POSTUL, PRIVEGHEREA, RUGĂCIUNEA

Omul a căzut într-o stare de viaţă nefirească după cădere, dar acum, după întruparea lui Hristos, este posibilă revenirea la viaţa firească, chiar la cea suprafirească, trecerea de la chip la asemănare, care înseamnă, de fapt, îndumnezeire. Aşadar, suntem chemaţi la transformarea existenţei noastre desfigurate de păcat, şi acest lucru se poate realiza cu ajutorul energiilor divine şi prin propria noastră participare. Dar această transfigurare nu este prea uşoară. Ea necesită osteneală, jertfă, luptă şi, mai bine spus, sânge. în textele ascetice este binecunoscută fraza "dă sânge şi ia duh". Este o lucrare dificilă, pentru că veşmintele decăderii şi împietririi noastre căpătate ca răsplată pentru întunecarea minţii, ne-au adus în situaţia de a trăi un mod de viaţă nefiresc şi care, totuşi, ni se pare că este firesc în starea de cădere în care ne aflăm. De aceea, este necesară o imensă luptă pentru transfigurarea omului. Transfigurarea omului nu se limitează doar la suflet, deoarece, după cum ştim, omul este alcătuit din trup şi suflet. Trupul trebuie şi el să participe la acest drum spre îndumnezeire, deoarece şi el va fi mântuit. De aceea, această luptă implică atât trupul, cât şi sufletul. Se cunoaşte foarte bine însă ceea ce a spus Hristos că "duhul este râvnitor, dar trupul este neputincios" (Mt. 16,41). De multe ori simţim că sufletul nostru tânjeşte după comuniunea cu Dumnezeu, dar întâmpină dificultăţi din cauza reacţiilor trupului. Sufletul se poate căi relativ uşor, dar trupul are nevoie de timp pentru a-l urma. Dacă ne limităm lupta doar la suflet şi nu o ducem şi cu trupul, se poate ajunge la un impas cu consecinţe traumatizante. Acest fenomen este binecunoscut asceţilor care se supun acestei sfinte practici. Sfântul Grigorie Palama subliniază adeseori faptul că avem nevoie de o armură duhovnicească alcătuită din trezvie şi rugăciune pentru minte şi de înfrânare pentru trup. De aceea, numeroase tropare închinate marilor asceţi pun accentul pe trei mari virtuţi, care reprezintă, în acelaşi timp, şi arme duhovniceşti: postul, privegherea şi rugăciunea. Voi cita unul dintre tropare: "Cetăţean al pustiei şi înger în trup, făcătorule de minuni, Părintele nostru Purtător de Dumnezeu, Kiriacos, prin posturi, privegheri şi rugăciuni te-ai învrednicit de cereştile daruri, şi vindeci bolnavii şi sufletele celor ce vin 110 la tine. Slavă Celui ce ţi-a dat putere; slavă Celui ce te-a încununat; slavă Celui ce dăruieşte tămăduiri tuturor celor ce aleargă la Tine". În acest imn, observăm că pentru a ne face vrednici de primirea darurilor duhovniceşti, trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu şi să demonstrăm prin viaţa noastră dorinţa de a le căpăta. Toate darurile duhovniceşti sunt roade ale sinergiei Dumnezeu - om, în sensul că Dumnezeu este Cel ce lucrează, iar omul este cel ce acceptă conlucrarea cu El. Leneşul nu poate primi daruri duhovniceşti. Cuvintele proorociţei Ana, mama lui Samuel sunt caracteristice: "Domnul care i-a dat rugăciune celui ce se roagă" (I Sam. 2,9). Prin intermediul acestor daruri cereşti, sfinţii devin făcători de minuni şi tămăduiesc bolile trupeşti şi sufleteşti celor ce apelează la aceştia cu credinţă. Aceste daruri duhovniceşti sunt primite prin post, priveghere şi rugăciune. Toţi sfinţii Bisericii pun accentul pe valoarea acestor virtuţi. Descoperim aceste lucruri în scrierile şi omiliile Sfântului Grigorie Palama. Făcând parte organică din Sfânta Tradiţie Ortodoxă, el este purtătorul şi exponentul acestei Tradiţii. Aducând laude proorociţei Ana, care era văduvă şi "se afla în Templu zi şi noapte, slăvind pe Dumnezeu" şi, de aceea, s-a bucurat de a fi prezentă în Templu când a fost adus Hristos, la 40 de zile de la naşterea Sa, el scrie că ea "îşi ducea viaţa neîntinată, în posturi, privegheri, rugăciuni şi slavoslovii de zi şi noapte"1. Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre valoarea postului, privegherii şi rugăciunii, deoarece, pe de o parte, ele reprezintă calea ortodoxă în general, iar pe de altă parte sunt parte componentă esenţială şi a modului de viaţă aghiorit. Şi astăzi monahii aghioriţi iubesc nespus postul, privegherea şi rugăciunea şi de aceea Sfântul Munte este mereu strălucitor la flacăra acestor nevoinţe. Există monahi care postesc sever, care fac privegheri de toată noaptea şi se roagă la Dumnezeu pentru întreaga lume. Desigur, toţi monahii fără excepţie se roagă o parte din noapte. Este posibil ca nu toţi monahii să privegheze în fiecare noapte sau pe parcursul întregii nopţi - acest lucru este 111 caracteristic mai ales isihaştilor - dar oricum ei se roagă noaptea, înainte de răsăritul soarelui. Mai ales se cuvine a aminti de privegherile din Sfântul Munte închinate praznicelor împărăteşti ale Domnului şi cele ale Maicii Domnului, la praznicele închinate sfinţilor sau la hramurile mănăstirilor, schiturilor, chiliilor şi aşa mai departe. Amintesc de aceste slujbe cu nostalgie; ele sunt expresia pulsului inimii Sfântului Munte şi sunt mesagere mistice ale experienţelor de privegheri ale părinţilor asceţi. Starea sufletească pe care aceasta o creează este imposibil de descris. De aceea nu se poate vorbi de Sfântul Munte, de viaţa ascetică, de învăţăturile Sfântului Grigorie Palama, dacă nu cercetăm şi acest aspect al vieţii monahale. Ar fi o mare lipsă dacă această treime de daruri duhovniceşti: postul, privegherea şi rugăciunea, nu ar fi tratate cum se cuvine. în plus, ele sunt strâns legate una de alta. Postul este legat de plânsul lui Dumnezeu care face ca omul să caute liniştea nopţii pentru a-1 împlini. Iar această lucrare nocturnă este inseparabil legată de rugăciune. Cred că interpretarea pe care o dăm în cele ce urmea/ă, ni-1 descoperă pe Sfântul Grigorie Palama ca pe un mare teolog, deoarece el a fost cu adevărat un mare "bătrân", un monah de mare trăire, dar ni se descoperă şi viaţa practicată în Sfântul Munte. 1.POSTUL Sfântul Vasile cel Mrae, vorbind despre post şi, desigur, despre valoarea sa, spune că postul este "mai vechi decât legea", deoarece el exista în Rai şi chiar înainte ca Dumnezeu să ne fi dat Legile Vechiului Testament. Porunca lui Dumnezeu de a nu gusta din pomul cunoaşterii, binelui şi răului reprezintă porunca postului. Neascultarea lui Adam legată de această poruncă a dus la moartea duhovnicească a omului. Aceasta ne arată marea valoare a postului. De aceea, nu există sfânt care să nu fi iubit postul. Şi este izbitor faptul că cei ce se căiesc şi doresc să-şi schimbe felul de via;ă, iubesc mult postul şi doresc să-l practice. Aceasta ne arată că postul este un element esenţial în viaţa duhovnicească. Acest lucru va fi pus în evidenţă mai explicit, întrucât se 112 va vedea diferenţa dintre postul adevărat şi o latură a postului care este mult deosebită în zilele noastre, şi anume cea privitoare la sănătate. Şi, cu adevărat, postul, aşa cum ne învaţă Biserica, are o mare influenţă şi asupra sănătăţii, dar să nu ne cramponăm doar de acest aspect. Trebuie să vedem legătura sa strânsă cu viaţa duhovnicească a omului. Toţi Sfinţii Părinţi se referă la această mare problemă duhovnicească. Oricum, în cele ce urmează vom analiza postul conform învăţăturilor Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului a) Postul şi rugăciunea Mai întâi, trebuie sa spunem că postul se află într-o strânsă legătură cu viaţa duhovnicească. Şi întrucât viaţa duhovnicească este exprimată prin rugăciune, iată de ce postul este foarte strâns legat de rugăciune şi nu se poate cu nici un chip desprinde de ea. Sfântul Grigorie, interpretând cazul unui tânăr posedat de un demon, precum şi cuvintele lui Hristos: "Acest fel de demoni nu poate fi alungat decât cu post şi rugăciune" (Marcu 9,29), spunea că cel mai teribil demon este cel al lăcomiei (al neînfrânării), şi nu poate ieşi dintr-un om decât cu post şi rugăciune. Cu ajutorul postului omul îşi înfrânează trupul şi îşi stăpâneşte patimile, iar cu ajutorul rugăciunii el va îmblânzii predispoziţiile sufleteşti, adică patimile şi gândurile care, la rândul lor, incită patimile. Şi, astfel, el poate vindeca patima "înlăturând atacul satanei prin post şi rugăciune"2. Întrucât sufletul este în strânsă legătură cu trupul, există atât patimi sufleteşti, cât şi patimi trupeşti, iar postul trebuie, de aceea, să fie legat de rugăciune. Postul este sprijinul rugăciunii, însă numai rugăciunea dă cu adevărat sens postului. b) Scopul postului Dar postul ne este doar o abţinere de la anumite mâncăruri şi nici alegerea anumitor alimente. Desigur, şi aceasta face parte din post, deoarece prin ascultarea de Biserică şi de felul în care Biserica rânduieşte posturile, noi nu facem nimic altceva decât decât să ne supunem propria voinţă voinţei universale a Bisericii. 