Vizualizare sursă pentru „Structura concentric-chiastică a Bibliei creştine”

Deşi la prima vedere pare o colecţie de scrieri disparate, din epoci şi de
genuri extrem de diverse, Biblia creştină (Septuaginta şi Noul Testament)
are şi ea, după cum s-a evidenţiat recent222, o structură simetrică de 2 x 4 părţi
care-şi corespund într-o paralelă chiastic-concentrică. Paralelismul priveşte
simetria celor patru părţi dispuse astfel încât atât în Vechiul, cât şi în Noul
Testament avem o dispunere similară a celor patru părţi: dacă în Pentateuh
şi în cărţile istorice acţionează Dumnezeu, în cărţile sapienţiale cel care vorbeşte/
răspunde la această acţiune este Israel, iar în cărţile profetice vorbeşte
iarăşi Dumnezeu; tot aşa şi în Noul Testament: dacă în Evanghelii şi Faptele
Apostolilor în Hristos acţionează Dumnezeu, în epistole vorbeşte/răspunde
la această acţiune Biserica, iar în Apocalipsă vorbeşte din nou Dumnezeu.
222 Walter Vogels, „La structure symétrique de la Bible chrétienne”, în volumul cu actele
importantului al 50-lea Coloquium Biblicum Lovaniense, 25-27 iulie 2001 : The Biblical
Canons (Bibliotheca Ephemerides Theologicae Lovanienses 163), Leuven, 2003, p. 295-304.
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 175
Chiasmul priveşte relaţia dintre acţiunea şi cuvintele lui Dumnezeu: ceea ce
a făcut la început (în Facerea) Dumnezeu spune/promite să restaureze la
sfârşit (în Apocalipsă), iar ceea ce a spus/promis prin profeţi realizează în
noua Sa acţiune în Hristos relatată în Evanghelii şi Faptele Apostolilor; iar
între dubla acţiune şi dublul cuvânt al lui Dumnezeu în Israelul cel vechi şi
în Israelul cel nou se află prinse tot în chiasm dublul răspuns al celor două
popoare ale lui Dumnezeu la această dublă acţiune meditată, rugată şi vestită
în aceste răspunsuri comunitar-individuale. Canonul biblic creştin apare astfel
ca un vast dialog între Dumnezeul Unic şi mai apoi în Fiul Său Unic şi Poporul
Său Unic care în Hristos dobândeşte dimensiunile întregii umanităţi.
Cuvânt personal vs text literal
Esenţial este însă faptul că, adoptând Septuaginta ca tradiţie biblică profetică,
independentă faţă de textul ebraic, ba chiar superioară acestuia, creştinismul
a avut iniţial o concepţie dinamică şi funcţională (nebiblicistă) despre
Scriptură ca revelaţie vie a unei Persoane pentru mântuirea altor persoane, o
viziune liberă de restricţiile formale şi de literalismul mecanic mort ale concepţiei
rabinice despre textul şi canonul biblic. Dacă iudaismul rabinic s-a
fixat biblicist pe un text absolutizat, iudaismul creştinilor era centrat pe o
Persoană vie, nu pc un text perfect; libertatea şi indiferenţa scandaloasă faţă
de texte a creştinilor sunt evidente în faptul că n-au ţinut să păstreze cuvintele
lui Hristos în însăşi limba în care au fost rostite (aramaică), ci au acordat
traducerii şi interpretării greceşti forţa şi valoarea deplină a expresiei lor
originale. Religie a Cuvântului prin excelenţă, creştinismul este în acelaşi
timp una a traducerii inspirate, ba chiar a unei traduceri vii permanente.
Aceasta e semnificaţia profundă a faptului că Biblia Bisericii creştine a fost
de la început Septuaginta greacă, nu TaNaK-u\ ebraic.
Polemica permanentă cu iudaismul rabinic, care refuza să discute cu creştinii
pe baza Septuagintei, presupus „falsificată” de aceştia, şi accepta dialogul
doar plecând de la textul „original” ebraic, „nefalsificat” — în realitate
ajustat el însuşi de rabinii masoreţi anume pentru a închide posibilităţile unei
interpretări creştine —, la care se adăuga prestigiul filologic al „originilor”
şi pasiunea pentru textele „originale” a umaniştilor creştini, gen Origen în
secolul III sau leronim între secolele IV-V, a condus la pătrunderea şi impunerea
treptată în Biserică a Iui „Hebraica veritas”, cu alte cuvinte a noţiunilor
iudaice atât de text, cât şi de canon biblic — deşi ele erau şi sunt în contradicţie
cu cele ale Bisericii vechi. Ciocnirea dintre cele două concepţii poate fi
văzută în disputa, din primele decenii ale secolului V, între Fericiţii leronim
şi Augustin. Adept al filologismului umanist şi apărător al „Hebraica veritas”,
176 C a n o n u l O r t o d o x i e i I . C a n o n u l a p o s t o l i c
Ieronim ( t 420) realizase în acel timp o nouă traducere latină a Vechiului
Testament pe baza textului ebraic: aşa-numita Vulgata. Gestul a provocat
reacţia de protest a lui Augustin (f 430) care s-a simţit obligat să apere tradiţionalismul
Bisericii şi să reafirme răspicat faptul că pentru Biserică Vechiul
Testament autentic e Septuaginta, traducere profetică inspirată, superioară
textului ebraic223.
