Vizualizare sursă pentru „Imperiul Bizantin”

'''Imperiul Roman de Răsărit''' sau '''Imperiul Bizantin''' (în greacă: Βασιλεία τῶν Ρωμαίων - ''Basileía tōn Rōmaíōn''; în latină: ''Imperium Romanorum'') este termenul folosit în mod convențional pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la [[Constantinopol]]. Sintagma ''Imperiul Bizantin'' a apărut începând cu scrierile istoricilor moderni, desemnând Imperiul Roman de limbă greacă din Evul Mediu.

==Originea denumirii „Imperiul Bizantin”==
După ce [[Constantin cel Mare]] a reușit să devină singurul împărat al Imperiului Roman, el a decis să întemeieze o nouă capitală imperială și a ales vechea cetate grecească a [[Bizanț]]ului (grec. ''Byzantion'') pentru acest scop. Constantin a redenumit orașul ''Nova Roma'' (Noua Romă) pe [[11 mai]] 330 d.Hr., dar acest nume nu a intrat niciodată în folosirea zilnică, orașul fiind denumit popular [[Constantinopol]] (Κωνσταντινούπολις, ''Constantinoúpolis'', adică „Orașul lui Constantin”).

Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) poate fi definit ca un stat, inițial, roman, pe un substrat multietnic și multicultural, treptat elenizat, care s-a dezvoltat, ulterior, ca un imperiu creștin, elenistic, încheindu-și istoria ca un stat greco-ortodox.

Cei mai mulți dintre istorici consideră schimbarea din timpul domniei lui [[Heraclie|Heraclius I]] (care a elenizat imperiul în anul 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin” (de la „Bizanț”), în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este însă doar o convenție, întrucât majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare care s-au stabilit aici (slavii și bulgarii).

==Etapele istorice ale Imperiului Roman de Răsărit==

De-a lungul istoriei sale, Imperiul Roman s-a divizat de mai multe ori. Astfel, în timpul domniei lui [[Dioclețian]] (284-305), prin reformele administrative pe care acesta le-a introdus, imperiul a fost împărțit în ''Pars Orientis'' și ''Pars Occidentis'', împărțire care a durat până la reunificarea reușită de Constantin cel Mare.

Deși la moartea lui Constantin cel Mare imperiul a fost din nou împărțit între fiii lui, [[Constanțiu al II-lea]] (cel mai capabil dintre aceștia) devine în 353 împărat al întregului Imperiu Roman.

Împărțirea definitivă a Imperiului Roman a avut loc în anul 395, când, la moartea lui [[Teodosie cel Mare (împărat)|Teodosie cel Mare]] imperiul a fost divizat între fiii acestuia: [[Arcadie]] a luat Imperiul Roman de Răsărit, iar Honorius Imperiul Roman de Apus.
 
Mai târziu, în 476, împăratul apusean, Romulus Augustulus, a fost forțat să abdice, lăsându-l pe împăratul din răsărit [[Zenon]] ca singur împărat roman. Are loc astfel sfârșitul Imperiului Roman de Apus, insemnele imperiale fiind trimise de la Roma la Constantinopol. Odoacru, căpetenia tribului germanic al herulilor, cel care îl silise pe Romulus Augustulus să abdice, se autoproclamă ''magister militum'' și înființează un stat independent în Italia.<ref name="World History">Peter N. Stearns (ed.), ''The Encyclopedia of World History'', 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5</ref>

[[Fișier:Byzantium550.png|thumb|right|310px|Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 550<br>(în verde - cuceririle pe durata domniei lui [[Iustinian]]).]]
În secolul al VI-lea, au început războaiele cu perșii, slavii și avarii. În timpul împăratului [[Iustinian cel Mare]] armatele Imperiului Roman de Răsărit, conduse de generalii Belisarie și Narses, au recucerit unele dintre provinciile pierdute din Occident, cea mai mare parte a Italiei, nordul Africii și sudul Spaniei.