113 Cu alte cuvinte, noi ascultăm de Hristos şi de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care l-au consacrat. Dincolo de acest lucru, postul este o virtute de o mai mare amploare. în primul rând, postul înseamnă şi curăţirea simţurilor atât cât ne este cu putinţă. Sfântul scrie: "Dacă posteşti de alimente, dar ochiul îţi este pironit asupra adulterului, curiozităţii şi geloziei, în cămara cea mai adâncă a sufletului tău, iar auzul este dispus să asculte vorbe necurate, cântece vulgare şi clevetiri răutăcioase, iar celelalte simţuri sunt receptive la lucruri care dăunează într-un mod asemănător, care mai e folosul postului? Absolut nici unul."3 Adică, postul trupesc nu are valoare dacă nu posteşti în acelaşi timp şi cu celelalte simţuri, precum vederea şi auzul, care sunt ferestrele prin care intră păcatul în suflet şi stârneşte patimile. De aceea, pe timpul postului mulţi creştini au grijă să îşi stăpânească toate simţurile. Aici vedem din învăţăturile Sfântului Grigorie că teologia nu este independentă de însăşi curăţirea simţurilor, deoarece o teologie care nu este interesată de acest lucru nu este ortodoxă. Adevăratul post este abţinerea de la răutăţi, şi de aceea putem vorbi de postul de rele. Sfântul Grigorie, făcând referiri la un pasaj din Vechiul Testament şi, mai ales, la cuvintele proorocului Isaia: "Vai de cei ce sunt ameţiţi, dar nu din cauza vinului", spune că există beţie cumplită şi drăcească, care nu este datorată hranei şi băuturii, ci se datorează iuţimii, mâniei şi ranchiunii. Aceasta este cea mai teribilă beţie. într-adevăr, el scrie că la cei ce postesc şi se roagă, demonul aduce gânduri, amintiri ale greşelilor altora, lucrează gânduri de ranchiună, şi ascute limba către bârfă şi clevetiri. Iar Sfântul ne spune că la vremea postului trebuie să cultivăm dragostea faţă de aproapele nostru. Un alt mare păcat, în special la vremea postului, este slava deşartă şi mândria. Desigur, o mare ispită în timpul postului este iubirea şi părerea de sine, când o persoană care posteşte încearcă să o imprime celorlalţi, aşa încât să fie considerat drept un bun creştin. Tipul caracteristic al acestui păcat îl reprezintă fariseul, care se laudă cu faptul că posteşte, şi, în general, cu faptul că respectă Legea. Dar lauda de sine face "inutilă strădania noastră de a posti şi a ne ruga"4. Părerea de sine înlătură atât răsplata cât şi osteneala postului şi a rugăciunii. Dar postul trebuie să fie îmbinat cu toate celelalte 114 virtuţi, adică nu numai cu cele câteva fapte de comportament moral personal, ci prin lucrările lui Dumnezeu, deoarece pacea, dragostea şi dreptatea sunt lucrări dumnezeieşti. Şi atunci când un om împlineşte Voia lui Dumnezeu, el se face părtaş lucrărilor Sale şi, ca atare, se bucură de pace, dreptate, dragoste, şi toate celelalte. Aşadar, postul trebuie îmbinat cu virtuţile. Cele mai mari virtuţi sunt stăpânirea de sine, căinţa, inima înfrântă şi smerită, plânsul pentru păcate. Postul trebuie unit cu toate acestea pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu şi pentru ca omul să se bucure de roadele postului5. Sfântul scrie: "trebuie să existe stăpânire de sine dimpreună cu postul. De ce? Deoarece chiar şi saturarea cu alimente simple, înlătură plânsul curăţitor şi întristarea dumnezeiască din suflet, precum şi străpungerea inimii care aduce căinţă tare necesară mântuirii, deoarece fără o inimă frântă şi smerită nu se poate ajunge la adevărata căinţă6. Dar, micşorând hrana, somnul şi lucrarea simţurilor, după voia lui Dumnezeu, aceasta aduce cu sine frângerea inimii şi plângerea păcatelor". Căinţa, plânsul şi toate celelalte mişcări ale sufletului nu pot fi readuse la frumuseţea lor originară, acolo unde există saturarea cu hrană materială. Postul ajută la atingerea acestui scop. Dar simplul post, fără această atmosferă necesară lui, care este, de fapt, pocăinţa în adevăratul sens ortodox, nu este de folos în viaţa duhovnicească. Deci, e nevoie şi de osteneală trupească, dar şi de străpungerea inimii. Altminteri, postul devine o procedură formală şi o practică formală exterioară, golită de vreun sens esenţial. În multe pasaje din cadrul omiliilor sale, Sfântul Grigorie se referă la atmosfera duhovnicească în care are loc postul. Aş dori să citez un alt pasaj caracteristic. Sfântul scrie că trebuie să postim cu o inimă înfrântă, cu sentimentul propriei păcătoşenii şi cu smerenie "pentru ca postul, trezvia şi starea noastră lăuntrică să fie curate şi bine plăcute lui Dumnezeu." Postul care este curat şi bine plăcut lui Dumnezeu trebuie făcut dimpreună cu pocăinţă sinceră, o inimă înfrântă şi cu smerenie. Un post care nu este legat de această atotcuprinzătoare atmosferă duhovnicească şi ascetică, nu este bineplăcut lui Dumnezeu. Sfântul scrie în mod impresionant, 115 că un post care nu are de a face cu întreaga viaţă ascetică "are mai degrabă afinitate cu îngerii cei răi", deoarece chiar şi demonii postesc, dar abţinerea lor de la hrană este îmbinată cu mânie, ură, mândrie şi împotrivire faţă de Dumnezeu. Deci, atunci ne aflăm în primejdie să postim în felul demonilor, când nu legăm postul nostru de întreaga viaţă ascetică. Dar, dincolo de aceste lucruri, postul înseamnă şi curăţirea minţii de năluciri şi gânduri pătimaşe. Interpretând cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos: "Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală" (Matei 6,17), Sfântul spune că aici Dumnezeu ne îndeamnă să nu arătăm că postim şi în acest fel să cerşim slava şi laudele oamenilor. Pe lângă această interpretare, Sfântul Grigorie face şi o interpretare analogică a acestui pasaj. în aceasta putem observa viaţa sa isihastă, dar, în acelaşi timp, şi o lărgire a postului pe care trebuie să o luăm în consideraţie, deoarece în acest fel putem scăpa de marea ispită care ne dă târcoale, etalarea exterioară a postului şi a tuturor virtuţilor evanghelice. Coroana sufletului omenesc este mintea sa, care reprezintă partea conducătoare, adică centrul existenţei sale. Latura imaginativă a sufletului, "care este lăcaşul permanent al energiilor sufletului" reprezintă o parte a personalităţii umane. Atunci când dorim să postim cu adevărat, trebuie să ungem mintea cu mir, adică să o facem milostivă. Şi, desigur, mintea noastră devine milostivă atunci când ea primeşte Harul lui Dumnezeu. în această stare, mintea este iluminată şi se practică rugăciunea mintală. In acelaşi timp, noi trebuie să alungăm din imaginaţia noastră gândurile ruşinoase şi necurate, precum şi orice mânie sau vicleşug. Un astfel de post nu numai că vindecă pe om de patimi şi alungă diavolul, dar îl aseamănă cu îngerii pe acel postitor7. Aceste lucruri arată scopul postului. Cu alte cuvinte, postul nu înseamnă doar abţinerea de la anumite alimente, deşi acest lucru este şi el necesar, dar, în acelaşi timp, înseamnă curăţirea întregii lumi lăuntrice, şi, mai ales, a laturii imaginative a sufletului, de gânduri şi imagini şi, mai mult decât atât, iluminarea minţii, mintea reprezentând latura conducătoare a sufletului. Acei oameni care leagă postul doar de nişte simple practici exterioare, şi nu de întreaga viaţă ascetică, se află în înşelare. 116 c) Valoarea postului La început am pus accentul pe valoarea postului. Toţi cei care sunt angrenaţi în această luptă cunosc din experienţă efectele terapeutice ale postului. El vindecă sufletul de patimi, dar, în acelaşi timp, ajută şi trupul la împreuna îndumnezeire cu sufletul. Valoarea postului este observată din tot ceea ce s-a întâmplat după încălcarea lui. Sfântul Grigorie spune că dacă Adam ar fi ţinut postul pe care Dumnezeu i-1 poruncise în Rai "ar fi rămas nemuritor, neobosit şi pururea fericit". Dar, Adam a preferat viclenia diavolului în locul sfatului şi poruncii dumnezeieşti, şi, ca atare, în locul vieţii celei veşnice şi a raiului bucuriei eterne, el a cunoscut moartea şi cel mai teribil loc al păcatului, iadul, fiind condamnat la întunericul de acolo8. Neputinţa de a asculta de porunca postului a generat căderea omului, cu toate consecinţele dureroase pe care le cunoaştem. Valoarea postului poate fi observată şi din faptul că el vindecă omul. Sfântul Scrie: "Postul cel adevărat schimbă, curăţeşte şi vindecă totul". Cu adevărat, un post care nu vindecă nu este cel adevărat. Adevăratul post vindecă omul şi îl pregăteşte pentru întâlnirea cu Dumnezeu într-o stare de sănătate, lucru ce reprezintă raiul pentru el. Sfântul spune că dacă noi, în mod nechibzuit, evităm postul, pedepse nenumărate, tăieri şi arderi ne aşteaptă "atunci când Hristos îi alungă pe cei nevindecaţi şi îi condamnă la focul cel nestins drept pedeapsă veşnică". Cele afirmate de Sfânt sunt foarte clare: Cel ce nu s-a vindecat, va fi dus în iad. De aceea, omul trebuie să se vindece în această viaţă, deoarece, continuă el, aşa precum odinioară în Rai nu am postit şi am fost lepădaţi în această teribil de dureroasă viaţă, la fel şi acum, în această viaţă, dacă nu postim şi nu demonstrăm o deplină stăpânire de sine "vom cădea în acea gheenă nestinsă şi insuportabilă"9. Postul vindecă omul şi oferă condiţiile prealabile de a gusta din fericirea pregătită drepţilor. Pentru a întări această idee, Sfântul Grigorie face uz de exemple de oameni sfinţi din Vechiul Testament10. Amintind de cei trei tineri din Babilon, care datorită faptului că practicau înfrânarea şi postul, au fost apăraţi de orice vătămare nracel cumplit cuptor, şi amintind de proorocul Daniel care, prin post, a fost, pe de o parte luminat 117 de Dumnezeu pentru a prooroci viitorul, iar pe de altă parte, a închis gurile leilor, el spune că acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi, când postim. Atunci când postim trupeşte şi sufleteşte, şi, în acelaşi timp, ne rugăm, atunci, cu ajutorul îngerilor, focul mâniei şi dorinţele trupului vor fi îmblânzite, ca şi leul de odinioară. Vom căpăta har profetic în nădejdea căpătării şi altor daruri în viitor, precum şi credinţă şi contemplarea mintală a lui Dumnezeu. Noi vom călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului". De fapt, postul sufletesc, aşa cum am arătat mai sus, înseamnă apărarea simţurilor şi a minţii de imagini şi de fantezii, iar atunci când este unit cu cel trupesc, transformă întregul nostru univers lăuntric şi ne conduce spre contemplarea lui Dumnmezeu, lucru care, după cum ştim, începe mai întâi cu rugăciunea minţii. Valoarea postului poate fi observată în Biblie, pe tot parcursul ei. Hristos "după ce îşi va fi început activitatea mesianică prin post, în cele din urmă a anulat" puterea diavolului, ne-a eliberat şi ne-a mântuit sufletele. Postind, Proorocul Ilie "L-a văzut pe Dumnezeu în blânda adiere de vânt". Prin post Moise "a primit Tablele Legii de la Dumnezeu"12. Din nou, Moise postind în muntele Sinai, L-a văzut pe Dumnezeu faţă către faţă, l-a vorbit ca unui prieten, a primit învăţături şi a aflat întreaga Lege de la El, şi cu adevărat a aflat că El este "Cel ce este veşnic" şi nu trece în nefiinţă, că El a adus la viaţă toate lucrurile din nefiinţă, şi, de asemenea, că datorită energiilor Sale necreate El îl susţine pe om "de la căderea în nefiinţă"13. Această cuprinzătoare învăţătură este o revelaţie care este oferită celui ce se află într-o stare de post. Desigur, Sfântul Grigorie interpretează prezenţa lui Moise şi a lui Ilie pe Muntele Tabor drept rod şi consecinţă a postului şi a rugăciunii. Aceşti doi Prooroci, care, mai mult ca oricine altcineva, au iubit postul şi rugăciunea, prin prezenţa lor împreună cu Hristos "ca rezultat al simfoniei şi armoniei dintre post şi rugăciune", ne arată faptul că prin post şi rugăciune devii demn de împreună vorbirea cu Dumnezeu14. în plus, ceea ce este acceptat de către toţi Sfinţii Părinţi, şi, desigur, şi de către Sfântul Grigorie Palama, este că doar prin lucrarea faptelor bune şi prin post, omul ajunge la contemplarea lui Dumnezeu. 