — cu lumini şi
umbre, cu câştiguri, dar şi cu pierderi — de identificare şi realizare a unei
forme vii. Fiind forma interioară de revelare a misterului inepuizabil al unei
Persoane unice— Iisus Hristos răstignit şi preaslăvit, Fiul veşnic al Tatălui
şi Capul Bisericii, Trupul Său — Canonul se refractă în tradiţia Bisericii
într-o suită de forme canonice: scripturi, instituţii, rituri, persoane sfinte ctc.
Riscul cel mai mare la care sunt expuse aceste forme este acela al formalizării
lor (epistemizarea, juridizarea, ritualizarea, clericalizarca, etc.) şi reducerii
lor la simple formule. Este diferenţa evidenţiată mereu între Tradiţie, tradiţii
şi tradiţionalism. Formalismul şi tradiţionalismul sunt vehiculări exterioare
ale unor segmente de tradiţie cu ratarea miezului lor spiritual, ba chiar cu
reducerea acestuia prin rutină la simple autoconfirmări ale limitelor şi obsesiilor
noastre. Asemenea lui Iisus care, cum inspirat spunea monahul Nicolae
Delarohia, a venit să ne scandalizeze şi să ne mântuiască, adevărata tradiţie
şi formă canonică nu doar ne confirmă, ci ne contrariază şi ne provoacă
transformarea. Victima inevitabilă a abordării tentate aici sunt aşadar vulgata
pseudocanonică şi pseudotradiţionalistă a schemelor şi şabloanelor osificate,
în care tradiţia şi formele ei sunt nivelate prin abstractizare şi decontextualizare.
Prea mult timp s-a crezut că Ortodoxie = Tipicon + Pidalion — formulă
saducheic-fariseică, de reducere a prezenţei unei Persoane la o colecţie de
rituri, ceremonii şi prescripţii juridice. La care se adaugă iluzia autoflatantă şi
autosecurizantă că toate acestea n-ar fi simple „ghiduri”, ci chiar „teritoriul”
spiritual, dacă nu însăşi „busola” Ortodoxiei. Formula canonică sugerată aici
este însă: Ortodoxie = Evanghelie + discernământ. Fiindcă Ortodoxia nu este
doar un conţinut ideal, o substanţă spirituală; ortodoxia este şi un mod de
a fi, de a gândi şi a aborda realitatea, iar aici, aşa cum ne-o spun Părinţii,
virtutea cea mai importantă a creştinului este discernământul. Artă de a nu
Cuvânt-înainte 9
confunda accesoriul cu esenţialul, detaliul cu forma, şi de a înţelege întotdeauna
pe lângă ceea ce câştigăm atunci când pierdem, şi ceea ce se pierde
atunci când ceva se câştigă, discernământul este exerciţiul şi darul sesizării
perspectivei distincte şi al complementarităţilor, perceperea naturii muzicale
profunde a formelor canonice. în definitiv, canonul e şi un gen muzical.
Canonul ne vine însă întotdeauna dintr-o tradiţie, iar tradiţie înseamnă istorie
cu sens a formelor canonice, deci adevărate, care nasc libertate faţă de
idoli şi iluzii prin supunerea filială faţă de esenţialul, adevărul şi simfonia
lui (cf. In 8, 33-36; In 17). Caracterul personalist al Revelaţiei creştine şi
natura dialogică a Tradiţiei Bisericii fac ca acestea să fie în permanenţă supuse
unui proces de propunere (nu impunere) şi transmitere autorizată al
cărei scop este o receptare continuă. Biserica lui Hristos e spaţiul în care
răsună mereu „Da”-ul lui Dumnezeu faţă de noi şi „Amin”-ul nostru faţă de
Dumnezeu şi economiile Lui. Aşa cum acel „Fie mie!” (Lc 1, 38) spus unui
înger de o Copilă de doisprezece ani şi reprezentând „Amin”-ul ei a fost
condiţia sine qua non a „Amin”-ului lui Dumnezeu faţă de noi prin întruparea
Fiului Său veşnic, tot aşa nici unul din actele sacramentale şi de autoritate
ale ierarhiei bisericeşti nu sunt valabile fără „Amin"-ul umil, dar indispensabil
al fiecărui credincios. „Amin”-ul credinciosului ortodox este inserat în
permanenţă în „Amin”-ul unei Biserici locale, iar „Amin”-ul Bisericii locale
orthodoxe este inserat mereu în „Amin”-ul comuniunii întregii Biserici
calholicc şi apostolice. „Amin”-ul repetat mereu este semnul receptării şi
re-reccptării sau asimilării permanente a „Da”-ului suprem spus oamenilor
de Dumnezeu Treime în Evanghelia lui Hristos şi Tainele Bisericii.
