Modificări

Salt la: navigare, căutare

Radu cel Mare

6.365 de octeți adăugați, 9 ianuarie
m
Domnia
{{În cursArticol de calitate}}
[[Fișier:Radu_cel_Mare.jpg|thumb|180px|<center>Radu cel Mare<br/>(pictură murală de la<br/>[[Mănăstirea Curtea de Argeș]])</center>]]
'''Radu cel Mare''' (n. 1467 – d. 23 aprilie 1508) a fost Domn al Țării Românești între anii 1495-1508. A primit supranumele „cel Mare”, de la cronicari, nu pentru fapte de arme deosebite (dimpotrivă, domnia sa a fost una pașnică), ci pentru faptul că într-o epocă în care mulți supuși ai Porții Otomane treceau la islamism, el, prin activitatea spirituală și culturală pe care a desfășurat-o, a făcut ca ortodoxia să înflorească și Țara Românească să devină un refugiu pentru cei oprimați. Radu cel Mare este ctitorul [[Mănăstirea Dealu|Mănăstirii Dealu]], unul din cele mai importante monumente religioase și arhitectonice ale Evului Mediu din țările române. La inițiativa lui Radu cel Mare a fost tipărită în 1508 prima carte de pe teritoriul actual al României: ''[[Liturghier]]ul lui Macarie'' (în [[limba slavonă]]).<ref>Nicolae Iorga, ''Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor'', ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. I, București, Editura Ministerului de Culte, 1929, pp. 129-131.</ref> Tot el l-a chemat în Țara Românească pe Sf. [[Nifon al II-lea al Constantinopolului]], care fusese alungat din scaunul patriarhal datorită unor intrigi din sânul [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Bisericii Constantinopolului]], acesta devenind [[mitropolit]] al Ungrovlahiei în perioada 1502-1505.
Radu cel Mare l-a adus la Târgoviște, în anul 1507, pe [[ieromonah]]ul sârb Macarie, pentru a realiza tipărituri care să ajute la consolidarea prestigiului Bisericii ca principal sprijin al statului. Astfel, Târgoviște a fost al patrulea centru tipografic de limbă slavonă după Veneția, Cracovia și Cetinje, și primul în spațiul sud-est european. Macarie (cca 1450 - cca 1521) se formase ca meșter tipograf la Veneția și tipărise deja cinci cărți de cult în limba slavonă la Cetinje (Muntenegru), între anii 1493-1495. Condițiile politice și culturale neprielnice de acolo, precum și relațiile bune cu românii de peste Dunăre, au făcut ca, în 1507, respectivul călugăr să-și afle adăpost la [[Mănăstirea Dealu]] de lângă Târgoviște, din mila lui Radu cel Mare, unde a început munca migăloasă de tipărire a primei cărți pe teritoriul actual al României - ''[[Liturghier]]ul'' (1508).<ref>[https://adevarul.ro/locale/targoviste/manastirea-dealu-locul-aparut-carte-tara-calugarul-macarie-utilizator-tiparnitei-Tarile-romane-1_555b3b93cfbe376e355e311b/index.htmlGeorge Enache, ''Mănăstirea Dealu, locul unde a apărut prima carte din țară''], 19 mai 2015, ''Adevărul.ro''</ref>
La Târgoviște, Radu cel Mare a continuat lucrările de fortificare a orașului, care este numit în documente „cetatea de scaun” sau „cetatea Târgoviștei”. În afară de măreața lui ctitorie, [[Mănăstirea Dealu]], tot la Târgoviște, chiar în interiorul cetății, al el a început construirea unui nou sediu pentru Mitropolia Ungro-Vlahiei, terminat mai târziu de [[Neagoe Basarab]].<ref name=enciclo/> ====Radu cel Mare și Sfântul Nifon==== Sf. [[Nifon al II-lea al Constantinopolului|Nifon]], [[patriarh]]ul [[Biserica Ortodoxă a Constantinopolului|Constantinopolului]] l-a întâlnit pe Radu cel Mare atunci când acesta din urmă a venit la Înalta Poartă pentru a depune jurământul de vasalitate față de sultanulBaiazid al II-lea și a plăti haraciul (tributul) datorat. Voievodul român a rămas profund impresionat de înțelepciunea înaltului ierarh, iar atunci când acesta a fost alungat din scaunul patriarhal, datorită unor intrigi din sânul Bisericii Constantinopolului, și exilat la Adrianopol (1498), l-a rugat să vină în Țara Românească, unde să-i fie sfetnic de încredere și [[Mitropolit]] al Ungro-Vlahiei.<ref>Xenopol, ''Istoria românilor din Dacia Traiană'', 1925, vol. IV, p. 167</ref> În 1502, la sosirea lui Nifon la Târgoviște, Radu cel Mare care l-a întâmpinat cu frumoasele cuvinte: „''Eu să domnesc, iar tu să ne interpretezi și să ne înveți Legea lui Dumnezeu și să fii tată și păstor mie și tuturor oamenilor și solitoriu către Dumnezeu''”.