118 Marea valoare a postului poate fi observată şi prin efectele contrare produse de lăcomie. Călcarea postului duce la multe probleme în structura psihosomatică a omului, dar şi în cadrul societăţii, în vreme ce păstrarea postului are un efect liniştitor asupra omului şi a mediului în care acesta trăieşte. Pentru a aduce mai multă lumină în această problemă, Sfântul Grigorie face referiri la ceea ce s-a petrecut în Tesalonic, pe de o parte, înainte de Sfântul şi Marele Post, şi, pe de altă parte, după începerea Marelui Post, când începuseră postul şi rugăciunile. El spune că pe parcursul săptămânilor premergătoare Marelui Post, când lăcomia şi desfrânarea prevalau, se puteau observa tulburări, strigăte, lupte, zgomote, cântări indecente, dansuri demonice şi râsete prosteşti. În aparenţă Sfântul se gândea că era vorba de festivităţi carnavaleşti. Dar, când toţi începură să postească odată cu începutul Sfântului şi Marelui Post, toate cele de mai sus s-au preschimbat în ceva foarte sfânt. Astfel, în loc de cântece dezgustătoare, se cântau psalmi sfinţi, în loc de râsete indecente, îşi făcură loc tristeţea mântuitoare şi lacrimile de căinţă; în loc de alergături necontrolate şi inutile, exista acum un singur drum pentru toţi: "către Sfânta Biserică a lui Hristos". Din toate aceste lucruri, spune Sfântul, observăm valoarea postului, dar şi răutatea neînfrânării. Din cauza neînfrânării Adam a fost alungat din Rai, potopul a venit asupra omenirii şi focul asupra Sodomei. Din cauza neînfrânării Esau şi-a pierdut dreptul de întâi născut, precum şi binecuvântarea tatălui său. Tot din aceeaşi cauză copiii lui Eli au fost pedepsiţi cu moartea, iar evreii şi-au făcut un viţel şi s-au închinat idolilor, atunci când Moise se afla pe Muntele Sinai. Aşadar, spune Sfântul, neînfrânarea nu este cauzată doar de păcat, ci şi de necredinţă15. în plus, lăcomia îl împietreşte pe om. "Nimic nu este mai pierzător de suflet decât lăcomia."16 Dar postul este bun şi pentru organism şi anume conduce la sănătate trupească. Mulţi oameni nu postesc din cauza faptului că ei consideră că aceasta le aduce declilnul biologic. Dar, exact contrariul este valabil: "Deoarece suprasaturarea prin însăşi firea ei aduce cu sine guta, dureri de cap şi alte neajunsuri, în vreme ce postul este maica sănătăţii"17. Din cauza 119 lăcomiei, adică a supraîncărcării organismului cu alimente, multe boli afectează organismul în vreme ce sănătatea trupească este rodul postului. Mulţi oameni de ştiinţă din zilele noastre sunt de acord cu acest lucru, precum şi dieteticienii care permanent vorbesc despre valoarea postului. Şi în fapt, dacă ţinem posturile Bisericii noastre, nu vom avea probleme create de excese alimentare. Este adevărat că atunci când postim, atenţia noastră nu este îndreptată doar asupra sănătăţii trupeşti ci, mai ales, asupra laturii duhovniceşti. Dar, întrucât boala trupească, mai ales când este provocată de excesul alimentar, creează probleme şi sufletului, vom putea afla aici încă o dată valoarea postului. d) Postul şi ajunarea Mulţi dintre noi credem că postul este doar o problemă de selecţie alimentară. Desigur, aşa cum am arătat mai înainte şi acest lucru îşi are valoarea sa, deoarece aceasta indică ascultarea de Biserică. De fapt, trăind viaţa Bisericii, noi încercăm cu adevărat să deprindem un comportament comun tuturor. Nu dorim să ne facem propria voie, ci Voia lui Dumnezeu, aşa cum au împlinit-o Sfinţii Părinţi. Dar, în ultimă instanţă, postul înseamnă hrană cu măsură, şi aş adăuga, există şi post cu măsură. Sfântul Grigorie spune că "postul moderat până la un punct" este accesibil şi necesar tuturor. Se pare că pe vremea sa exista obiceiul pentru creştini ca să se ţină acelaşi post ca şi monahii, adică să se postească toată ziua şi să se mănânce după vecernie. Aşadar, după Sfântul Grigorie, postul înseamnă atât hrană cu măsură, cât şi ajunarea cu măsură. El scrie: "Dar este suficient ca hrana să fie şi cu măsură, deoarece, în acest fel, postirea cu măsură şi hrănirea cu măsură te vor duce în situaţia celor care se înfometează"18. Dacă nu poţi ţine un post întreg, trebuie să te hrăneşti cu măsură sau să te lipseşti de hrană cu măsură, în acest fel se evită extremele care pot conduce la slava deşartă. Semnificaţia hranei cu măsură şi a ajunării cu măsură este profundă. Lăcomia şi neînfrânarea sunt legate de două stări sufleteşti ce constituie o problemă duhovnicească. Una reprezintă acapararea minţii de către simţuri şi 120 de către lumea materială. Cu alte cuvinte, lăcomia aduce cu sine împătimirea minţii, înafara plăcerilor şi a bunurilor materiale. Cealaltă ne indică credinţa unora că hrana este cea care ne ţine în viaţă şi, în acest fel, ei pierd sentimentul intervenţiei personale divine în viaţa noastră. De aceea, prin hrană moderată sau prin lipsirea de hrană cu măsură, noi înfometăm, suferim, iar acest lucru are două mari consecinţe folositoare opuse celor două stări sufleteşti de care vorbeam. Prima este aceea că mintea este eliberată din dependenţa ei faţă de bunurile materiale şi, în general, faţă de lumea înconjurătoare, şi se înalţă spre Dumnezeu. Iar acest lucru are o valoare şi o adâncă semnificaţie pentru viaţa duhovnicească. Cea de-a doua este aceea că noi căpătăm o orientare diferită, cu alte cuvinte, în vreme ce mai înainte consideram că hrana, vitaminele şi caloriile ne menţin în viaţă, atunci când ne lipsim de hrană şi înfometăm, căpătăm certitudinea că Dumnezeu ne menţine în viaţă cu energiile sale necreate, prin intermediul alimentelor. Aşadar, bunurile materiale nu reprezintă fundamentul vieţii noastre, ci Bunul Dumnezeu este Cel care ne dă viaţă. De aceea, lipsirea cu măsură de hrană ne ajută să ne orientăm în mod corect viaţa către Dumnezeu. e) Postul demonic Dar, aşa cum am menţionat într-un capitol anterior, există un post binecuvântat şi unul demonic. Postul care este ţinut cu slavă deşartă, mândrie şi egoism, este diavolesc. Sfântul Grigorie spune că postul care nu este ţinut într-o atmosferă duhovnicească, care include căinţa, frângerea inimii şi aşa mai departe, "îşi are mai degrabă înrâurirea cu îngerii căzuţi"19. Ştim că şi demonii postesc, adică, ei nu mănâncă absolut nimic, ei postesc permanent, dar, întrucât îi urăsc pe oameni şi sunt plini de slavă deşartă, care este o stare necurată, aceasta nu le aduce nimic bun. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu cei care păstrează în mod formal ordinea exterioară a postului, dar îl desprind de conţinutul său duhovnicesc. 121 Adevăratul post nu trebuie ţinut cu slavă deşartă. Nu îl ţinem de ochi lumii. Dacă ne interesează doar acest lucru, spune Sfântul, "putem duce osteneala postului şi a rugăciunii, dar suntem lipsiţi de roade"20. E un lucru teribil ca să ne supunem atâtor osteneli şi totuşi să pierdem roadele, întrucât toate acestea nu s-au făcut după voia lui Dumnezeu. Sfântul vorbeşte cu tărie despre acest lucru. El spune că postul şi rugăciunea trebuie să se facă ca şi cum ne-am afla în prezenţa lui Dumnezeu, adică, postul nu trebuie să-şi piardă caracterul său personal. Trebuie să ştim că "nici postul, nici slavosloviile, nici rugăciunile nu ne pot mântui prin ele însele, ci lucrul care ne mântuieşte este ca toate acestea să fie făcute cu frică de Dumnezeu. Ochiul lui Dumnezeu care ne vede, ne sfinţeşte"21. De fapt, nu faptele exterioare în sine sunt cele care ne sfinţesc, ci Harul lui Dumnezeu care îşi îndreaptă atenţia spre cei ce îi fac Voia Sa. De aceea, când ne supunem tuturor acestor osteneli, mintea noastră trebuie îndreptată către Dumnezeu, cerându-i ajutorul şi protecţia. Postul ne ajută să ne vindecăm sufletele, este un mod de viaţă, dar şi o cale către împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, Sfântul Grigorie spune că nu numai în anumite zile trebuie să postim, ci întreaga noastră viaţă, deoarece hrana poate fi permanent cu măsură22. El spune că toţi creştinii şi cei ce aşteaptă a doua venire înfricoşătoare a lui Hristos "trebuie să se înfrâneze şi să postească întreaga viaţă". Aceasta ne arată şi valoarea, dar şi necesitatea postului, deoarece Domnul ne vindecă prin post. De aceea Sfântul Grigorie ne îndeamnă: "Vă rog să nu încetaţi a-L implora prin post, lacrimi, rugăciuni şi cereri adresate Lui în toate felurile posibile, până când Se va milostivi şi ne va vindeca"23. Prin post, lacrimi şi rugăciuni noi apelăm la Hristos să vină şi să ne vindece. Postul este o metodă a tratamentului Bisericii, iar noi trebuie să-1 privim ca atare. Felul în care Sfântul Grigorie se exprimă, precum şi conţinutul învăţăturilor sale, ne indică modul în care trebuie să ne trăim viaţa. Sfântul este un teolog tradiţional, făcând parte din Tradiţia Sfinţilor Părinţi. El dezvoltă tema postului dintr-o perspectivă eclesiastică. El uneşte postul cu înfrânarea, aşa precum leagă lipsa de înfrânare cu cântările inde- 122 cente şi distracţiile diabolice. El nu ezită să condamne practicile şi manifestările urâte ale vremii sale. Acesta este un lucru surprinzător, deoarece în vremurile noastre noi încercăm să modificăm chiar şi modul de gândire al Păruiţilor, schimbând termenii folosiţi de Părinţi, cu alţi termeni moderni care vor să înfrumuseţeze lucrurile, dar, de fapt, le denaturează. Citim diferite analize făcute de "teologi" contemporani şi nu le înţelegem sensul. Aceasta se întâmplă nu din cauza lipsei noastre de înţelegere, ci din cauza neclarităţii lor. Probabil că încercând să facă o bună impresie, creează, de fapt, confuzii, sau ascund înţelesul a ceea ce este afirmat. Dar, aşa ceva nu veţi întâlni în învăţăturile patristice. Chiar şi în probleme teologice, Sfinţii Părinţi sunt atenţi, expresivi şi purtători de adevăr. 