Urmașii lui Iustinian au trebuit să facă față atacurilor noilor valuri de popoare migratoare. Astfel, lombarzii (sau ''longobarzii'') au invadat și au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii și, mai târziu, bulgarii au cucerit o mare parte din Peninsula Balcanică, iar la începutul secolului al VII-lea, perșii au invadat și au cucerit Egiptul, Palestina, Siria și Armenia. Perșii au fost însă învinși în 627 și teritoriile cotropite de ei au fost recucerite de către împăratul [[Heraclie]]. Dar apariția neașteptată a triburilor unite de arabi, proaspăt convertiți la Islam, i-a luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizați de eforturile uriașe făcute în războaiele cu perșii. Arabii au cucerit aprope toate provinciile sudice bizantine, Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul și Exarhatul Africa fiind încorporate definitiv în posesiunile musulmane. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria, în 640, și cea mai mare parte din Exarhatul de Ravenna, în 751, sub stăpânirea bizantină rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene.

[[Fișier:ByzantineEmpire 867AD.JPG|right|thumb|310px|Imperiul Bizantin la urcarea pe tron a lui<br>Vasile I ''Macedoneanul'' (867)]]
După ce a ieșit din criza [[Iconoclasm|iconoclastă]] (restaurarea definitivă a cultului [[icoană|icoanelor]] având loc în anul 843, datorită împărătesei [[Teodora a II-a]]), Imperiul Bizantin a trecut printr-o nouă perioadă de înflorire, sub dinastia macedoneană. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului [[Fotie cel Mare]], a obținut controlul asupra Mării Adriatice, a unor părți din Italia și asupra celei mai mari părți a teritoriilor stăpânite de bulgari. Bulgarii au fost definitiv învinși de împăratul Vasile al II-lea ''Bulgaroctonul'' în 1014, granița nordică a imperiului ajungând din nou pe Dunăre. 

La începutul mileniului II Imperiul Bizantin a intrat într-o perioadă de dificultăți generate de extinderea numărului marilor latifundii și creșterea numerică a aristocrației agricole, care submina sistemul de apărare al ''themelor''. Pe plan extern imperiul trebuia acum să facă față nu numai inamicilor mai vechi, Sfântul Imperiu Romano-German și Califatul Abbasid, dar și unora mai noi. Astfel, normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei aparente lipse de interes a bizantinilor de a trimite întăriri în zonă, iar turcii selgiucizi și-au intensificat atacurile în Asia Mică, care era principala zonă de recrutare a soldaților pentru armata imperială bizantină. Ca urmare a gravei înfrângeri suferite în bătălia de la Manzikert din 26 august 1071 (când însuși împăratul Roman al IV-lea Diogenes a fost capturat de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan), bizantinii au pierdut cea mai mare parte a provinciei Asia Mică. În următorii ani, imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne și supus unor permanente atacuri externe.<ref name="World History"/>
 
O refacere parțială a imperiului a fost înfăptuită în timpul domniei împăraților din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei, Alexie I Comnen (viața și realizările acestuia fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în poemul istoric ''Alexiada''), a reușit să refacă armata bazându-se pe sistemul donațiilor feudale și a eliberat o parte dintre teritoriile cucerite de turcii selgiucizi. Aliindu-se cu participanții apuseni de la prima [[Cruciadă]], el a reușit să recapete controlul asupra Niceei.

Sub urmașii săi din dinastia ''Comnen'', imperiul a intrat însă din nou în declin. Regatul maghiar a ocupat Croația și Dalmația, Serbia s-a declarat independentă, iar în 1186 frații Petru și Asan au declanșat o răscoală în Balcani, creând Ţaratul vlaho-bulgar.

Dar lovitura cea mai grea pentru Imperiul Bizantin a venit din partea foștilor aliați apuseni. La [[12 aprilie]] 1204 [[Constantinopol]]ul a fost cucerit de către cruciați. [[Cruciada a IV-a|Cruciada a patra]] (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea capitalei ortodoxiei și a Imperiului Bizantin, Constantinopol. Între 1204 și 1261, aici și-a avut capitala ''Imperiul Latin de Constantinopol''. Unele familii dinastice bizantine au reușit să se refugieze în diferite părți ale imperiului: familia ''Comnen'', care încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde, cu ajutorul Georgiei, a cucerit aproape toată coasta Mării Negre din Anatolia, familia ''Duca'' a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, iar familia ''Lascaris'' a ajuns la [[Niceea]], recucerind o parte din Asia Mică. Dintre aceste formațiuni statale, cea de la Niceea este considerată adevărata succesoare a Imperiului Bizantin, după 57 de ani Lascarizii reușind să elibereze Constantinopolul și să restaureze Imperiul Roman de Răsărit.<ref name="Gibbon">Edward Gibbon, ''Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman'', București: Editura Minerva, 1976</ref>