Triumful filologiei şi biblicismului asupra Cuvântului
Nu fără dificultate, Vulgata s-a impus în cele din urmă în Occidentul latin;
în sesiunea a patra din 1546 a Conciliului de la Trento ea va fi proclamată
Biblia oficială a Bisericii Romano-Catolice; este însă o Biblie hibridă pentru
că, dacă în ce priveşte textul urmează „originalul” ebraic, în ce priveşte canonul
îl urmează parţial, fiindcă nu respectă şi ordinea cărţilor, canonul lărgit
(cu cărţile „deuterocanonice”) al Septuagintei. La începutul secolului XVI,
exemplul lui Ieronim a fost urmat de Luther şi de ceilalţi reformatori, care
vor traduce Biblia de data asta în limbile naţionale europene plecând tot de
la textul ebraic, receptând totodată şi canonul rabinic al cărţilor autentice ale
Vechiului Testament. Separate într-un grup izolat şi puse în carantină sub
eticheta de „apocrife”, „deuterocanonicele” au fost menţinute totuşi de reformatori
în Bibliile lor ca „bune de citit” şi pentru protestanţi. Ulterior, purismul
„ebraizant” a câştigat în calvinismul britanic, aşa că grupul „apocrifelor"
va fi exclus din toate Bibliile protestante modeme şi contemporane. Din tradiţionalism
şi confesionalism, atât textul, cât şi canonul Septuagintei au fost
menţinute doar de Bisericile Ortodoxe. Dar şi aici, odată cu epoca modernă,
s-a impus prestigiul umanist al textelor „originale” ebraice, ajungându-se la
Biblii hibride cum sunt, de exemplu, traducerile ortodoxe româneşti: toate,
fără excepţie, urmează planul Bibliei protestante a lui Luther, exilând şi
separând „deuterocanonicele” în carantina unui grup de cărţi „apocrife” sau
„necanonice”; iar începând din 1936 şi până în 2001 s-a abandonat şi textul
grec al Septuagintei, luându-se ca referinţă textul rabinilor masoreţi. Justificarea
acestui act antitradiţional dată în prefeţele Bibliilor din 1936 şi 1938
este aceea de a face astfel faţă mai bine polemicilor provocate de răspândirea
de către cultele neoprotestante a versiunilor „Societăţii biblice britanice”
fidele textului ebraic şi canonului ieronimian-lutheran!
Implicaţiile deciziei în favoarea textului ebraic şi a canonului rabinic sunt
însă profunde în plan teologic şi metodologic pentru creştini şi pentru Biserică,