2. PRIVEGHEREA Privegherea este şi ea legată de post. Desigur, privegherea este strâns legată şi de rugăciune şi nici nu poate fi înţeleasă în lipsa rugăciunii. Aşadar, privegherea este considerată esenţială pentru asceza întru Hristos, care conduce pe om la curăţire, la iluminare şi îndumnezeire. Hristos însuşi este un exemplu de practicare a privegherii, aşa după cum se vede din textele evanghelice. Sfântul Evanghelist Luca scrie: "Şi în zilele acelea, Iisus a venit la munte ca să Se roage şi a petrecut noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Şi când s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit Apostoli" (Luca 6,12-13). Alegerea Apostolilor s-a petrecut după o noapte de rugăciune, după o priveghere în munte. Iar după minunea înmulţirii celor cinci pâini, "dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să se roage singur. Şi făcându-se seară, era singur acolo" (Matei 14,23). Interpretând urcarea lui Hristos în munte pentru rugăciune, Sfântul loan Hrisostom spune că Hristos a făcut acest lucru pentru a ne învăţa "că pustia şi însingurarea sunt bune, deoarece simţim nevoia să ne întâlnim cu Dumnezeu". Ar trebui să urmăm calea liniştirii în pustie întrucât "pustia este 123 maica liniştirii şi a păcii şi nu liman al eliberării noastre de toate tulburările lumii"24. a) Sfinţii Părinţi despre priveghere Toţi sfinţii iubesc privegherea, rugăciunea către Dumnezeu. Voi cita câteva pasaje din Sfinţii Părinţi în care se poate observa valoarea rugăciunii de noapte şi roadele pe care le capeţi datorită ei. Conform spuselor Sfântului Isaac Şirul, postul este inseparabil legat de priveghere: "Deoarece trupul care posteşte nu poate admite să doarmă în culcuşul său întreaga noapte"25. Din nou, Sfântul Isaac Şirul sfătuieşte să alegem osteneala plină de dulceaţă, adică "privegherea de noapte constantă, prin care toţi Părinţii s-au eliberat de omul cel vechi şi au fost socotiţi demni de înnoirea minţii lor". Acesta este un lucru esenţial întrucât în rugăciunile de noapte sufletul experiează viaţa eternă, alungă vălul de întuneric şi primeşte Duhul Sfânt26. Legătura dintre post şi priveghere este observată şi în alt pasaj din Sfântul Isaac Şirul: cei ce poartă acest război nevăzut "încep să postească, iar mai apoi lucrează privegherea de noapte cu postul pentru a-şi impropria asceza"27. în toate operele sale Sfântul Isaac Şirul comentează şi accentuează semnificaţia privegherii pentru monah în lupta sa împotriva legii păcatului şi împotriva diavolului. între toate ostenelile monahismului nici una nu este mai mare decât privegherea de noapte28. "Chiar dacă organismul este slăbit de boală şi nu poate posti, privegherea singură poate aduce minţii statornicia sufletului care se poate concentra asupra revelaţiilor inimii pentru a înţelege forţa lor duhovnicească"29. Aşadar, oricare doreşte să aibă o minte plină de trezvie şi să cunoască o nouă viaţă nu trebuie să neglijeze privegherea pe parcursul vieţii. "Deoarece prin priveghere ţi se deschid ochiipentru a înţelege întreaga slavă a vieţii monahale şi forţa căii celor drepţi"30. Sfântul Isaac Şirul pronunţă aceste cuvinte semnificative: "Un monah care stăruie în priveghere având o minte plină de discernământ, nu se va împătimi de cele trupeşti, întrucât aceasta este cu adevărat o lucrare îngerească". Şi, mai apoi, el spune că: "... este imposibil ca un asemenea monah să nu fie dăruit de Dumnezeu cu mari daruri"31. într-adevăr, aşa cum am arătat mai sus, privegherea trebuie făcută cu "o minte plină de trezvie", ceea ce înseamnă că 124 mintea nu trebuie să fie împrăştiată asupra altor lucruri, ci să fie îndreptată doar către Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare recomandă privegherea în viaţa ascetică a monahului, şi spune că atunci când unii slujesc utrenia, asceţii adevăraţi fac miezonoptica32. În "învăţăturile Părinţilor Pustiei" îl vedem pe Avva Arsenie care se ruga noaptea şi dormea doar puţin în zorii zilei când firea îl obliga să se culce, el obişnuia să-i spună somnului «Vino încoace slujitor viclean»33. Apoi aşezat pe scaun, adormea câteva clipe şi peste puţină vreme se trezea din nou. Monahii cunosc din experienţă valoarea privegherii deoarece o folosesc în războiul' pe care îl duc împotriva diavolului şi în efortul lor de curăţire a inimii. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul spune: "Privegherea înseamnă domolirea patimilor trupeşti, eliberarea de năluciri, ochi înlăcrimaţi, o inimă înfrântă, blândă şi smerită, gânduri rele alungate, hrană digerată, patimi îmblânzite, duhuri supuse, limbă controlată, fantezii oprite"34. Desigur, există multe forme de priveghere în concordanţă cu metoda, conţinutul şi perioada de timp când monahul priveghea-ză. Acest lucru depinde de condiţiile de viaţă, precum şi de starea duhovnicească a monahului care priveghează. Unii priveghează de seară până la miezul nopţii, alţii de la miezul nopţii până dimineaţa, iar alţii toată noaptea. De asemenea, unii îşi petrec noaptea citind psalmii lui David, care deschid uşor porţile inimii, alţii fac rugăciuni de căinţă şi de frângere a inimii, iar alţii împart noaptea între rugăciune şi lectură. În Sfântul Munte, care reprezintă o comuniune de oameni aflaţi în rugăciune, şi, mai ales, în rugăciuni de noapte, aflăm toate formele de rugăciune şi, de aceea, aici există un mare har şi binecuvântări deosebite. Zi şi noapte, dar, mai ales, noaptea, Muntele străluceşte de flăcările rugăciunilor înălţate de atleţii jertfiţi cu totul Domnului. b) Sfântul Grigorie Palama şi privegherea Privegherea este mult apreciată de către toţi Sfinţii Părinţi, deoarece a fost pusă în practică şi s-a dovedit a fi un mare dar al Harului, fiind de folos 125 celor aflaţi în lupta pentru curăţirea de patimi. Este firesc ca şi Sfântul Grigorie Palama să fi apreciat în mod deosebit pe oricare dintre cei ce trăiau în duhul adevăratei vieţi ortodoxe şi, mai ales, în cel al Sfântului Munte. Sfântul Grigorie nu şi-a creat o formă proprie de monahism, ci a trăit în cadrul monahismului tradiţional. În cele ce urmează, pentru a vedea cum pune el privegherea în practică, vom exemplifica aceasta prin trei situaţii din viaţa sa aşa cum le aflăm descrise de către Sfântul Filotei Kokkinos. Prima dintre ele apare chiar la începutul vieţii sale monahale în Sfântul Munte. După cum ştim, când a ajuns în Sfântul Munte, sfântul s-a dus în Lavra Vatopedu, aflându-se sub supravegherea duhovnicească a binecunoscutului duhovnic Nicodim. La trei ani după sosirea sa în Sfântul Munte, părintele său duhovnicesc s-a mutat la Domnul, iar Sfântul Grigorie s-a mutat în Sfânta Mănăstire a Marii Lavre. Ascultarea sa era la trapeză, având grijă de servirea cinei monahilor, întrucât pe vremea aceea erau foarte mulţi monahi în Lavră, şi trebuia să ia parte la cântările de la strană în timpul slujbelor. Forma sa de asceză ajunsese la o mare profunzime. Dorea, pe cât posibil, să înlăture şi nevoile sale fireşti. De aceea, aşa cum ne spune Sfântul Filotei, a stat treaz toată noaptea timp de trei luni. Dar, pentru a nu aduce un prejudiciu sistemului său nervos, dormea puţin la amiază, după ce servea masa35. Cea de-a doua situaţie descrisă o aflăm în practica sa ascetică la Verroia. Pe când avea 30 de ani, el fonda "un schit al dumnezeieştii filosofii" lângă Verroia. Asceza sa era severă. Stătea închis în chilie timp de cinci zile ale săptămânii şi nu primea pe nimeni pentru discuţii. Ieşea doar sâmbăta şi Duminica pentru a sluji Sfânta Liturghie şi pentru a se împărtăşi, dar şi pentru a purta discuţii pe teme duhovniceşti cu fraţii săi. El se dedică unei severe asceze, aşa cum aflăm de la Sfântul Filotei: "Avea 30 de ani şi era încă sănătos şi puternic trupeşte, deoarece până atunci nici cea mai uşoară formă de boală nu-l atinsese vreodată". De fapt, marea asceză trupească presupune un organism robust, neatins de vreo boală. Deoarece se bucura de o bună sănătate trupească "se supuse unor lupte şi mai mari, precum şi unui mod de viaţă mai sever, topindu-şi trupul cu multă postire şi privegheri, încercând să-1 supună cu totul duhului, 126 rafinându-şi şi curăţindu-şi forţa de contemplaţie a sufletului prin toate căile de înfrânare şi sobrietate, precum şi printr-un şuvoi neîncetat de lacrimi, mereu ajungând la dumnezeiasca vedere prin rugăciune neîncetată şi printr-o directă comuniune şi unire cu Dumnezeu, prin har"36. Aşadar, asceza severă şi lacrimile neîncetate l-au condus la