Vizualizare sursă pentru „Antinomie”

'''Antinomia''' (gr. ''antinomia'' - conflict de principii raționale) este o exprimare dialectică sub forma a două afirmații, contradictorii din punct de vedere rațional, dar adevărate și egale pentru credință, ce trebuie să fie afirmate simultan ca fiind corecte. De pildă, identitatea și diversitatea [[Sfânta Treime|Treimii]]. 

Antinomia este o propoziție contradictorie din punct de vedere logic, formal, dar nu irațională. În [[teologie]], antinomia indică inadecvența dintre definițiile formale și misterul [[Adevăr|Adevărului]] care este în [[Dumnezeu]] și se folosește pentru a evita raționalismul conceptual, adică epuizarea conținutului transcendent al credinței în definiții. Teologia este antinomică, dar aceasta nu înseamnă că este anticonceptuală, împotriva conceptelor filozofice. Orice definiție [[dogmatică]] are doi poli, potrivit cu cele două aspecte inseparabile ale adevărului religios, de unde caracterul antinomic și dialectic al [[Dogmă|dogmei]]. 

Antinomia ca metodă teologică scoate în evidență: 
*necuprinsul lui Dumnezeu, caracterul personal, dinamic al ființei Sale, care nu poate fi asimilat, nici redus la termenii și noțiunile raționale; 
*conținutul credinței, adică misterul adevărului divin, care nu poate fi epuizat în definiții formale; 
*limitele limbajului conceptual, care nu poate expune adecvat plenitudinea adevărului revelat.

Antinomia se aplică la doctrina despre Dumnezeu, la unitatea esențială a Treimii în distincția Persoanelor, la dialectica dintre ființă și energii, precum și la alte dogme ale credinței. De pildă : Dumnezeu este o ființă dincolo de «ființă», rămânând acoperit chiar în descoperirea Sa. Se afirmă deci deodată că Dumnezeu este inaccesibil și inefabil, neparticipabil după esența Sa, totuși prin acțiunile și energiile Sale, El este creator în timp, intră în istorie în mod personal, Se lasă a fi împărtășit prin har de către [[sfinți]]. El este participat în mod neparticipat, văzut în chip nevăzut, înțeles în chip necunoscut, mișcă, dar nu e mișcat, aduce la existență, dar nu e adus la existență și nu devine. Astfel se poate spune: «Într-o anumită privință Dumnezeu și cele dumnezeiești pot fi cunoscute; în altă privință nu pot fi cunoscute. Poate fi cunoscut prin cele din jurul Lui; dar nu poate fi cunoscut în ceea ce este El însuși» (Sfântul [[Maxim Mărturisitorul]], ''Capete despre dragoste'', IV, 7, în ''Filocalia rom.'', vol. 2, p. 100).