La [[25 iulie]] 1261 oștile bizantine au reușit să elibereze Constantinopolul, punându-l pe fugă pe Balduin al II-lea, ultimul împărat al ''Imperiului Latin de Constantinopol'', iar la [[15 august]] 1261 Mihail al VIII-lea Paleologul a fost încoronat în [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|catedrala Sfânta Sofia]], restaurând astfel Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin)<ref name="Runciman"/>. Urmașii săi au mai rezistat încă aproape două secole în fața valului de cuceriri ale turcilor otomani, dar din falnicul imperiu de altădată mai rămăsese doar capitala Constantinopol, cu periferiile sale, și câteva insule din Marea Egee.

La [[29 mai]] 1453 [[Căderea Constantinopolului|Constantinopolul era cucerit]] de către forțele Imperiului Otoman. Desființarea oficială a Imperiului Bizantin nu a însemnat însă și dispariția societății bizantine. Sub stăpânirea otomană, grecii au continuat să se definească ca Ρωμαίοι (''Romaioi'', în turcește, ''Rum''), apoi treptat, odată cu dezvoltarea naționalismelor moderne și cu regăsirea istoriei antice, din ce în ce mai frecvent, Έλληνες (''Elines''), o identitate care s-a impus la începutul secolului al XIX-lea, în timp ce Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric și nu ca un sinonim național, ca în trecut.

==Organizarea politică și administrativă==
[[Imagine:JustinianStVitale.jpg|thumb|left|300px|Sf. [[Iustinian cel Mare]] și curtea sa]]
Imperiul Roman de Răsărit se deosebea de celelalte state medievale prin puternica sa centralizare administrativă, fiind singurul stat centralizat din Europa medievală (până în secolul al XIII-lea).<ref name="Runciman">Steven Runciman, ''The last Byzantine Renaissance'', Cambridge: Cambridge Univ. Press, 1970</ref>

Administrația, justiția, finanțele, armata și chiar Biserica depindeau direct de împărat. Toți funcționarii statului îi erau subordonați, întreaga activitate a Imperiului fiind condusă de la curtea imperială. Înalții dregători civili și militari erau distinși de împărat cu titluri onorifice (care implicau și privilegii), pe lângă cele ale respectivelor lor funcții. Dar nici funcțiile efective și nici titlurile onorifice nu erau ereditare, ci totdeauna conferite de împărat doar persoanei în cauză (''ad personam'').<ref name="Runciman"/>

O primă modificare majoră a organizării politice și administrative a imperiului, față de organizarea moștenită de la imperiul roman antic, a fost făcută de către împăratul [[Iustinian cel Mare]]. Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul ''Corpus Juris Civilis''. Este de notat că aceste noi legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită și relativ puțin înțeleasă chiar și de cei care scriseseră noul cod de legi, în frunte cu eminentul jurist Trebonian.
[[Imagine:ByzantineEmpire 1045AD themes.JPG|left|thumb|300px|Imperiul Bizantin în 1045; ''thémata'' (împărțirea în provincii)]]

Împăratul [[Constans al II-lea]] ''Pogonatul'' (641 - 668) a împărțit imperiul într-un sistem de provincii militare numite ''théme'' pentru a face față permanentelor atacuri ale arabilor.

La curtea imperială („''Palatul Sacru''”) împăratul încredințase guvernarea imperiului unor înalți dregători (miniștri), în frunte cu cei patru „''logotheți''”:
*''logothetul dromului'' („logothetes tou drómou”); inițial șeful poștei imperiale, acesta a devenit (din secolul al IX-lea) șef al poliției și ministru de interne  totodată de externe, iar din secolul al XII-lea șeful cancelariei imperiale (prim-ministru), cu titlu de „mare logothet”;
*''logothetul tezaurului'' (l„ogothetes tou genikou”), ministrul de finanțe;
*''logothetul militarilor'', care se ocupa de administrația armatei;
*''logothetul turmelor'', care era administratorul domeniilor, turmelor și hergheliilor imperiale.