contemplarea propriului suflet, mintea curăţind-o şi înălţând-o la contemplarea şi unirea cu Dumnezeu. A treia situaţie ne este descrisă din perioada de timp când revenise în Sfântul Munte de la Verroia, ca urmare a mai multor incursiuni turceşti. în această vreme ei practică asceza lângă Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, în schitul Sfântul Sava. Acolo se afla în tăcere absolută, fără să iasă din coliba sa, pentru vreo întâlnire sau conversaţie cu cineva. Nici măcar nu îl vedea pe călugărul care-i asigura necesităţile vitale. Putea fi văzut doar sâmbăta şi Duminica, când purta conversaţii duhovniceşti cu fraţii. Arareori mergea la mănăstire, doar pentru slujirea celor sfinte, atunci când întreg soborul de preoţi trebuia să fie prezent37. în Vinerea Patimilor, Sfântul se afla, de asemenea, în mănăstire şi lua parte la slujba Sfintelor Patimi ale Domnului, stând alături de stareţul mănăstirii al cărui nume era Macarie. în timpul slujbei de noapte câţiva monahi începură să discute lucruri inutile, uitând că se află adunaţi pentru a lua parte la o slujbă atât de sfântă şi solemnă. Sfântul Filotei face următoarea observaţie: "Aceştia discutau fără măsură, dacă se poate vorbi de măsură în cazul unor astfel de lucruri". Sfântul Grigorie fu, desigur, indignat de comportamentul acestui grup de monahi. Desigur, nu dorea să le atragă atenţia să-şi oprească conversaţia, aşa că, distră-gându-şi atenţia de la troparele ce se cântau, se adânci în sine. Acesta era modul în care "de obicei îşi concentra atenţia către sine şi, apoi, îşi înălţa mintea către Dumnezeu". De aici vedem că Sfântul era obişnuit să practice sfânta isihie, concentrânduşi mintea în inimă şi înălţând-o de acolo către Dumnezeu. Tocmai atunci trăi o mare experienţă duhovnicească. Văzu lumina necreată. "Şi deodată, o dumnezeiască lumină străluci în jurul său venind de Sus, şi atât cu ochii trupeşti, cât şi cu cei ai sufletului, iluminaţi de acele raze, văzu clar, ca şi cum ar fi avut loc în prezent, tot ceea ce avea să se întâmple cu mulţi ani 127 mai târziu", în lumina necreată îl văzu pe stareţul Macarie nemaipurtând rasa monahală obişnuită, ci îmbrăcat în veşminte arhiereşti, de arhiepiscop. Aceasta s-a adeverit cam după 10 ani, când Macarie a devenit mitropolit al Tesalonicului38. Putem sublinia câteva lucruri. Unul este acela că Sfântul lua parte la Sfânta Slujbă împreună cu ceilalţi monahi. Din motive independente de voinţa lui, el a făcut un efort de a-şi concentra mintea. Se pare că avea acest obicei; avu experienţa iluminării minţii sale şi fu capabil să-şi separe mintea de raţiune şi de lumea înconjurătoare. Când, mai târziu, în luptele sale duse în apărarea sfântului isihasm, dădea explicaţii cu privire la aceste aspecte subtile ale vieţii duhovniceşti, el deja le cunoscuse din propria experienţă. Celălalt lucru este acela că mintea, după retragerea din lumea înconjurătoare, revenind în inimă, s-a înălţat ţa Dumnezeu şi a văzut Lumina necreată atât cu ochii sufletului, cât şi cu cei trupeşti, care, oricum, fuseseră transfiguraţi dinainte pentru a putea suporta această mare experienţă duhovnicească. Aflat în lumină deveni înainte văzător cu duhul, ceea ce înseamnă că darul înaintevederii este o stare a celor îndumnezeiţi. Din această situaţie, precum şi din altele asemănătoare, reiese clar faptul că Sfântul Grigorie Palama se bucura "de mari daruri duhovniceşti". El nu era un gânditor sau filosof, care teologhisea cu mintea şi imaginaţia, ci vorbea din experienţă. Aşadar, el devenise vrednic de a-şi exprima părerile în probleme de viaţă duhovnicească, precum şi de sfânta indignare în faţa interpretărilor greşite ale filosofului Varlaam asupra textelor patristice, cel care era un complet necunoscător al vieţii isihaste. Doar din această perspectivă trebuie să abordăm modul în care Sfântul şi-a exprimat indignarea faţă de Varlaam, precum şi epitetele folosite la adresa lui. în plus, putem înţelege valoarea privegherii, sobrietăţii şi isihiei pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu. În toiul unor astfel de evenimente, Sfântul Grigorie Palama a înţeles valoarea privegherii pentru viaţa duhovnicească. Cu ajutorul ei, vederea sufletească este curăţită şi înălţată până la contemplarea lui Dumnezeu. De aceea, în omiliile sale el îi sfătuieşte pe creştini să postească, să privegheze 128 şi să se roage. O viaţă duhovnicească fără asceză, post şi priveghere, mai ales dacă organismul este puternic, este străină Tradiţiei Ortodoxe. 3. RUGĂCIUNEA Tema rugăciunii reprezintă chintesenţa discuţiilor dintre Sfântul Grigorie Palama şi filosofii antiisihaşti. Este binecunoscut faptul că la începutul aşa numitelor conflicte isihaste, existau trei teme care îi interesau pe cei aflaţi în dispută. Prima era educaţia laică, al doua - rugăciunea, mai ales metodele psihotehnice de coborâre a minţii în inimă, şi a treia - contemplarea luminii necreate. De aceea, putem spune că rugăciunea reprezintă baza discuţiilor din vremea Sfântului Grigorie Palama. Aici nu intenţionăm să dezvoltăm întreaga teologie a rugăciunii - ce a fost înaintea ei şi după ea - ci vom sublinia, în special, două aspecte principale. Unul îl reprezintă bazele teologice ale rugăciunii minţii, iar celălalt se referă la energiile comune ale sufletului şi trupului şi la rolul lor în rugăciunea minţii. Ne vom concentra atenţia asupra acestor două aspecte, deoarece ele sunt definitorii pentru învăţăturile Sfântului Grigorie Palama cu privire la rugăciune, şi, deoarece, ele sunt strâns legate de acest capitol, care se referă la modul în care postul şi privegherea sunt legate de rugăciune. a) Opiniile lui Nichifor Stithatul Discuţia a început cu opiniile lui Nichifor însinguratul despre care am vorbit deja la capitolul despre rugăciune şi metodele psihotehnice utilizate pentru a ajuta mintea să coboare în inimă. Varlaam, aflându-se în Tesalonic, şi fiind complet străin faţă de întreaga tradiţie isihastă a monahismului ortodox, atunci când a aflat despre metoda recomandată de Sfântul Nichifor, îi opuse critici severe. Vom vedea mai departe ceea ce a afirmat, precum şi răspunsurile teologice date de Sfântul Grigorie Palama. Aici vrem să aruncăm o privire asupra părerilor Sfântului Nichifor referitoare la metoda de rugăciune "ştiinţifică". 129 El afirmă că cel ce doreşte să capete rugăciunea minţii, trebuie să caute un dascăl nerătăcitor. Dacă acesta e un lucru dificil de obţinut, el trebuie să-l caute cu răbdare. Dacă aflarea unui dascăl duhovnicesc dă greş el trebuie să se roage lui Dumnezeu cu o inimă înfrântă, lacrimi şi sărăcie duhovnicească, făcând uz, în acelaşi timp, de o metodă specială. Înima omului, spune el, este izvor de viaţă şi căldură pentru trup. Noi respirăm aerul pentru inimă. Inima îşi ia porţia de aer necesară, aşa încât o parte din el este dat afară şi se păstrează, astfel, o temperatură constantă. Plămânii reprezintă cureaua de transmisie a lui în cadrul acestui proces. Creatorul i-a făcut în stare de a se dilata şi contracta ca nişte "foaie" "inhalând şi expulzând fără durere conţinutul lor". Aşadar, prin inhalarea aerului rece prin intermediul plămânilor şi expulzarea căldurii, inima îşi îndeplineşte funcţia sa de păstrare a vieţii. După ce descrie funcţiile inimii şi ale plămânilor, Sfântul Nichifor recomandă metoda prin care are loc concentrarea minţii în inimă. Pentru ca mintea să intre în inimă, el recomandă ca, după concentrarea ei, aceasta să fie introdusă odată cu inspiraţia prin care aerul intră în plămâni, apoi să obligăm mintea să coboare în inimă, odată cu aerul inhalat. Atunci mintea va simţi bucurie şi încântare exact precum omul plecat de demult se întoarce acasă şi îşi regăseşte copiii şi nevasta. Când mintea intră în inimă, trebuie să lupte ca să nu plece imediat. La început mintea se simte stingheră din cauza strâmtorării ei în spaţiul inimii. Dar, odată obişnuită cu acest lucru, nu-i mai place să iasă afară, deoarece acolo, în inimă, se află împărăţia lui Dumnezeu. In orice caz, odată aflată în inimă, mintea nu trebuie lăsată să lâncezească, ci să spună neîncetat rugăciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieştemă pe mine, păcătosul", în acest fel mintea nu este distrasă, rămâne invulnerabilă la diferite ispite şi în fiecare zi îi creşte dragostea şi dorirea pentru Dumnezeu. Dar, dacă în ciuda eforturilor, acest lucru devine dificil, atunci altceva trebuie să se întâmple. Chiar şi forţa discursului lăuntric se află localizată în piept. Atunci când buzele noastre rămân tăcute, noi vorbim, deliberăm şi formulăm rugăciuni, psalmi şi alte lucruri în pieptul nostru. Atunci când am alungat orice gând de acolo, să spunem rugăciunea " Doamne, Iisuse 130 Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul". Trebuie să obligăm forţa discursivă lăuntrică să repete rugăciunea şi să oprească orice gând. Când aceasta continuă o perioadă de timp, se va deschide sigur intrarea în inimă, aşa cum noi înşine o ştim din experienţă". Apoi, dimpreună cu rugăciunea vor veni toate virtuţile - dragostea, bucuria, pacea, prin care ţi se vor satisface toate cererile tale cu ajutorul Harului lui Hristos39. Sfântul Nichifor era din sudul Italiei, deci, la origine era franco-latin. Dar, el a devenit ortodox când a mărturisit dreapta credinţă, şi a fost unul dintre antiunionişti la Conciliul de la Lyon, unde s-a semnat unirea Bisericilor. El a venit în Sfântul Munte, a devenit ucenic al părinţilor care aveau darul discernământului şi a atins mari culmi duhovniceşti. Această metodă prezentată de el este valabilă mai ales pentru începătorii în viaţa duhovnicească. Când Varlaam a aflat toate aceste lucruri, s-a înfuriat şi a considerat că ele violau