chiar şi atunci când facem abstracţie de faptul — uitat foarte repede — că
ambele sunt produse tardive şi rezultate din decizia deliberată a autorităţilor
223 AUGUSTIN, D e Civilate D ei 18, 42-43.
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 177
Sinagogii, după excluderea creştinilor la sfârşitul secolului I, de a se delimita,
atât prin textul ebraic, cât şi prin canoanele rabinilor, de textul grecesc şi de
canonul diferit al Septuagintei creştinilor. Influenţei iudaismului rabinic i se
datorează în primul rând pătrunderea şi adoptarea de către creştini a aceleiaşi
fixaţii literaliste pe texte sacralizate — transformate ulterior în simple
cariere de extras texte de sprijin pentru doctrine teologice (aşa cum pentru
rabini erau baza unor argumente şi soluţii juridice) — şi transformarea creştinismului
biblicist dintr-o religie personală, vie, într-una scripturistică. Dintr-o
comuniune cu Dumnezeu ca Persoană „biblicismul” rabinic, imitat apoi de
protestanţi, face din creştinism o religie a Cărţii, asemenea islamului şi iudaismului
rabinic; departe de credinţa personajelor Bibliei, care — aşa cum
ne-o reaminteşte James Barr — nu au avut o Biblie, ci fie au trăit înaintea ei,
ca patriarhii sau profeţii, fie au avut o cu totul altă atitudine faţă de ea, ca
Iisus şi apostolii. Biblicismul adoptă faţă de Biblie atitudinea de scrib a unor
Ezdra creştini, uitând că Iisus n-a fost un nou Moise, nici n-a adus o nouă
Toră, ci a fost Cuvântul lui Dumnezeu venit în trup ca să aducă lumii Duhul,
harul şi adevărul (In 1, 17), identice cu Viaţa veşnică (In 14, 6; 10, 10). Iisus
a activat într-un iudaism devenit deja de câteva secole o religie scripturistică
centrată în jurul Torei, faţă de care însă avea o atitudine atât de afirmare, cât şi
de libertate şi independenţă critică: nu se lasă controlat de Lege, nici aservit
ei, dar nici nu o aboleşte; o confirmă, dar o şi depăşeşte: nu o desfiinţează,
dar o împlineşte (Mt 5, 17), o umple de Sensul ei ultim restituindu-i Duhul,
care îi afirmă litera, dar eliberează de sclavia faţă de ea. Nicăieri în Evanghelii
Iisus nu e înfăţişat scriind sau poruncind ca învăţăturile şi evanghelia
Lui să fie aşternute în scris, şi este limpede că nu voia să întemeieze o mişcare
religioasă scripturistică. Spre deosebire de scribii şi rabinii contemporani
Lui, Iisus nu are faţă de Scripturile ebraice o atitudine exegetică, ci se
foloseşte de texte biblice ebraice, dar şi de parabole, niciodată însă de naraţiunea
istorică biblică, dar şi de naraţiunile fictive ale unor parabole nebiblice,
pentru a se prezenta pe Sine însuşi, noutatea predicii şi acţiunii Lui.
De aceea, nici scrierile apostolilor nu sunt o simplă interpretare, un midrash
creştin, al Scripturilor ebraice, ci au în centrul lor proclamarea noutăţii persoanei
şi activităţii lui Iisus ca Domn, presimţită însă în tradiţiile iudaismului.
Autoritatea textelor e clar subordonată autorităţii supreme a Persoanei
lui Iisus Hristos Domnul, nu invers. Textele scripturistice sunt utilizate ca
argumente profetice (scripturile vechi) sau mărturii (scripturile noi) ale Adevărului,
nu drept sursă sau criteriu al Adevărului şi credinţei. Scripturile nu
controlează credinţa, ci derivă din credinţa vie a patriarhilor, profeţilor şi
apostolilor, din întâlnirea lor vie cu Dumnezeul Unic şi Fiul Său Unic pentru
zidirea în credinţă a Poporului vechi şi nou al lui Dumnezeu.
178 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic
Cărţile Noului Testament datează înainte de anul 70
Istoria canonului şi textului Noului Testament224 este la fel de instructivă,
atât teologic, cât şi istoric, ca şi a celui Vechi. în ce priveşte istoricul redactării
şi datării scrierilor viitorului Nou Testament, cercetările au cunoscut în
ultimele decenii reaşezări spectaculoase faţă de teoriile ştiinţifice standard
de la începutul şi mijlocul secolului XX (von Hamack, 1897, sau Kiimmel,
1953), pentru care redactarea Evangheliilor ar fi avut loc, pe baza unor prezumptive
surse şi tradiţii orale anterioare, abia între anii 70-110, cea a Epistolelor
Pastorale şi „Catholice” în jurul anului 100, ultima (2 Petru) fiind
concepută odată cu încheierea canonului între anii 120-150.
Surpriza a venit din partea unui teolog şi episcop anglican, John Arthur
T. Robinson (1919-1983) — episcop de Woolwich (1959-1969), profesor
de Noul Testament la Trinity College, Cambridge (1969-1983) —, care.