O nouă împărțire a imperiului în ''théme'' a fost realizată în secolul al XI-lea, de către împăratul Vasile al II-lea ''Bulgaroctonul''. Cele mai importante ''théme'' erau: Creta, Peloponezul, Hellas, Nicopolis, Larissa, Chefalonia, Tessalonic, Cicladele și Egeea.

==Viața spirituală în Imperiul Bizantin==

===Religia===
Imperiul Bizantin a avut o influență majoră asupra [[Introducere în Creștinismul Ortodox|creștinismului ortodox]].

Timp de peste o mie de ani, Imperiul Roman de Răsărit a fost un adevărat stâlp al Ortodoxiei. În același timp, Biserica Ortodoxă a fost principalul factor de progres al vieții spirituale bizantine.

Cu toate că [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului]] și-a păstrat cu tărie și în mod constant caracterul de ''Biserică sobornicească și apostolească'', unii împărați bizantini și-au depășit atribuțiile care le erau permise de biserică (atribuții destul de importante, ca dreptul de a convoca [[Sinod Ecumenic|Sinoade Ecumenice]], confirmarea [[episcop]]ilor etc.).<ref name="Gibbon"/>

Astfel, împăratul [[Teodosie al II-lea]], sprijinindu-l pe [[Nestorie]], care era patriarhul Constantinopolului în timpul domniei sale, a ajutat la răspândirea învățăturilor [[eretic]]e ale acestuia, ceea ce a dus la aprigele controverse din secolul al IV-lea dintre ortodocși și adepții [[nestorianism]]ului. Sprijinul ortodocșilor a venit din partea sfintei și drept-credincioasei [[Pulcheria Împărăteasa|Pulcheria]], sora împăratului, o apărătoare ferventă a ortodoxismului și care îl sprijinea pe Sf. [[Chiril al Alexandriei]]. Sub influența sa, Teodosie al II-lea s-a văzut nevoit să convoace [[Sinodul III Ecumenic]], care s-a ținut la [[Efes]], în Asia Mică, în anul 431. Sinodul a condamnat nestorianismul și a stabilit că [[Hristos]] este o singură Persoană (și nu două persoane): Dumnezeu adevărat și Om adevărat, având un singur trup și un suflet rațional. Astfel, [[Maica Domnului]] trebuie considerată „Născătoare de Dumnezeu” (''Theotokos''), pentru că a dat naștere nu doar unui om, ci lui Dumnezeu întrupat. De asemenea, Sinodul a declarat că textul [[Crezul|Crezului niceo-constantinopolitan]] era complet și a interzis orice modificare ulterioară a acesteia.

Tot influența Pulcheriei s-a făcut simțită și la convocarea [[Sinodul IV Ecumenic|Sinodului IV Ecumenic]] de către soțul ei, [[Marcian (împărat)|împăratul Marcian]], în 451. Sinodul a avut loc la Calcedon și a tranșat problemele ce se iviseră între timp în cadrul [[Biserica Ortodoxă|Bisericii]], probleme ce se pot grupa în două categorii: aspecte privind Firea (Natura) și Ipostasul (Persoana) lui [[Hristos]], și organizarea văzută a Bisericii. Sinodul a respins atât [[monofizitism]]ul cât și [[Eutihie|eutihianismul]], stabilind delimitarea între cele două naturi (firi) ale lui Hristos. În ce privește organizarea Bisericii, Sinodul de la Calcedon a creat ceea ce ortodocșii cunosc sub numele de [[Pentarhie]], stabilind ordinea cinstirii celor cinci [[scaun]]e ce se considerau ca fiind de origine [[apostoli]]că: [[Biserica Romei|Roma]], [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopol]], [[Biserica Ortodoxă a Alexandriei|Alexandria]], [[Biserica Ortodoxă a Antiohiei|Antiohia]] și [[Biserica Ortodoxă a Ierusalimului|Ierusalim]]. Acest Sinod, precum și toate cele următoare, nu au fost recunoscute de către unele comunități orientale ortodoxe (numite din acest motiv și ''necalcedoniene'').