Există însă şi o receptare permanentă a întregului mister inepuizabil al
Revelaţiei de către Biserică de-a lungul timpului prin oamenii Duhului şi
teologii ci. Ca răspuns la diverse solicitări şi provocări, sfinţii Bisericii, martiri
şi filozofi, monahi, ierarhi şi teologi, fie în sinoade, fie în predici, în
convorbiri duhovniceşti, în tratate, artă, poezie sau muzică formulează, dezvoltă
sau accentuează câte un aspect sau aspecte decisive în contextul sau
situaţiile care le suscită. Accentuarea polemică a acestor aspecte hotărâtoare
se face însă cu împingerea în plan secund, în latenţă sau chiar uitare, a altor
aspecte importante, care rămân nedezvoltate sau chiar reprimate în memoria
generală a Bisericii care e Tradiţia ei. Uitarea şi pierderea definitivă a acestor
latenţe ar însemna o pierdere de substanţă, pe care Biserica adevărată,
deci integrală, „potrivit Totului” divin, nu şi-o poate îngăduie. E mereu de
meditat la principul ideal pe care l-au stabilit rabinii de la Iabne, când după
căderea Ierusalimului au purces la fixarea în scris a tradiţiei în Talmud, pentru
a evita pierderea ei. S-a hotărât să se consemneze toate discuţiile şi opiniile
formulate, urmând ca hotărârile să se facă plecând de la opinia autorizată
10 Canonul Ortodoxiei 1. Canonul apostolic
care e cea a majorităţii. în discuţii s-a ivit însă întrebarea: de ce să se reţină
şi opiniile contrare minoritare, ba chiar şi cele izolate ale câte unui singur
rabin? Unii au răspuns că ele trebuie reţinute tocmai pentru ca respingerea
lor să confirme adevărul opiniei majoritare. Rabi Iehudi însă a replicat: „Nu!
Ele trebuie păstrate pentru a ne putea sprijini pe ele, atunci când va veni
poate vremea lor!”
Chiar şi noi românii trebuie să reînvăţăm statornic nu numai lecţia aceasta,
dar şi faptul că nici Ortodoxia, nici Iisus Hristos nu s-au născut în Carpaţi.
De aceea într-un sens larg, procedural, aprigul patriarh Dositei al Ierusalimului
avea dreptate să-i scrie sfântului domnitor Constantin Brâncoveanu
— iritat de intervenţiile sale şi ale sfântului mitropolit Antim în polemicile
teologilor greci ai timpului — că „dogmele şi legile nu s-au stabilit pe munţii
Valahiei, nici de domnii Valahiei, ci în Constantinopol şi de împăraţi şi de
sinoade”. Nu avea însă dreptate până la capăt, pentru că orgoliosului grec i
s-ar fi putut replica uşor că — aşa cum arată volumul de faţă — nici Iisus,
nici creştinismul nu s-au născut la Constantinopol. Canonul creştinismului
apostolic din primele trei secole s-a fixat la Ierusalim, Roma şi Antiohia, şi
fără recursul la acest canon nu înţelegem nici dogmele sinoadelor, nici legile
împăraţilor Bizanţului.