caracterul rugăciunii, care trebuia să fie curată şi, de aceea, nu trebuia să se limiteze la anumite locuri şi nu trebuia făcută prin intermediul acestor metode psihotehnice. Aşa cum vom vedea, Sfântului Grigorie Palama îi datorăm teologia întregii metode - care este valabilă pentru începători - precum şi păstrarea acestei tradiţii isihaste despre unirea minţii cu inima. b) Condiţiile teologice necesare pentru rugăciunea minţii Sfântul Grigorie Palama a intuit pericolul pierderii tradiţiei isihaste din cauza atacului lui Varlaam. Era o situaţie gravă. La început, nu a avut acces la scrierile lui Varlaam, pe care acesta le tăinuia cu grijă, şi, deci, nu-i cunoştea opiniile decât din auzite. Aşadar, el respinse părerile greşite ale lui Varlaam în cea de-a doua parte a primei "Triade", pe care a intitulat-o "cei ce şi-au ales calea concentrării atenţiei asupra lor înşile, în linişte, nu greşesc dacă încearcă să-şi păstreze mintea înlăuntrul trupului lor". Problema fusese ridicată de către un monah care-1 informa pe Sfântul Grigorie Palama cu privire la opiniile lui Varlaam, iar Sfântul le combătea pe baza informaţiilor orale. Voi prezenta pe scurt părerile Sfântului Grigorie care stau la baza rugăciunii minţii şi care descriu şi formează cadrul ei teologic necesar şi indispensabil. Problema era formulată în termenii următori: "Ei 131 afirmă că noi greşim dorind să introducem mintea înlăuntrul trupului şi că, dimpotrivă, noi ar trebui cu orice preţ s-o scoatem înafara trupului. De aceea, ei ne calomniază într-o manieră foarte neplăcută "îndreptându-şi scrierile împotriva noastră, sub pretextul că noi îi sfătuim pe începători să se concentreze asupra lor înşile şi prin aspirarea aerului să-şi introducă mintea înlăuntru, afirmând că mintea nu este separată de suflet"40. Este clar că această problemă se referea la Varlaam şi la discipolii săi care erau împotriva părerii că mintea trebuie să se întoarcă spre inimă în rugăciune şi că acest lucru are loc prin intermediul aspirării aerului. In mod evident, metoda "ştiinţifică" a Sfântului Nichifor Stithatul era condamnată de Varlaam. Replica Sfântului Grigorie reprezintă totodată stabilirea ideilor fundamentale cu privire la rugăciunea minţii, rescriindu-le într-un cadru ortodox, şi iată de unde rezidă importanţa lor covârşitoare. Sfântul, trăind în Sfântul Munte, era la curent cu întreaga tradiţie isihastă. El este un adevărat dascăl al rugăciunii minţii, descriind condiţiile necesare şi indinspensabile pentru practicarea ei. Mai întâi, a pus accentul pe faptul că trupul nu este rău din fire. Este evident faptul că Varlaam împărtăşea ideile lui Platon cu privire la trup. Ceea ce este rău este gândirea trupească şi de aceea rău nu este faptul ca mintea să se afle în trup, ci în gândirea trupească. Trupul reprezintă un lucru, iar gândurile trupeşti pătimaşe sunt cu totul altceva41. Ţinta ascezei ortodoxe, aşa cum ne apare descrisă în Biblie şi în întreaga Tradiţie eclesiastică ortodoxă este să elimine legea păcatului din trup, iar mintea să fie stăpână pe trup. Pentru stăpânirea simţurilor avem înfrânarea, pentru latura pătimaşă a sufletului avem dragostea, iar pentru cea gânditoare, avem trezvia42. Prin intermediul acestei metode vom fi iluminaţi prin cunoaşterea lui Dumnezeu "în persoana Domnului nostru Iisus Hristos". în unele locuri din Sfânta Scriptură observăm că nu este un lucru rău să ne păstrăm mintea înlăuntrul trupului43. În cele ce urmează, Sfântul Grigorie analizează legătura dintre suflet şi trup. Sufletul are multe puteri şi serveşte drept organ al vieţii trupului cu care a fost creat laolaltă. Din Tradiţia ortodoxă noi ştim că inteligenţa sufletului nu 132 se află înafara trupului, deoarece este legată de acesta, nici înlăuntrul trupului ca şi cum ar fi închisă într-un vas, deoarece este netrupească, "ci în inimă, ca într-un organ". Interpretând texte de la Sfinţii Părinţi precum Macarie al Egiptului şi Diadoh al Foticeii, el spune: "inima noastră este locaşul inteligenţei şi, de fapt, ea este primul organ inteligent al trupului"44. De aceea, este absolut necesar ca cei ce doresc să se bucure de pace lăuntrică, să-şi introducă mintea în inimă. Părerea că mintea trebuie să se afle înafara trupului şi nu înafara gândirii trupeşti, pătimaşe "este cea mai mare eroare elină, rădăcina şi izvorul tuturor ereziilor, dă naştere la rătăciri şi este însăşi produsul unei minţi rătăcite45. Acest text ne arată clar faptul că opiniile lui Varlaam cu privire la rugăciune aveau evident un caracter platonic. După ce a rezolvat acest prim punct, şi anume că mintea noastră trebuie să se întoarcă în inimă din vagabondajul ei, Sfântul Grigorie stabileşte un alt adevăr, fundamentul teologic al rugăciunii minţii. Răspunzând la întrebarea inamicilor săi despre modul în care mintea trebuie să revină în inimă, întrucât ea este permanent unită cu sufletul, Sfântul face o necesară împărţire a sufletului în esenţă şi energii. "Esenţa minţii este un lucru, iar energiile sale altceva"4*. De aceea, mintea care este împrăştiată în lumea înconjurătoare trebuie să se întoarcă în inimă. Acest lucru este afirmat de mulţi Sfinţi Părinţi, printre care îi amintim pe Sfântul Dionisie Areopagitul, Vasile cel Mare, Sfântul Diadoh al. Foticeli şi Sfântul Ioan Scărarul47. Unii oameni, în efortul de a-şi introduce mintea în inimă, fac uz de o metodă "ştiinţifică": o introduc odată cu inspirarea aerului. Sfântul Grigorie Palama, după ce a stabilit fundamentul teologic al acestei metode - revenirea minţii în inimă - făcând referiri la această metodă psihotehnică, spune că ea este recomandată mai ales începătorilor, şi, desigur, nu este ceva neobişnuit. Este practicată, mai ales, pentru stăpânirea activităţii minţii, care, chiar şi pentru cei avansaţi în viaţa duhovnicească este "mai greu de stăpânit pentru a o face să se concentreze, căci este mai mobilă şi mai nestatornică decât orice altceva". în acest scop unii recomandă "controlarea mişcărilor respiratorii - inspirarea şi expirarea aerului"4s. Aceasta se întâmplă, mai ales, 133 în cazul începătorilor care practică această sfântă activitate, întrucât cei care sunt avansaţi reuşesc acest lucru în mod reflex. El dă un exemplu caracteristic. Atunci când există dragoste, există şi răbdare. Dar, în cazul unor oameni se întâmplă o situaţie opusă. Practicând răbdarea, ajung la iubire. Acelaşi lucru este valabil şi cu metodele psihotehnice. Toţi cei experimentaţi ştiu că în cazul minţii, aceasta înseamnă revenirea ei înlăuntrul inimii. De la căderea în păcat adamică, omul lăuntric este supus formelor exterioare. Aşadar, omul care doreşte reîntoarcerea minţii către sine, trebuie s-o facă prin introducerea ei nu numai în linie dreaptă, ci şi printr-o mişcare circulară care nu dă greş niciodată. Aceasta se realizează prin a nu permite ochiului să hoinărească prin toate părţile, ci prin a-l obliga să se concentreze asupra pieptului sau asupra buricului, ca punct de concentrare"49. Acest lucru nu este ceva neobişnuit pentru monahi, ci el este susţinut de literatura aghiografică. Aici, Sfântul Grigorie Palama citează texte aghiografice care indică faptul că mintea trebuie, într-adevăr, să revină în inimă şi că atenţia minţii trebuie să se îndrepte spre acest loc. Aş dori să mă refer aici la povaţa lui Nil: "ia seama la tine însuţi" şi la cazul proorocului Ilie, care, după cum ne arată Biblia, a pus capăt anilor de secetă, rugându-se aşa: "pune-ţi capul pe genunchi şi aşa mintea adun-o în tine şi înalţ-o către Dumnezeu, concentrându-te mai intens". De asemenea, rugăciunea vameşului din vestita parabolă spusă de Mântuitorul Hristos şi modul în care s-a rugat şi s-a învrednicit să primească Harul dumnezeiesc, ne arată forţa rugăciunii care vine odată cu efortul de concentrare a minţii, atunci când şi trupul ia parte la acest efort50". Cei care îi batjocoresc pe isihaşti pentru acest efort al lor şi îi numesc "omfaloscopi", pe lângă faptul că sunt calomniatori, iau peste picior acele expresii şi acei termeni demni de luat în consideraţie şi, în acelaşi timp, caută să-i abată pe oamenii interesaţi în sfânta lucrare de la calea trezviei. Se dovedesc a fi necunoscători ai Sfintei Scripturi, întrucât există multe texte biblice cu referiri la acest lucru. Este binecunoscut pasajul biblic în care Sfântul Prooroc David spune: "Legea Domnului este adânc înfiptă în pântecele 134 meu" şi cel din Proorocul Isaia "Pântecele meu saltă ca o liră şi cele dinlăuntru ale mele ca un zid înnoit"51. După ce ne oferă suportul teologic, patristic şi aghiografic cu privire la rugăciunea minţii, sau revenirea minţii în inimă, sau face referiri cu privire la calea recomandată începătorilor în viaţa duhovnicească, Sfântul Grigorie menţionează şi Sfinţii Părinţi care au folosit această metodă şi au practicat rugăciunea minţii şi care demonstrează că rugăciunea minţii face parte din Tradiţia ortodoxă. Printre ei se află Sfântul Simeon Noul Teolog şi Sfântul Nichifor, care au practicat ei înşişi această rugăciune şi mai apoi au adunat texte patristice şi "ne-au lăsat în scris practica lor isihastă". Face, de asemenea, referiri la Părinţii contemporani cu el care au trăit după această tradiţie a Bisericii, precum Teolept al Filadelfiei, Patriarhul Atanasie, Nil din Italia, Seliot şi Ilie, Gavriil şi Atanasie, care erau binecuvântaţi cu acest dar proorocesc al Harului52. De aceea, Sfântul Grigorie susţine că metoda isihastă constituie tradiţia Bisericii. Sfântul spune că el însuşi era familiarizat cu învăţăturile multora dintre aceşti Sfinţi, consideraţi ca dascăli ai săi în această sfântă practică a rugăciunii53. Aşadar, Sfântul Grigorie face parte organică şi esenţială din Tradiţia ortodoxă pe care