Un mare susținător și apărător al Ortodoxiei a fost și împăratul [[Iustinian cel Mare]]. El a luptat împotriva mai multor [[erezie|erezii]]. La începutul domniei sale a promulgat prin lege credința în [[Sfânta Treime]] și în [[Întrupare]], și a declarat ulterior că va pedepsi prin lege pe toți cei care perturbă ortodoxia. El a făcut din Crezul Niceo-Constantinopolitan un simbol al bisericii și a acordat forță juridică canoanelor primelor patru [[Sinoade Ecumenice]]. La porunca sa, în anul 553 s-a întrunit [[Sinodul IV Ecumenic|al cincilea Sinod Ecumenic]], care a condamnat învățăturile eretice ale lui [[Origen]] și a afirmat definițiile stabilite în al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon.

Un moment important din istoria Imperiului Roman de Răsărit îl reprezintă victoria împăratului [[Heraclie]] asupra perșilor în anul 630, cu această ocazie creștinii redobândind relicva Sfintei Cruci. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Chosroes al II-lea, cucerind [[Ierusalim]]ul, luase ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea în urma războiului cu perșii și a depus-o în [[Biserica Sfântului Mormânt]] din [[Ierusalim]], după ce Sfântul patriarh [[Zaharia de Ierusalim|Zaharia]] al Ierusalimului a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630. Toată creștinătatea (atât ortodocșii, cât și catolicii) sărbătorește de atunci, pe 14 septembrie, [[Înălțarea Sfintei Cruci]].
[[Imagine:Icons restoration.jpg|right|frame|Restaurarea cultului Sfintelor Icoane]]
Secolele VIII și IX au fost marcate de criza [[iconoclasm|iconoclastă]]. Prin edictul imperial din anul 730 d.Hr. împăratul Leon al III-lea Isaurul (717–741) a interzis folosirea [[icoană|icoanelor]] lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale [[sfinți]]lor și a poruncit distrugerea acestor imagini (precum și a sfintelor [[moaște]]). Printre cei mai cunoscuți ''iconoduli'', care au refuzat să se supună edictului iconoclast al împăratului Leon al III-lea, s-au numărat: Sf. [[Ioan Damaschin]], Sf. [[Grigorie Decapolitul]] și mulți alții.
VII. Al doilea Sinod de la Niceea (787) restabilește cinstirea icoanelor la sfârșitul primei crize iconoclaste. Prima perioadă iconoclastă a luat sfârșit după moartea împăratului Leon al IV-lea (nepotul lui Leon al III-lea), iar văduva acestuia, [[Irina Împărăteasa]], a preluat puterea. [[Iconofil]]ă, ea a convocat [[Sinodul VII Ecumenic]] (al doilea Sinod de la Niceea) în anul 787, unde a fost restabilită venerarea sau cinstirea (proskynesis) icoanelor, adorarea (latreia) acestora fiind însă interzisă în mod explicit. O a doua perioadă iconoclastă a fost însă inițiată de împăratul Leon al V-lea (813–820), de-a lungul căreia legislația iconoclastă pare să fi fost aplicată mai puțin riguros, întrucât au avut loc mai puține martirizări și distrugeri de icoane. Lui Leon i-au urmat Mihail al II-lea, apoi Teofil, fiul acestuia. Teofil a murit, lăsând-o ca regentă a fiului său minor Mihail al III-lea pe împărăteasa [[Teodora a II-a]], iconodulă. Ca și Irina Împărăteasa, în urmă cu 50 de ani, Teodora i-a mobilizat pe iconoduli, proclamând reinstaurarea icoanelor în anul 843. De atunci, în prima [[duminică]] a [[Postul Mare|Postului Mare]] se sărbătorește [[Duminica Ortodoxiei]].