La capătul acestei prime străji canonice de vrabie solitară veghind noaptea
pe acoperişul (Ps 101, 8) tradiţiei Bisericii vechi, bucuria canonistului este
aceea de a-şi exprima întreaga gratitudine tuturor celor care au stăruit, îndemnat,
aşteptat şi sprijinit efectiv realizarea lui de-a lungul ultimilor ani.
Apariţia lui datorează totul Mariei-Comelia şi Părintelui Iustin. Recunoştinţă
pentru preţiosul ajutor bibliografic se cuvine prietenilor: Florin Cătălin Ghiţ
(Tesalonic, Cluj), Octavian Mihoc (Sibiu, Gottingen), Radu Preda (Cluj,
Hanovra), părintelui Nicolae Florea (Paris), părintelui Ioan Moga (Munchen),
părintelui Ioan Marin Mălinaş (Austria), părintelui Cătălin Pălimaru (Cluj),
lui Mihai Neamţu (Anglia, Bucureşti), Alin Tat şi bibliotecii Facultăţii de
Teologie Greco-Catolică din Cluj, lui Daniel Lemeni şi bibliotecii Centrului
„Areopagus” din Timişoara, lui Adrian Lemeni, Ionuţ Alexandru Tudorie şi
Bogdan Dedu din Bucureşti, lui Nicu Brote (Sibiu), părintelui Vasile Neacşu
(Sibiu, Tesalonic), părintelui Doru Costache (Sidney), lui Roman Adrian
(Fribourg) şi Dragoş Mârşanu (Louvain), Ancăi Herciu (Bochum), lui Andrei
şi Virginei Gâlea (New York), Măriei Campatelli şi Michellinei Tenace de
la Centrul „Aletti” din Roma, părintelui Elia Citterio (Capriata d’Orba), părintelui
Antoine Lambrechts (Chevetogne), părintelui Calinic Berger (Pennsylvania),
colegilor mei de la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din
Sibiu: Sebastian Moldovan, Daniel Buda, Irimie Marga, Ciprian Streza şi
Nicolae Moşoiu, lui Alexandru Ioniţă, Marius Tofan şi altor masteranzi din
Cuvânt-înainte 11
Sibiu pentru stimulantele discuţii, şi nu în ultimul rând părintelui asistent
ieromonah Vasile Bârzu pentru suplinirea din lunile de finalizare. îndoită
recunoştinţă se cuvine delicatului părinte Adrian Deteşan (Braşov).
Un gând devotat de recunoştinţă perpetuă datorez înaintaşilor mei în ale
teologiei, tatălui meu, părintelui profesor Ioan Ică sn, de la care a plecat îndemnul
şi primul gând al acestui volum, incomparabilului exeget al Tradiţiei
ortodoxe care a fost preotul profesor Dumitru Stăniloae, monahului Nicolae
Delarohia care m-a învăţat curajul şi neuitatului Constantin Noica de la care
am deprins pe viu câte ceva din cele ale filo-sofiei.
Dedic acest volum Sfinţilor Apostoli Petru şi Ioan, patronii numelui meu,
a căror ocrotire şi călăuzire le-am simţit însoţindu-mă în permanenţă.
Apariţia acestui volum se datorează şi generoasei sponsorizări a „Băncii
Comerciale Române”, personal domnului Daniel Dăianu, care şi-a adus probabil
aminte de faptul că la originile economiei pământeşti stau economia
şi admirabilul comerţ între cer şi pământ al marelui Econom al creaţiei şi
mântuirii noastre.
diacon Io a n I. Ică j r
3 1 decembrie 2007
Sfânta Mănăstire Hurezi

CANONUL APOSTOLIC AL PRIMELOR SECOLE - Revizia istoricului

Radu Seu: Pagină nouă: Geneza şi etapele formării proiectului al cărui prim volum este cel de faţă fiind expuse pe larg în studiul introductiv care-1 prefaţează, realizatorului său îi rămâne...