<ref>Nicolae Iorga, ''Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor'', p. 67.</ref> Nifon nu a avut reședința sa de mitropolit la [[Mănăstirea Curtea de Argeș|Curtea de Argeș]] ca înaintașii săi, ci la Târgoviște, lângă curtea domnească. Una din primele sale acțiuni a fost convocarea unui [[sinod]] la care au fost [[Hirotonirea unui episcop|hirotoniți]] doi noi [[episcop]]i.<ref>Xenopol, ''Istoria românilor din Dacia Traiană'', 1925, vol. IV, p. 168</ref> Înmulțindu-se populația țării, Nifon a hotărât înființarea unei noi [[Episcopie|episcopii]], la Buzău. Astfel, Țara Românească avea acum trei [[Eparhie|eparhii]]: Buzău pentru zona de răsărit a țării, Târgoviște pentru centru și Râmnic (actualul Râmnicu Vâlcea) pentru zona de apus (Oltenia și bogatele [[Mănăstire|mănăstiri]] de acolo), raporturile ierarhice fiind bine precizate.<ref>[http://www.istorie-pe-scurt.ro/radu-cel-mare-domnitorul-care-a-comandat-prima-carte-tiparita-din-spatiul-romanesc/ ''Radu cel Mare - domnitorul care a comandat prima carte tipărită din spațiul românesc''], 28 aprilie 2015, ''Istorie pe scurt.ro'', accesat la 4 martie 2019</ref> Din păcate, în anul 1504, relațiile dintre domn și mitropolitul țării s-au deteriorat grav. Sora lui Radu cel Mare, domnița Caplea (al cărei prim soț, Staicu, murise), se măritase cu un boier moldovean, pe nume Bogdan, refugiat în Țara Românească. Aflând însă că Bogdan era deja căsătorit în Moldova și că își părăsise soția fără motiv, Nifon i-a cerut imperios lui Radu să anuleze căsătoria dintre Bogdan și Caplea. Între cererea, întemeiată din punct de vedere religios, a mitropolitului Nifon și slăbiciunea pe care o avea pentru sora sa, Radu a ales să nu dea un răspuns clar, permițând în continuare conviețuirea necreștinească dintre Bogdan și Caplea. Supărat, Nifon l-a mustrat în mod public pe Radu cel Mare, fiind obligat din acest motiv să părăsească Țara Românească. A plecat la unul din sfintele lăcașuri de la [[Muntele Athos]], [[Mănăstirea Dionisiu (Muntele Athos)|Mănăstirea Dionisiu]], unde, patru ani mai târziu (la [[11 august]] 1508) a trecut la cele veșnice.<ref>Nicolae Iorga, ''Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor'', pp. 67-68</ref> După șapte ani, în 1515, Sf. [[Neagoe Basarab]], domn al Țării Românești (1512-1521), care se considera „ucenicul de suflet” al Sf. Nifon,<ref name=enciclo335>[http://www.bibliotheca.ro/reviste/enciclopedia/continut/enciclopedia_targovistei.pdf ''Enciclopedia Târgoviștei'', 2012, p. 335]</ref> a trimis la Muntele Athos o delegație condusă de logofătul Danciul pentru a cere și a aduce înapoi în țară [[moaște]]le sfântului Nifon, pentru a-i putea cere astfel iertare acestuia și a răscumpăra greșelile lui Radu cel Mare și ale poporului față de sfântul mitropolit. Așezate într-un coșciug de lemn și însoțite mitropolitul Neofit de Anchialos și de mai mulți [[călugăr]]i de la Mănăstirea Dionisiu, moaștele sfântului au fost purtate cu cinste până în Țara Românească. Acestea au ajuns la [[Mănăstirea Dealu]] pe [[16 august]] 1517, fiind așezate pe mormântul lui Radu cel Mare, ca semn de dezlegare a domnitorului de [[blestem]]ul ce-l pusese sfântul asupra sa, și tot atunci s-a făcut [[proslăvire]]a sfințitului Nifon.<ref name=enciclo335/>
===Sfârșitul===
[[Fișier:manastirea_dealu_sarcofag_radu_voda.jpg|thumb|290px|Piatra de mormânt a lui Radu cel Mare<br/>(în [[pronaos]]ul bisericii de la [[Mănăstirea Dealu]])]]
Având o fire bolnăvicioasă, suferind de podagră (motiv pentru care în ultima parte a vieții nu putea circula decât în caleașcă) și de alte boli pentru tratarea cărora apelase la serviciile permanente ale unui medic străin, Radu cel Mare a murit pe neașteptate în 1508, înainte de a-și putea impune pe tron pe vreunul din fiii săi.<ref>Rezachevici, Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, 2001, p. 131.</ref>
A lăsat în urma sa o țară bogată, bine organizată, cu prestigiu între vecini. Dispariția lui Radu cel Mare (martie-aprilie 1508) a creat posibilitatea unor încercări de amestec brutal al marilor puteri vecine (Imperiul Otoman și Regatul Ungariei) în politica internă a Țării Românești, înlesnite și de lupta pentru tron a mai multor pretendenți.<ref name=historia/>
 