pe lângă solide studii de teologie biblică, stârnise o imensă controversă în
1963 prin cartea sa Honest to God (vândută în decurs de patru ani într-un
milion de exemplare); plecând de la idei ale teologilor liberali Paul Tillich,
Dietrich Bonhoeffer şi Rudolf Bultmann, episcopul anglican John Arthur
T. Robinson punea în discuţie critică modurile de interpretare teologică a
creştinismului tradiţional şi a supranaturalului, pledând pentru revizuirea
drastică a limbajului spre a-1 face accesibil omului modern, pentru o rcinterpretare
a moralei creştine şi pentru o „nouă reformă” a creştinismului
occidental. Retras din scaunul episcopal în urma polemicilor iscate, Robinson
a revenit la catedră şi la studiile biblice, publicând în 1976 o la fel de scandaloasă
pentru teologia academică tentativă de „redactare a Noului Tcsta-
224 Ea a avut parte, mai ales în sânul protestantismului luteran german, de investigaţii
din cele mai diferite, începând cu contestarea lui raţionalist-istoristă de Johann Salomo
SEMLER (Abhandtung von freier Untersuchung des Canons, 4 voi., 1771-1775) şi până la
reabilitarea lui teologică de BREVARD S. Childs (The New Testament as Canon. An Introduction,
1984), trecând prin monografia monumentală a lui THEODOR Zahn (Gescliiclite
des neutestamentlichen Kanons, 1882 şi 1892, 2 voi.; al 3-lea n-a mai fost publicat), care
a iscat reacţia polemică a lui Adolf von Harnack şi cea clasică a lui Hans von
CAMPENHAUSEN (Die Entstehung der christlichen Bibel, 1968), până la sintezele indispensabile
ale teologului prezbiterian american BRUCE M. METZGER (1914-2007): The Text o f the
New Testament. Its Transmission, Corruption and Restoration, Oxford, 1964, şi The Canon
o f New Testament. Its Origins, Development and Signiftcance, Oxford, 1987. Interpretarea
se poartă încă în cadrele fixate de disputa Zahn — von Hamack: dacă pentru Zahn canonul
Noului Testament s-a format din raţiuni intraecleziale prin adaosuri succesive fiind deja
format înjurai anului 100 d. Hr., pentru von Hamack (urmat de von Campenhausen cu nuanţe)
el s-a format între anii 140-175 ca răspuns al Bisericii, alături de regula de credinţă şi
succesiunea apostolică, la criza provocată de marcionism, gnosticism şi montanism.
C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 179
ment”225 urmată, postum, de o altă provocatoare încercare de a demonstra
„prioritatea lui loan”226.
Pentru Robinson, toate cărţile Noului Testament au fost scrise înainte de
anul 70, fiindcă nici una din ele nu se referă la acest eveniment catastrofic
pentru iudaism, profeţit de Iisus, ca fiind deja împlinit. Cea mai veche scriere
este Epistola lui Iacob din anii 47-48, care ne permite o privire asupra iudaismului
creştin, fidel în acelaşi timp lui Iisus şi instituţiilor fundamentale ale
religiei lui Israel. Perioada de maximă înflorire literară („epoca elisabetană”
a scrierii Noului Testament) a fost cea a deceniului cuprins între anii 50-60,
când au fost scrise Epistolele Pauline227 şi au fost redactate Evangheliile
actuale pe baza protoevangheliilor asamblate în anii 40-50 plecând de la
culegeri de istorii şi ziceri ale lui Iisus care au circulat în anii 30^10: Matei
ca Evanghelie pentru o comunitate iudeo-creştină deschisă misiunii spre
păgâni; Luca drept Evanghelie pentru comunităţile păgâno-creştine ale imperiului
greco-roman, evanghelizat de Pavel în drumul său de la Ierusalim
spre Roma; Marcu e Evanghelia de centru a lui Petru pentru comunitatea
mixtă de la Roma; iar loan este Evanghelia comunităţii iudeo-creştine ioaneice,
a cărei redactare se extinde pe tot parcursul intervalului între data de
9 aprilie a anului 30 (duminica învierii) şi luna august a anului 70 (distrugerea
Ierusalimului), fiind într-un fel Alfa şi Omega a dezvoltării Noului Testament;
formată la Ierusalim ca primă tradiţie ioaneică şi apoi ca protoevanghelie în
anii 30-50, a cunoscut prima ediţie la Efes în 50-55, forma ei finală cu prolog
şi epilog datând după criza comunităţii ioaneice din anii 60-65 atestată
de cele trei Epistole ioaneice, dar înainte de catastrofa anului 70. Tot în intervalul
40-60, în zona dintre Galilcea şi Siria plasează J. A. T. Robinson şi
enigmatica Didahie a celor Doisprezece Apostoli. Deceniul cuprins între
anii 50-60 marchează începutul epocii de „argint” deja anticipată de Epistolele
Pastorale, epocă preocupată de întărirea şi apărarea credinţei adevărate
împotriva pericolelor ereziilor şi schismelor, dar şi ale persecuţiilor şi apos-
225 John A. T. Robinson, Redating the New Testament, 1976.
226 John A. T. Robinson, The Priority o f John, 1987.
227 1 Tesa/oniceni la începutul lui 50; 2 Tesaloniceni în intervalul 50-52; 1 Corinteni în
primăvara lui 55; / Timotei în toamna lui 55; 2 Corinteni la începutul lui 56; Galateni la
sfârşitul lui 56; Romani la începutul lui 57; Filipeni în primăvara lui 58; Coloseni în vara
lui 58; Efeseni la sfârşitul verii lui 58; 2 Timotei în toamna lui 58.