o reprezintă şi o exprimă în scrierile sale, în vreme ce Varlaam şi aderenţii lui n-aveau nimic de-a face cu tradiţia isihastă, iar admonestările lor nu se bazau pe propria lor experienţă, "ci de dragul discuţiilor în contradictoriu", cu alte cuvinte pe pălăvrăgeli54. În partea a doua a primei Triade, Sfântul Grigorie stabileşte argumentele teologice necesare rugăciunii minţii şi arată că rugăciunea minţii face parte din tradiţia Bisericii. Punctele forte susţinute în cadrul lor, pe care deja le-am amintit sunt faptul că, trupul nu este rău în sine, ci gândirea trupească este rea, că sufletul are esenţă şi energii sufleteşti şi este esenţialmente unit cu trupul, în vreme ce energiile sale sunt risipite înafară în situaţia omului căzut, că mintea trebuie să se reîntoarcă în inimă, care este locaşul său firesc, că metoda de reîntoarcere care este recomandată începătorilor are temeiuri scripturistice, şi că atât rugăciunea minţii, cât şi modul în care se face se află în tradiţia Bisericii, aşa precum mulţi sfinţi, de demult şi de azi, au practicat-o. 135 Prin toate aceste lucruri, Sfântul Grigorie a pus bazele teologice ale rugăciunii minţii şi a demonstrat în esenţă că el însuşi era un teolog tradiţional şi trăitor, întrucât el a acceptat tradiţia şi a exprimat-o viu şi dinamic. c) Energiile comune ale sufletului şi trupului După ce a afirmat cele de mai sus şi în vreme ce Varlaam se afla în Apus în calitate de mesager al împăratului în dialogul dintre Biserici, Sfântul Grigorie a reuşit să descopere scrierile lui Varlaam despre rugăciune care atacau metoda Sfântul Nichifor Stithatul. întrucât stabilise deja fundamentele teologice şi premisele eclesi-astice ale practicării rugăciunii minţii, acum el purcese la alte analize. Vom face o scurtă analiză a atitudinilor sale caracteristice, care ne interesează. în acest capitol, el vorbeşte despre marea importanţă şi valoare a participării trupeşti la rugăciunea minţii, explicând din punct de vedere teologic deosebita importanţă a postului, privegherii, lacrimilor şi a frângerii inimii pentru rugăciunea minţii, cât şi pentru înaintarea pe calea îndumnezeirii omului. Varlaam este calificat de Sfântul Grigorie Palama drept un filosof, şi un deschizător de noi căi în tradiţia Bisericii. El vorbeşte de el numindu-1 "acest nou profesor al inerţiei"55. îl numeşte astfel, întrucât, vorbind batjocoritor despre post, asceză şi priveghere, el îl aduce pe creştin la o stare de inerţie. De asemenea, îl face vinovat pentru afirmaţiile sale legate de rugăciune, fără a avea o experienţă personală: "că deşi nu ştii nimic despre rugăciune, te complaci într-o pălăvrăgeală fără sens"56. în altă parte, afirmă despre el că "se complace în discuţii inutile"57. Dar, pe lângă faptul că Varlaam doreşte să înlăture asceza din practica Bisericii, în acelaşi timp el "discreditează lucrurile sfinte într-un mod josnic"58. Pentru a-şi susţine propriile păreri, Varlaam merge până acolo încât deformează textele patristice. El începe prin a-i cita pe Sfinţii Părinţi, dar ajunge la concluzii diferite, deoarece îi lipseşte, printre alte lucruri, posibilitatea de a le înţelege, întrucât nu împărtăşeşte tradiţia patristică: "începându-şi argumentaţiile cu lucrurile propovăduite de către Sfinţii Părinţi, dar sfârşind pe un drum complet opus acestora"59. Desigur, în acele scrieri pe care Sfântul Grigorie le analizează aici, Varlaam a găsit modalitatea de a critica şi condamna tot ceea ce 136 afirmase Nichifor Stithatul, şi noi metode recomandate de acesta celor ce doreau să-şi unească mintea cu inima. După părerea mea, aşa cum reiese din scrierile sale, cred că înafara acestei metode, Varlaam nu admitea unirea minţii cu inima, întrucât el împărtăşea ideile lui Platon referitoare la organismul uman şi la mântuirea sufletului: ideile sale antropologice şi soteriologice erau filosofice şi nu ortodoxe. Acest lucru a fost observat de marele nostru părinte Grigorie Palama. Aşadar, respingând ideile lui Varlaam, Sfântul Grigorie aduce laude Sfântului Nichifor. El îl numeşte Sfânt şi Mărturisitor, întrucât, fiind de origine romană-catolică, el condamna credinţele greşite ale romano-catolicilor, a trecut la Ortodoxie, şi, mai apoi, a fost exilat de Mihail Paleologul. Viaţa sa în Sfântul Munte a purtat amprenta ascezei, când a adoptat tradiţia ascetică primită de la Părinţi faţă de care s-a supus unei depline ascultări. El a căpătat propria sa experienţă isihastă şi a devenit dascăl pentru cei ce luptau împotriva duhurilor răutăţii în universul minţii. Pentru a-i ajuta pe ucenici, el a selectat diferite texte patristice, de folos în purtarea acestei lupte. Dar, observând că începătorii aveau dificultăţi cu statornicia minţii în rugăciune el propuse o metodă în acest scop: "Atunci când văzu că mulţi începători nu puteau nici măcar în parte să-şi depăşească starea de nestatornicie a minţii, el propuse de asemenea, un mijloc de înfrânare parţială a rătăcirilor şi a nălucirilor sale"60. După afirmaţiile Sfântul Grigorie, Varlaam nu lua în consideraţie nici mărturisirea binecuvântată şi nici exilul lui Nichifor sau al ucenicilor către care el şi-a împărtăşit propria experienţă isihastă - iar aceştia s-au dovedit a fi adevăraţi luminători, precum Teolept al Filadelfiei, Seliot, dascăl al însinguraţilor, sau pustnicul Ilie, precum şi alţii care au împodobit Biserica cu Harul lui Dumnezeu61. În scrierile sale, Sfântul Grigorie analizează datele teologice ale rugăciunii minţii, precum şi modul în care ea este lucrată, după felul în care Sfântul Nichifor recomandă aceste lucruri, dar, în acelaşi timp, el subliniază faptul că, pe de o parte, această metodă e valabilă pentru începătorii care sunt pregătiţi pentru această sfântă lucrare, care sunt incapabili de a-şi 137 concentra mintea în vreun fel, şi că, pe de altă parte, "scrierile erau alcătuite simplu şi curat de către acesta"62. Argumentul de bază al lui Varlaam este acela că în timpul rugăciunii noi trebuie să ne desprindem de latura simţitoare a sufletului, aşa încât să nu fie activate energiile sale, nici măcar vreuna din energiile comune ale sufletului şi trupului63. Sfântul Grigorie, opunându-se acestei metode de rugăciune, care este străină tradiţiei ortodoxe, afirmă că prin toate cele afirmate, Varlaam respinge, de fapt, postul, privegherea, căinţa, dormitul pe jos, precum şi starea în picioare în cazul celui ce practică rugăciunea minţii. Sfântul Grigorie afirma că unele dintre simţuri, precum văzul şi auzul sunt mai lipsite de materialitate, mai nepătrunse şi mai supuse raţiunii, în vreme ce simţul tactil este cel mai grosier şi cel mai puţin supus acţiunii activităţii raţionale. El afirmă că este ilogic să dispreţuieşti pe cele dintâi şi să accepţi simţul tactil64. Sfântul Grigorie analizează acest subiect al simţurilor în general şi, mai ales, pe cel al simţului tactil în practica rugăciunii minţii, deoarece el reprezintă o precondiţie a rugăciunii ortodoxe, precum şi principiu şi fundament al ei. Pentru alte lucruri, el afirmă că orice sentimente care sunt acţionate de către energii externe, acestea trebuie obligatoriu reprimate atunci când purcedem la lucrarea lăuntrică. Dar acest lucru nu este necesar în cazul stărilor pozitive care lucrează în suflet în lupta pentru curăţirea de patimi. Atât auzul, cât şi vederea sunt mai curate şi mai supuse raţiunii decât simţul tactil, dar, oricum, nu le vom acorda atenţie sau nu ne vom lăsa tulburaţi de ele în vreun fel, înafara cazului când ceea ce vedem sau auzim ne afectează într-un mod neplăcut. Din contră, simţul tactil pătimeşte în mod deosebit atunci când postim şi nu dăm hrană trupului. De aceea, cei ce practică această sfântă lucrare a sufletului îşi pun în stare de repaos vederea şi auzul atunci când sunt adânciţi în rugăciune, iar stimulii exteriori nu mai activează. Dar simţul tactil, care se află în strânsă legătură cu postul şi somnul nu poate intra în repaos, deoarece el rămâne activ chiar şi în lipsa stimulilor exteriori. De aceea, suferinţa şi durerea resimţite la acest nivel lucrează spre bine. în fapt, aşa cum mărturiseşte 138 Sfântul Grigorie, sfinţii ştiu din experienţa lor că senzaţiile dureroase la nivelul simţului tactil sunt foarte folositoare celor ce practică rugăciunea minţii65. Acest subiect este strâns legat de adevărul teologic că trupul şi sufletul sunt strâns legate unul de celălalt şi coexistă. Trupul nu poate fi desconsiderat în cadrul eforturilor omeneşti de curăţire, întrucât el a fost creat odată cu sufletul, şi, de asemenea, va fi şi el îndumnezeit. Cei ce practică rugăciunea minţii nu trebuie să fie influenţaţi de activităţile exterioare şi în acest mod ei îşi păstrează rugăciunea curată şi netulburată, în vreme ce aceia care vor să ajungă la rugăciunea curată trebuie să renunţe la orice îndulcire a simţurilor. De aceea, cei ce se îngrijesc de rugăciune au trebuinţă de dureri tactile care apar prin post, privighere şi alte asemenea practici ascetice. în acest fel tot ceea ce este păcătos în trup este curăţit, iar gândurile care declanşează patimile animalice se subţiază. După aceea, ascetul ajunge şi la starea de frângere a inimii care curăţeşte stările pătimaşe şi atrage mila lui Dumnezeu66. Efortul ascetic, durerea tactilă resimţită de pe urma postului, privegherii şi a altor practici ascetice, conduce ascetul la atingerea rugăciunii curate şi, de aceea, acestea reprezintă începutul şi baza rugăciunii curate. Aşadar, lipsa durerii - denumită împietrire de către Părinţi - nu are nici o legătură cu rugăciunea, ci numai durerea tactilă este izvorul acesteia67. Pentru a întări această afirmaţie, Sfântul Grigorie citează numeroase texte patristice în care se poate observa valoarea