A fost înmormântat în [[pronaos]]ul impunătoarei biserici de la [[Mănăstirea Dealu]], ctitoria sa. Gavril Protul notează că pe domn „îl îngropară în mormântul pe care îl făcuse în tinda besearicii”, iar cronicarul Radu Popescu adăuga „[mormântul] carele și-l gătise el, cioplit în piatră cum se vede”.<ref>[http://www.manastireadealu.ro/necropola.html ''Necropola din biserica Mănăstirii Dealu''], accesat la 9 februarie 2018</ref> În 1908, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la moartea lui Radu cel Mare, a fost ridicat un sarcofag de marmură, realizat de sculptorul Carol Storck, cu chenar floral și inscripții comemorative pioase, la suprafață și de jur-împrejur, încheiate cu precizarea că „S-a dat acest adăpost de marmură oaselor cu cheltuiala Țerii, patru sute de ani de la moartea lui”.<ref>Rezachevici, ''Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova'', 2001, p. 131.</ref>
==Urmași==
==Ctitorii==
[[Fișier:Ctitoriile lui Radu cel Mare in Valea Timocului.jpg|thumb|left|300px350px|Ctitoriile lui Radu cel Mare in din Valea Timocului]]
[[Fișier:M-rea Dealu 2018-a.jpg|thumb|250px|Biserica „Sf. Nicolae” a [[Mănăstirea Dealu|Mănăstirii Dealu]],<br>ctitorie a lui Radu cel Mare.]]
Principala ctitorie a lui Radu cel Mare este [[Mănăstirea Dealu]], care este și în prezent unul din cele mai importante monumente religioase și arhitectonice ale Evului Mediu din țările române. De asemenea, [[pronaos]]ul bisericii Mănăstirii Dealu este una dintre cele mai mari necropole domnești din țările române, aici dormindu-și somnul de veci, nu numai ctitorul, ci și încă cinci voievozi ai Țării Românești, urmași ai acestuia.
De asemenea, Radu cel Mare a sprijinit cu moșii și daruri mănăstirile [[Mănăstirea Govora|Govora]](unde este considerat ca al doilea ctitor al acestei mănăstiri<ref>Nicolae Iorga, ''Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor'', p. 65.</ref>), [[Mănăstirea Tismana (județul Gorj)|Tismana]] și Glavacioc, din Țara Românească, precum și mănăstirile [[Mănăstirea Cutlumuș (Muntele Athos)|Cutlumuș]], [[Mănăstirea Zografu (Muntele Athos)|Zografu]], [[Mănăstirea Hilandar (Muntele Athos)|Hilandar]], [[Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Muntele Athos)|Sfântul Pantelimon]] și [[Mănăstirea Dochiaru (Muntele Athos)|Dochiariu]] de la [[Muntele Athos]].<ref name=enciclo/>
Un aspect mai puțin cunoscut este faptul că Radu cel Mare a ctitorit o serie de biserici pentru vlahii din Valea Timocului (în Bulgaria și Serbia de astăzi).<ref>[http://www.daciaortodoxa.ro/ro/index/6-religioase/150-sfanta-liturghie-in-ctitoria-lui-radu-cel-mare-din-timoc.html ''Sfânta Liturghie în ctitoria lui Radu cel Mare din Timoc'', 12 august 2012], ''Daciaortodoxa.ro'', accesat la 6 martie 2019</ref><ref>[http://ziarullumina.ro/sfanta-liturghie-in-ctitoria-lui-radu-cel-mare-din-timoc-75068.html ''Sfânta Liturghie în ctitoria lui Radu cel Mare din Timoc'', 12 august 2012], ''Ziarul Lumina'', accesat la 6 martie 2019</ref>
==Note==
<small>{{reflist|2}}</small>
==Bibliografie==
* Nicolae Iorga, ''Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a Românilor'', Tipografia „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908
* Constantin Rezachevici, ''Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova a. 1324 - 1881'', Editura Enciclopedică, București, 2001. ISBN 973-45-0387-1
* Alexandru D. Xenopol, ''Istoria românilor din Dacia Traiană'', Editura Cartea Românească, București, 1925, vol. VIV
* [http://www.bibliotheca.ro/reviste/enciclopedia/continut/enciclopedia_targovistei.pdf ''Enciclopedia Târgoviștei'', Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012, pag. 382]
13.099 de modificări

Meniu de navigare