După J. A. T. Robinson, datele activităţii Apostolului Pavel sunt: 33, convertirea;
35, prima vizită la Ierusalim; 42, a doua vizită la Ierusalim; 47^48, prima călătorie misionară;
48, Sinodul apostolic din Ierusalim; 49-52, a doua călătorie misionară; 52-57, a treia călătorie
misionară, încheiată în 57 la Ierusalim; 57-59, captivitatea la Cezareea; 60-62, captivitatea
la Roma; 66, martiriul la Roma (precedat de martiriul lui Petru în 65).
180 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
taziilor; acum au fost scrise: Iuda şi 2 Petru în anii 60-62, Faptele Apostolilor
între anii 57-62; cele trei Epistole ioaneice între anii 60-65; I Petru în
primăvara lui 65; Evrei în anul 67 (după martiriul Apostolilor Petru şi Pavel
în anii 65-66, dar înainte de moartea lui Nero în iulie 68) şi Apocalipsa
la sfârşitul anului 68, pe fondul războiului civil între pretendenţii la tronul
imperial şi al războiului iudaic, înainte de victoria finală a lui Vespasian şi
cucerirea Ierusalimului de către Titus în august 70. Sfârşitul primei generaţii
apostolice228 29 a adus o pierdere de elan şi crize interne, reflectate în scrierile
postapostolice, cum sunt 1 Clement de la începutul anului 70, Barnaba din
jurul anului 75 sau Păstorul lui Herma din jurul anului 85, un nou avânt
înregistrându-se în secolul II odată cu martirii şi apologeţii Ignatie, Policarp,
Iustin sau autorul anonim al Epistolei către Diognet.
De la Ierusalim la Roma
O cronologie similară cu nuanţe şi accente diferite a propus în 1994 şi
Roland Minnerath, profesor de teologie romano-catolic de la Strasbourg (din
2004 arhiepiscop de Dijon), într-o amplă analiză a constituirii unităţii Bisericii
apostolice în intervalul 30-70 şi în drum de la Ierusalim spre Roma"9.
Aventura Bisericii începe îndată după drama Pătimirii-înviere din 7-9 aprilie
30, cu care s-a încheiat scruta activitate publică (din anii 28-30) a lui
Ieshua din Nazaret, ieşit la predica Evangheliei împărăţiei în vârstă de 30 dc
ani, în al 15-lea an al domniei împăratului Tiberiu (14-37), pe când procurator
al Iudeii era Ponţiu Pilat (26-36). înflorirea Bisericii creştine are loc
aşadar sub împăraţii romani Tiberiu, Caligula (37^41), Claudiu (41-54),
Nero (54-68), urmat, după un sângeros război civil (68-69), de Vespasian
(69-79) şi Titus (79-81).
Epoca originilor (anii 32—40) este cea a comunităţii eshatologice a Noului
Israel al lui Dumnezeu adunat în Ierusalim după Cincizecime în jurul celor
Doisprezece Apostoli în frunte cu Petru. Radicalismul atitudinii faţă de
Templu a grupului „eleniştilor” condus de Ştefan duce în 35 la martirizarea
acestuia şi dispersarea acestui grup radical, căruia i se datorează primele misiuni
în Iudeea, Samaria şi Antiohia. Tot acum are loc convertirea lui Saul
din Tras, care petrece anii 36-38 la Damasc şi în Arabia, iar după o primă
228 Epoca apostolică a anilor 50-70 a cunoscut mai multe faze: între anii 30—40, prima
misiune în Palestina şi Siria; 40-50, consolidarea bazelor pentru următorul avânt; 50-60,
expansiunea rapidă în Asia Mică şi Europa; 60-70, încercări dinăuntru şi din afară; după 70,
reorientare şi reaşezare.
229 ROLAND Minnerath, De Jérusalem à Rome. Pierre et l'unité de l'Église Apostolique
(Théologie historique 101), Paris, 1994.
C a n o n u l şi c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 181
vizită făcută lui Petru la Ierusalim revine în Tars. în 39, Petru ia iniţiativa
misiunii creştine între păgâni, botezând la Cezareea pe centurionul Comeliu,
şi primeşte pentru aceasta avizul unui prim sinod apostolic din Ierusalim.