În secolul al XI-lea tensiunile existente între [[Biserică|Bisericile]] Răsăritene și cea Apuseană s-au acutizat. În afară de unele interpretări dogmatice diferite (cum ar fi ''[[Filioque]]'', un termen care a fost adăugat la [[Crezul|Crez]] de bisericile apusene fără să aibă asentimentul episcopilor ortodocși), apăruseră dispute jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei și Sicilia. În plus, cererea [[Papă|papilor]] de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți [[patriarh]]i nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe [[episcop]]ul Romei doar ca pe un ''primus inter pares'' („primul între egali”). Aceste tensiuni au ajuns la apogeu în 1054, când s-a produs ruptura dintre [[Biserica Ortodoxă]] și [[Biserica Romano-Catolică]], cunoscută în istorie ca [[Marea Schismă]]. Patriarhul Constantinopolului [[Mihail Cerularie|Mihail I Cerularie]] a intrat în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici, în special utilizarea ''azimei'' (pâine nedospită) la [[Euharistie]]. Biserica de la Roma reușind să impună folosirea limbii latine la slujbele religioase printre creștinii normanzi din Sicilia (care pe atunci aparținea de [[Biserica din Constantinopol|Patriarhia Constantinopolului]]), Mihail I a reacționat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană. Încercările de conciliere au eșuat. La [[16 iulie]] 1054, cardinalul Humbert, trimisul papei Leon al IX-lea a depus o scrisoare de [[excomunicare]] pe [[altar]]ul [[Sfânta Sofia (Constantinopol)|bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol]], scrisoare care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegația papală a plecat în grabă la Roma. Dar cum Papa Leon al IX-lea murise deja pe [[16 aprilie]], scrisoarea de excomunicare nu era o ''bulă papală'' propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Cerularie i-a excomunicat pe cardinalul Humbert și pe papă și a ordonat eliminarea numelui papei din ''diptice'', marcând astfel începutul [[Marea Schismă|Marii Schisme]]. Efectele schismei nu au fost simțite imediat peste tot și doar după un timp s-a făcut simțită despărțirea care există și în zilele noastre dintre ortodocși și romano-catolici. Neîncrederea mutuală a fost urmată mai târziu de nefericita jefuire a Constantinopolului petrecută în timpul Cruciadei a IV-a, din 1204, care a accentuat disensiunea dintre ortodoxia grecească și Biserica Apusului.

===Artele, arhitectura, literatura===
[[Image:Hagia_Sophia_no_minarets.jpg|right|thumb|340px|Biserica [[Sfânta Sofia (Constantinopol)]]]]
În Imperiul Bizantin artele s-au dezvoltat îndeosebi în jurul valorilor creștine. Astfel, artele plastice (îndeosebi pictura) au avut ca obiectiv central deservirea cultului [[icoană|icoanelor]]. Tot reprezentarea [[sfinți]]lor și a scenelor biblice au stat și în centrul preocupărilor mozaicarilor bizantini. Arta [[iconografie|iconografilor]] a atins uneori perfecțiunea, continuând să-i inspire chiar și în perioada contemporană pe pictorii religioși.
  
În ceea ce privește arhitectura, bizantinii au creat adevărate capodopere în construcția [[biserică|bisericilor]]. Caracteristice arhitecturii bizantine sunt domul, bolta semicirculară,  și forma de cruce în plan a bisericilor. De-a lungul secolelor s-au păstrat numeroase biserici bizantine vechi, cu mozaicurile lor tradiționale reprezentând sfinți și scene din [[Biblie]].

Chiar și după căderea Imperiul Bizantin (1453) impactul artelor bizantine a fost puternic în zonele populate de creștinii ortodocși, astfel încât să genereze o ''renaștere neo-bizantină'', vizibilă mai ales în domeniul arhitecturii. Influența artei religioase bizantine s-a exercitat în Rusia, sud-estul Europei, [[Ţara Sfântă]] și în unele zone din Orientul Mijlociu (inclusiv în Turcia, acolo unde creștinismul a supraviețuit). Arhitectura bizantină (mai ales stilul neo-bizantin) a influențat în mod decisiv arhitectura bisericilor și [[mănăstire|mănăstirilor]] din Ţara Românească și Moldova, acolo unde a căpătat noi valențe și au fost realizate unele capodopere ale construcțiilor religioase, putându-se vorbi despre un adevărat „Bizanț după Bizanț”, așa cum în mod inspirat s-a exprimat marele istoric român Nicolae Iorga.<ref>Nicolae Iorga, ''Byzance après Byzance. Continuation de l'"Histoire de la vie Byzantine"'', București, 1935 ([http://www.unibuc.ro/CLASSICA/byzance/cuprins.htm online]).</ref>

