Modificări

Salt la: navigare, căutare

Chip

202 octeți adăugați, 16 ianuarie 2010 14:44
fără descrierea modificării
'''Chipul''' [gr. ''eikon'' ; lat. ''imago'' = imagine, icoană, chip] : pe este o noțiune teologică importantă în învățătura ortodoxă. Pe temeiul Revelaţiei biblice, Biserica învaţă că Dumnezeu a creat omul «după chipul» (gr; ''kat'eikona'') Său propriu (Fac. [[Facere]] 1, 26). Expresia aceasta se referă la conaturalitatea funciară dintre Dumnezeu şi om. Omul este imaginea în care se reflectă fiinţa personală, liberă şi de comuniune a lui Dumnezeu (II Cor. 3, 18). [[Antropologia creştină ]] are un caracter «teologic», adică depinde de concepţia despre Dumnezeu şi în mod special de [[hristologie]], deoarece [[Logosul ]] este «chipul» perfect al Tatălui (II Cor. 4, 4). Proprietatea esenţială a Fiului este de a fi chipul întru totul identic, consubstanţial cu Tatăl. [[Dumnezeu-Tatăl ]] ne-a creat întru asemănarea «chipului» Fiului Său : «Tatăl, Care Te-a născut din Sânurile Sale, fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale» (Sfântul [[Efrem Sirul]]).
Pentru teologia răsăriteană, chipul, ca proprietate ontologică ce defineşte omul (v. ANTROPOLOGIEvezi [[Antropologie]]) în raportul său cu Dumnezeu şi cu celelalte creaturi, deşi constitutiv, totuşi are un caracter potenţial, dinamic. Începând cu sfântul [[Irineude Lyon]], părinţii [[Părinţii Bisericii ]] subliniază ideea că chipul nu este un termen de limită al umanului, o stare definitivă, deoarece firea omenească era destinată asemănării (v. ASEMĂNAREvezi [[Asemănare]]), ca fruct al libertăţii. Omul era în stare să câştige voluntar asemănarea, după cum a pierdut voluntar forma originară a chipului său.
[[Fericitul Augustin]], vorbind de «starea originară», afirmă că în rai omul a avut o perfecţiune supranaturală realizată, adică poseda înţelepciunea şi cunoaşterea, posibile umanului. Teologia apuseană identifică în general chipul cu totalitatea virtuţilor şi însuşirilor supranaturale de la început. Ortodoxia vede chipul în fixarea «naturală» a omului în comuniunea de viată a lui Dumnezeu ; de aceea, şi păcatul este înţeles ca o degradare ontologică, şi nu o simplă corupţie etică.
Cum a fost afectat chipul de căderea în păcat ? Părinţii răsăriteni (precum [[Atanasiecel Mare]], [[Chiril al Alexandriei]] şi [[Grigorie de Nyssa]]) susţin că chipul a fost desfigurat, dar nu pierdut: «Chipul slavei Tale sunt, deşi port ranele păcatului»(imnografie - Binecuvântările morților). Nu este vorba de dispariţia chipului, de dezintegrarea umanului în neant, ci de ieşirea din comuniunea cu Dumnezeu, de pierderea stabilităţii ontologice şi a sensului existenţei. Căderea (v. CĂDERE) modifică condiţia chipului de la început, introduce o dezordine existenţială, omul se îndepărtează de punctul său de referinţă originar : asemănarea cu Dumnezeu. De aceea restaurarea chipului, organul prin care Dumnezeu este accesibil omului, este o condiţie absolut necesară pentru reconstituirea drumului spre a-semănare. Cu toată opacitatea chipului, omul >cel vechi poate mărturisi : «însemnatu«Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne» (Ps. 4, 6).
==Citate==
Birocrați, interwiki, renameuser, Administratori
15.967 de modificări

Meniu de navigare