Pentru a susţine misiunea între păgâni în Antiohia, în anul 40 Bamaba îl
aduce aici pe Pavel şi ambii urcă în 41 la Ierusalim pentru a se pune de
acord cu „stâlpii Bisericii” de aici: Petru, Ioan şi Iacob. Sfârşitul comunităţii
apostolice originare din Ierusalim a venit în anul 42, când în persecuţiile declanşate
de regele Irod Agrippa I (41^14) e martirizat Apostolul Iacob al lui
Zevedei, iar Petru întemniţat scapă miraculos din închisoare şi părăseşte,
împreună cu Marcu, Ierusalimul spre o destinaţie nenumită. Acest „alt loc”
(heteron topon, FA 12, 17) este deliberat codificat, probabil anume pentru
a împiedica localizarea de către romani a întâiului Apostol încă în viaţă.
Dar pentru creştinii cunoscători ai Scripturilor aluzia la Iezechiel 12, 3, unde
acest „alt loc” este Babilonul, le arăta că este vorba de Roma.
Apostolii se dispersează şi misiunea Bisericii se desfăşoară în anii ce urmează
în mai multe direcţii nu doar geografice, dar şi cu accente teologice
distincte: Ioan pleacă spre Efes, Petru probabil spre Roma, iar Pavel cu
Bamaba în jurul Antiohiei. în Ierusalim rămâne doar Iacob, „fratele Domnului”,
în fruntea grupului iudeo-creştin organizat ca o sinagogă creştină strict
fidelă Torei şi Templului, dar şi cu misiune proprie în diaspora iudaică, pe
care o atestă Epistola lui Iacob din anul 45, cel mai vechi produs literar păstrat
de la Biserica creştină. în 48, Bamaba şi Saul/Pavel aduc la Ierusalim
colecta foametei, după care, întorşi la Antiohia, pleacă împreună în anii 48-50
într-o primă călătorie misionară în sudul Asiei Mici şi în Cipru. în anul 48,
împăratul Claudiu îi expulzează din Roma pe iudeii care creau tulburări în
interiorul comunităţilor iudaice din capitala imperiului din pricina „agitatorului
Chrestus” (ludaeos impulsore Chresto assidue tumultuantes Roma expulit),
cum scrie istoricul Suetonius. Acum părăsesc Roma creştinii Aquila
şi Priscilla, dar şi Petru care, trecând prin Corint, unde s-au stabilit Aquila
şi Priscilla, s-a oprit timp de şapte ani la Antiohia. în 49, Iacob trimite la
Antiohia decretul (FA 15, 20-35) prin care fixează normele etice şi alimentare
kasher minimale (din Lv 17-18) pe care trebuie să le respecte creştinii
convertiţi dintre păgâni pentru a putea celebra Euharistii şi agape comune cu
creştinii iudei. Libertatea Duhului invocată de Pavel se ciocneşte la Antiohia
în anul 50 de prudenţa lui Petru. După acest „incident” apostolic, Pavel părăseşte
pentru totdeauna Antiohia şi începe împreună cu Silvan misiunea sa
independentă în Asia Mică, Macedonia şi Ahaia. Din iama anului 50, el rămâne
timp de 18 luni la Corint (în 52 e adus înaintea lui Gallio, prefectul
Ahaiei, fratele lui Seneca), de unde în anul 51 scrie cele două Epistole către
Tesaloniceni, a căror temă este relaţia eshatologiei creştine cu apocaliptica
182 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to lic
iudaică. între anii 54 şi 56, Pavel se stabileşte la Efes, de unde scrie Epistolele
sale către Galateni, întâia şi a Doua către Corinteni şi cea către Filipeni.
Aflat în iama dintre anii 57-58 la Corint, scrie faimoasa Epistolă către
Romani adresată unei comunităţi deja numeroase (cum arată salutările din
final) şi întemeiate de un alt apostol, nenumit (cu maximă probabilitate Petru),
în 58, Pavel revine prin Milet la Ierusalim, unde se întâlneşte cu lacob, dar
scandalul provocat de prezenţa sa în Ierusalim duce la arestarea sa; transferat
la Cezareea Palestinei, unde e ţinut sub arest doi ani (anii 58-60), scrie din
captivitate Epistola către Filimon şi împreună cu Timotei Epistola către
Coloseni. în anul 60, Pavel e trimis la Roma, unde e ţinut timp de alţi doi
ani sub arest. Tulburările din anul 58 în Ierusalim, care va ajunge tot mai mult
sub dominaţia zeloţilor radicali, l-au determinat pe Ioan, autorul Evangheliei
a Patra, să se stabilească la Efes, unde va pune la punct o nouă redactare a
Evangheliei sale. în anii 58-62 sunt redactate cele două variante ale Evangheliei:
cea după Matei pentru iudei, şi cea după Luca pentru păgâni împreună
cu prima parte, privitoare la Petru, din Faptele Apostolilor.