În domeniul literaturii, cele mai renumite opere literare bizantine au fost [[imn]]ele religioase. Alte subdomenii ale literaturii în care bizantinii au excelat au fost cele legate de drept, administrație publică, artă militară și științe practice. Scrierile [[teolog]]ilor bizantini au influențat nu numai viața bisericii, ci și dezvoltarea întregii gândiri europene, atât orientale cât și occidentale. Istoriografia bizantină a influențat mai târziu cronicarii medievali din țările est-europene. Cea mai mare parte a operelor literare bizantine a fost scrisă în limba greacă clasică. Literatura de ficțiune s-a dezvoltat mult mai lent decât în occident, cea mai cunoscută operă de acest gen fiind poemul epic „''Digenis Acritas''”, scris într-o limbă greacă ceva mai apropiată de cea contemporană. 

Majoritatea scrierilor bizantine care s-au păstrat până în prezent sunt istorice, [[teologie|teologice]], biografice, și [[hagiografie|hagiografice]]. S-au păstrat și multe scrisori, unele constituind corespondența dintre dregătorii imperiali, altele fiind corespondența dintre simple persoane particulare. Poate că cea mai mare contribuție a bizantinilor în literatură o constituie totuși conservarea atentă a celor mai bune scrieri ale lumii antice, precum și compilații de lucrări pe anumite subiecte, unele fiind revizuite de autorii bizantini, cele mai multe fiind în special în domeniul istoriei și medicinei.

==Moștenirea Imperiului Bizantin==
Winston Churchill spunea că „istoria este scrisă de învingători”; un exemplu este modul în care a fost tratat Imperiul Bizantin în istoriografie - un imperiu invidiat dar și urât de Europa Occidentală, așa cum s-a dovedit mai ales cu ocazia jefuirii Constantinopolului în timpul celei de-a patra cruciade.

În secolul al XX-lea a apărut o creștere semnificativă a interesului istoricilor pentru înțelegerea imperiului și a impactului pe care acesta l-a avut acesta asupra civilizației europene. Contribuțiile bizantine la dezvoltarea culturii, științei și vieții sociale din întreaga Europă au fost recunoscute mai ales în ultima perioadă.

Dezvoltarea culturilor vest-europene, slave și islamice nu poate fi înțeleasă fără recunoașterea uriașei influențe bizantine, iar studiul istoriei medievale europene nu se poate face fără înțelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este, în mod convențional, delimitat în timp de căderea Romei, în 476, și de căderea Constantinopolului, în 1453, adică din secolul al V-lea până în secolul al XV-lea.

Capacitatea militară și puterea diplomatică a Imperiul Roman de Răsărit au asigurat vestului Europei securitate în fața invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-un timp în care regatele creștine vest-europene erau profund instabile și incapabile să facă față unor provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perșilor, arabilor, turcilor selgiucizi și, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.

Constantinopolul a fost cel mai important centru comercial european pentru o lungă perioadă din Evul Mediu. Bizanțul era punctul terminus al „Drumului mătăsii”. Căderea Constantinopolului, în 1453, a închis ruta terestră către Asia Mică, determinând ruinarea „Drumului mătăsii”. Aceasta a determinat schimbarea rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind și unul din motivele care au dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb în 1492.

==Note bibliografice==
<references/>

==Surse==
*[http://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Roman_de_R%C4%83s%C4%83rit Wikipedia.ro - Imperiul Roman de Răsărit]
*[[w:Byzantine Empire|''Byzantine Empire'' on Wikipedia]]

==A se vedea și==
* [[Listă a Împăraților Romani de Răsărit]]

==Legături externe==
*[http://www.anders.com/lectures/lars_brownworth/12_byzantine_rulers 12 Byzantine Rulers: The History of The Byzantine Empire] (podcast) - "This history lecture podcast covers the little known Byzantine Empire through the study of twelve of its greatest rulers."
*[http://www.doaks.org/Byzantine.html Dumbarton Oaks Byzantine Studies Page] - "Dumbarton Oaks is the main center in America for Byzantine studies."

[[Categorie:Istoria Bisericii]]
[[Categorie:Locuri]]
[[Categorie:Împărați romani|*]]

[[el:Βυζαντινή Αυτοκρατορία]]
[[en:Byzantine Empire]]