în anul 62 este martirizat în Ierusalim venerabilul lacob, fratele Domnului,
a cărui autoritate spirituală rivaliza cu cea a marelui preot, sfârşitul său
prefigurând viitorul sumbru al comunităţii (sinagogii) iudeo-crcştine din
Ierusalimul căzut pradă anarhiei revoluţionar-mesianicc a zeloţilor. După a
doua respingere a lui Hristos de către Ierusalim prin uciderea fratelui său,
lacob, primul şi ultimul apostol — Petru şi Pavel — transplantează centrul
Bisericii apostolice la Roma. Nou Babilon, Roma devine locul de exil, refugiu,
regrupare şi reconstituire a Noului Israel al Iui Dumnezeu. Ulterior ei
vor pecetlui această alegere şi mutare în „centrul lumii” locuite cu sângele
martiriului lor pentru credinţa şi iubirea lui Hristos.
Criza internă a Bisericii s-a manifestat însă în anii 62-64 în Asia Mică,
unde comunităţile creştine, generate de misiunile dispersate şi independente
ale lui Pavel, lacob şi Ioan, erau pradă disensiunilor, paralelismelor şi derapajelor
doctrinare şi morale legate de interpretări divergente ale hristologiei
şi eshatologiei, existând riscul real ca Evanghelia să devieze spre gnoză sau
apocaliptică radicală. De aceea tema unităţii domină scrierile publicate şi
redactate aici. Ioan încearcă să evite derapajul spre doketism şi gnosticism
al unei părţi a comunităţii lui (criză atestată de cele trei Epistole ioaneice)
accentuând mărturia venirii lui Hristos în trup, necesitatea împlinirii poruncilor
şi a unităţii mistice în jurul Persoanei divino-umane a lui lisus, Unicul
Păstor. Din captivitatea sa de la Cezareea şi apoi de la Roma, Pavel scrie prin
Timotei Epistolele către Coloseni şi către Efeseni (aceasta din urmă mai
mult o omilie pentru depăşirea schismei între creştinii paulinieni şi ioaneici),
în care accentuează unitatea mistică a Bisericii în jurul unui Hristos cosmic.
C a n o n u l ş i c a n o a n e l e c r e ş t in i sm u lu i a p o s to l ic 183
Eliberat din 64, vine şi stă puţin la Efes, unde Luca redactează pentru el
Epistolele Întâi către Timotei şi cea către Tit, în care se arată preocupat
să garanteze unitatea credinţei şi transmiterea apostolatului într-o structură
ecleziologică episcopal-prezbiterială clară. Petru intervine şi el atât prin intermediul
lui Iuda, cât şi personal în Asia: în a doua sa Epistolă „catholică”
(2 Ptr), Petru îl apără şi recomandă pe Pavel şi Epistolele lui comunităţilor
iudeo-creştine iacobite şi celor ioaneice şi respinge interiorizarea gnostică a
eshatologiei.
Semnele crizei se escaladează şi în capitala imperiului; în iulie 64 are loc
incendiul Romei, episod fie provocat intenţionat de grupuri iudaice radicale,
fie exploatat în cheie apocaliptică; pentru a se salva, comunităţile iudaice au
dat vina pe creştini, denunţându-i ca o sectă apocaliptică periculoasă, ceea
ce a dus la declanşarea persecuţiilor neroniene în care Petru însuşi e martirizat
în primăvara anului 65. înainte de persecuţii, în 63-64, Marcu termină
traducerea greacă a Evangheliei lui Petru ca „Evanghelie a lui Iisus Hristos”,
Evanghelie apostolică de centru (Ierusalim-Roma), între cele două Evanghelii
misionare pentru iudei {Matei) şi pentru păgâni (Luca). La începutul anului
65, pe fondul persecuţiilor deja iniţiate, Petru îşi scrie prin Silvan testamentul,
transformând o omilie într-o Epistolă „catholică” (7 Ptr) în care,
evocând discret funcţiile sale de „piatră” şi „păstor”, face o sinteză a temelor
predicii apostolice petrino-pauline: creştinii sunt pietre vii ale templului mesianic
eshatologic al lui Dumnezeu în jurul lui Hristos, Piatra Vie şi Păstorul
Ultim. Prin apostoli, acest templu, în acelaşi timp creşte dinamic prin evanghelizare
şi misiune, dar se şi construieşte unitar, depăşind riscurile dispersiilor,
paralelismelor şi scindărilor prin unificare. Iudeo-creştinilor din Roma,
tocmai ieşiţi din persecuţie, li se trimite drept corectiv şi mângâiere omilia
(scrisă de Barnaba sau Apollo) cuprinsă în Epistola către Evrei, veritabil
tratat „elenistic” (în spiritul lui Ştefan) care proiectează în cer cultul levitic
ideal al Cortului Vechiului Testament prin care Israelul spiritual din diasporă
dorea să înlocuiască cultul Templului din Ierusalim.
în Roma — nu trebuie uitat — exista o importantă comunitate iudaică, al
cărei număr se ridica până la 40-50.000 de membrii şi câteva zeci de sinagogi.
Aşa cum a arătat Raymond E. Brown (1922—1998)230, cel mai important
teolog biblic romano-catolic american al secolului trecut, comunitatea creştină
din Roma era foarte apropiată de iudaism şi de iudeo-creştinismul moderat
al lui Iacob şi Petru, care au stat foarte probabil la origine ei. Primul
230 în cartea scrisă de Raymond E. Brown împreună cu John Meier: Antioch and Rome
New Testament Cradles o f Catholic Christianity, New York, 1983, în care J. Meier scrie
capitolul despre Antiohia, iar R. E. Brown pe cel despre Roma.
184 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s t o l i c
creştinism din Roma a fost unul de tip ierusalimitean, creştinii de aici, inclusiv
cei convertiţi dintre păgâni, fiind extrem de loiali Templului şi idealului
levitic, şi foarte fideli moştenirii iudaice. Astfel, când în anul 58 a scris
Epistola către Romani, pentru a fi acceptat atât de Roma, cât şi de Ierusalim,
Pavel îşi revizuieşte poziţia apocaliptică radicală din Epistola către Galateni
(unde susţine un contrast ireconciliabil între Lege - literă - păcat - sclavie,
pe de o parte, şi Hristos - Duh - har - liberate, pe de altă parte) şi accentuează
faptul că Legea este bună şi Israel îşi are locul său unic în istoria mântuirii
(întâi evreii, apoi păgânii şi, în final, tot Israelul). Pe această bază, Pavel
a fost acceptat ca apostol legitim de creştinii din Roma, devenind, alături de
Petru, unul din „stâlpii” Bisericii din capitala imperiului. Din cauza poziţiei
lor moderat-liberale faţă de iudaism, ambii vor cădea victimă „geloziei”
(zelos) minorităţii iudeo-creştine ultraconservatoare, care susţinea din patriotism
şi zelotism menţinerea obligatorie pentru creştini a circumciziei şi
respectarea întregii Tore231. Acceptarea circumciziei şi integrarea lor formală
în iudaism era şi o măsură de a-i feri pe creştini, pe de o parte, de suspiciunile
zeloţilor în Palestina şi, pe de altă parte, de persecuţiile autorităţilor romane.
Mai ales într-un context tot mai tensionat, fiindcă în mai 66 se declanşează
în Palestina insurecţia antiromană care a dus la începutul lungului război cu
romanii. Abandonat în Asia şi arestat la Efes, în toamna anului 66, Pavel este
adus iarăşi captiv la Roma, unde îşi redactează prin Luca testamentul spiritual
cuprins în a Doua Epistolă către Timotei, nu mult după aceea este şi el
martirizat. In iulie 68, este asasinat Nero şi până în decembrie 69 la Roma
domneşte anarhia: pe tron se succed trei împăraţi (Galba, Otho şi Vitclius),
în timp ce în Ierusalimul asediat se declanşează un sângeros război civil
între facţiunile zelote. In acest timp tulbure, loan publică versiunea finală a
Evangheliei a Patra, în al cărui capitol final recurge la figura lui Petru pentru
a salva integritatea mişcării ioaneice grav afectată de radicalizarea eretică şi
schismatică a creştinilor ioaneici gnosticizaţi şi doketizaţi.
231 în funcţie de atitudinea faţă de iudaism, în creştinismul primar s-au conturat, potrivit
lui R. E. Brown, patru poziţii şi grupuri distincte:
— cel al ultraconservatorilor iudeo-creştini, care cereau circumcizia şi respectarea integrală
a Torei (drept pentru care îl duşmăneau de moarte pe Pavel) şi care a evoluat în cele
din urmă în erezia şi secta ebioniţilor;
— cel al conservatorilor moderaţi, ca Iacob şi Petru, care cereau respectarea doar a unor
prevederi etice şi alimentare kashrut generale din legământul noahitic (cuprinse în „decretul”
Sinodului apostolic din FA 17);
— cel al liberalilor moderaţi, reprezentaţi de Pavel, care renunţa atât la circumcizie, cât
şi la prevederile kashrut;
— cel al ultraliberalilor „elenişti”, reprezentaţi de Ştefan, loan şi autorul Epistolei către
Evrei şi pentru care cultul Templului nu mai avea decât un sens pur spiritual.