foamei, setei, privegherii, lacrimilor, care nu alungă rugăciunea, ci, din contră, o stimulează68. Harul lui Dumnezeu acţionează în suflet şi, de aici, este purtat şi în trup, datorită strânsei legături dintre suflet şi trup. Aşa precum plăcerea trupească, când se transmite de la trup la suflet, îi dă acestuia o trăsătură trupească, încărcându-1 cu cele inferioare, la fel şi bucuria duhovnicească care izvorăşte de la minte spre trup fără a fi schimbată sau afectată în vreun fel "transformă trupul şi îl înduhovniceşte, deoarece el respinge toate poftele rele ale trupului, el nu mai poate trage sufletul în jos, ci se înalţă împreună cu el. în acest fel întreaga fiinţă se înduhovniceşte"69. Şi el citează texte din Sfintele Scripturi şi din Sfinţii Părinţi pentru a arăta că Harul lui Dumnezeu, prin intermediul sufletului, îşi pune amprenta şi pe trupul omenesc. De 139 exemplu, el citează din psalmi: "Inima mea şi trupul meu se bucură întru Domnul"; "în El mi-am pus nădejdea şi m-a ajutat, trupul meu şi-a recăpătat viaţa"; "Cât de dulci sunt cuvintele Tale pe cerul gurii mele, mai dulci decât mierea"70... În vremea luptelor sale Sfântul Grigorie şi-a fixat un principiu de bază. El a afirmat că "disputa în favoarea unei atitudini corecte" şi "mărturisirea în favoarea credinţei" reprezintă două lucruri diferite. Diferite argumente sunt necesare în cel dintâi caz, în cel de-al doilea e nevoie doar de o scurtă mărturisire. Sfântul Grigorie le-a folosit pe amândouă. El a formulat scurte mărturisiri de credinţă, dar şi idei care se opuneau argumentaţiilor eretice. Lucrarea sa "în apărarea sfinţilor isihaşti", din care am ales o parte pentru analiză, aparţine neîndoios primei categorii, întrucât ea răstoarnă toate argumentele aduse de Varlaam, care în realitate erau rătăciri de la adevărata structură ortodoxă a rugăciunii. După ce a afirmat marea importanţă pentru rugăciune a durerii provocate prin intermediul simţului tactil, în strânsă legătură cu postul, privegherea, străpungerea inimii prin căinţă şi aşa mai departe, a dat răspuns mai apoi la patru dintre argumentele lui Varlaam legate de această temă. Primul argument al lui Varlaam era acela că întrucât darurile lui Dumnezeu sunt desăvârşite şi este mai potrivit pentru suflet să se ridice deasupra senzaţiilor în timpul rugăciunii, atunci rugăciunea însoţită de suferinţă şi durere nu reprezintă un dar al lui Dumnezeu71. Sfântul îi replică spunând că, întrucât proorociile sunt mai mari decât vorbirea în limbi, aşa cum afirmă Apostolul, aceasta nu înseamnă că vorbirea în limbi nu este un dar de la Dumnezeu. Iar faptul că dragostea este cel mai mare dar nu înseamnă că toate celelalte - precum proorociile, facerea de minuni, ajutorările, conducerile, vindecările, înţelepciunea, cunoaşterea şi discernământul - nu reprezintă daruri ale lui Dumnezeu. Cel de-al doilea argument adus de Varlaam era acela că atunci când iubim energiile comune ale laturei simţitoare a trupului şi a sufletului, legăm strâns sufletul de trup şi-l umplem de întuneric. În replică la acest argument Sfântul Grigorie afirmă că toate durerile, plăcerile şi mişcările trupului reprezintă activităţi comune ale sufletului şi 140 trupului. Ştim că există activităţi comune ale sufletului şi trupului care nu numai că nu leagă sufletul de partea carnală, ci, dimpotrivă, o înalţă pe aceasta din urmă mai aproape de Duh. El afirmase mai înainte că bucuriile duhovniceşti care pornesc de la minte către trup, transfigurează şi îndumnezeiesc trupul. Acest lucru este demonstrat de întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeirea Cuvântului a îndumnezeit trupul omenesc prin intermediul sufletului. Acest lucru se întâmplă şi în cazul Sfinţilor. Harul Duhului Sfânt este transmis şi trupului sfântului prin intermediul sufletului, şi atunci trupul experiază lucruri divine şi pătimeşte împreună cu sufletul. Trupul este atunci îndumnezeit, iar acest lucru este demonstrat de către Sfintele moaşte. Sfântul Grigorie face referiri la cazul Sfântului Ştefan, cel dintâi mucenic, al cărui chip strălucea dinaintea sinedriului "precum chipul unui înger". De aceea, această binecuvântată pătimire a sufletului şi a trupului nu leagă sufletul de gândurile pământeşti şi de cele trupeşti, şi nici nu-l umple de întuneric "ci are loc o inefabilă unire cu Dumnezeu, trupul fiind înălţat deasupra patimilor rele, pământeşti72. în plus, darurile învăţăturilor şi al tălmăcirii limbilor sunt activate prin rugăciune; ele pot fi totuşi activate şi când rugăciunea este absentă în suflet, în vreme ce celelalte daruri, precum cel al vindecărilor şi al minunilor, nu pot fi activate fără rugăciunea minţii, şi, uneori şi cu participarea trupului. Primirea Duhului, aşa cum se vede în cazul Apostolilor, nu are loc doar prin intermediul rugăciunii minţii, ci "şi în momente când trupul lucrează' prin atingerea altei persoane cu mâna, transmiţând Duhul persoanei pe care s-au aşezat mâinile"7'. Atunci când Dumnezeu vine la cei ce se roagă, uneori El îi scoate înafara lor şi aceştia experiază stări de extaz şi răpiri dumnezeieşti, iar alteori, dimpreună cu ele, Dumnezeu face ca toate aceste taine inefabile să se petreacă atât în suflet, cât şi în trup. Acest lucru s-a observat la Cincizecime. Când Duhul Sfânt s-a pogorât asupra Apostolilor, El le-a dăruit, nu extaz sau răpire la cer, ci limbi de foc, şi le-a vorbit prin intermediul lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Moise. Dumnezeu nu i-a răpit simţirea atunci când se ruga în taină, ci i-a întărit atât sufletul, cât şi trupul, braţul şi inima. De aceea, oricine nu ia în seamă începutul rugăciunii - care înseamnă să stai cu gândul aţintit la Dumnezeu, cu 141 o inimă înfrântă şi smerită, cu durere şi căinţă, şi la care se ajunge prin tristeţea cea după Dumnezeu, post, priveghere şi rugăciune cu inimă înfrântă care adună mintea risipită - va ajunge şi la un sfârşit prost al rugăciunii, adică nu ajunge la rugăciunea desăvârşită şi la căpătarea roadelor ei74. Cel de-al treilea argument al lui Varlaam era acela că starea supremă a rugăciunii se atinge atunci când mintea părăseşte trupul şi lumea şi când devine nematerială şi fără formă în timpul rugăciunii, aşa încât să poată fi îndepărtată de la toate frământă rile trupului. Adică, altfel spus, Varlaam revine la ideea formulată mai sus, că în cazul rugăciunii este necesar ca mintea să părăsească trupul. Aşadar, observăm că în "teologia" lui Varlaam trupul omenesc este permanent subevaluat, întrucât el "teologhiseş-te" într-o manieră filosofică, de nuanţă platonică". Drept răspuns, Sfântul Grigorie afirmă mai întâi că dacă rugăciunea neîncetată ar arăta aşa, atunci nu ar exista nimeni care să se roage, "numai dacă nu cumva acest nou dascăl al rugăciunii a depăşit orice măsură", iar cei ce ajung la această stare rară sunt dintre cei mai rari cu putinţă76. În continuare, Sfântul Grigorie care cu adevărat cunoaşte rugăciunea, analizează exhaustiv înţelesul şi semnificaţia teologică a nepătimirii, afirmând că nepătimirea nu înseamnă modificarea laturei simţitoare a sufletului, aşa cum învăţau stoicii şi alţi filosofi, ci transfigurarea ei. Frica de Dumnezeu este începutul desăvârşirii umane. Această teamă dumnezeiască nu mortifică latura simţitoare a sufletului, ci o înalţă spre o lucrare iubită de Dumnezeu şi dă naştere la mântuitoarea frângere a inimii şi la binecuvântata căinţă, baia iertării - altfel spus, lacrimile pocăinţei - care readuce naşterea de Sus. Acest plâns curăţitor pe care Dumnezeu îl iubeşte, regenerează omul şi îl îndumnezeieşte. Aşadar, cel mai mare botez după taina Botezului îl reprezintă activitatea comună a laturei simţitoare a sufletului şi a trupului77. De aceea, ceea ce afirmă Varlaam este un paradox, şi anume ca sufletul să accepte activitatea comună a laturei sale simţuale, precum şi a trupului având drept consecinţă faptul că în această situaţie omul se umple de întuneric şi decade duhovniceşte. De fapt, Sfinţii Părinţi, fiecare în felul său, ne învaţă că există energii comune ale sufletului şi ale trupului, care sunt 142 extrem de folositoare pentru suflet, întrucât ele îl eliberează de patimile rele, induc lanţul de aur al virtuţilor şi iluminarea dumnezeiască78. Întrucât Varlaam susţinea că plânsul nepătimitor nu este binecuvântat, deoarece el este activat de latura simţitoare a sufletului - şi este imposibil să experiezi o nepătimire care este activată de pătimire - Sfântul Grigorie purcede la o analiză teologică a nepătimirii din punct de vedere ortodox. În Tradiţia Ortodoxă, nepătimirea nu înseamnă mortificarea laturei simţitoare a sufletului, ci o îndreaptă de la tot ceea ce este mai rău către tot ceea ce poate fi mai bun şi îi dirijează energiile sale obişnuite către lucrurile divine. Omul atinge nepătimirea atunci când şi-a supus partea mânioasă şi cea a plăcerii, care formează latura pătimaşă a sufletului, facultăţilor cunoaşterii, judecăţii şi logicii dinlăuntrul sufletului, întrebuinţarea greşită a puterilor sufleteşti generează teribilele patimi, precum şi folosirea greşită a cunoaşterii lucrurilor create transformă înţelepciunea naturală în nebunie. în drumul creştinului către desăvârşire, el aduce iubirea în latura poftitoare a sufletului şi agoniseşte răbdarea în latura mânioasă. Aşadar, omul nu este nepătimaş dacă îşi mortifică aceste energii, deoarece în această situaţie el nu se îndreaptă către fireştile trăiri şi stări duhovniceşti, ci devine nepătimaş dacă îşi supune aceste energii minţii, aşa încât prin neîncetată amintire de Dumnezeu, acesta se înalţă către El79. Calea către Domnul prin intermediul nepătimirii are două variante. Ea lucrează într-un anume fel în cazul isihaştilor, şi în alt fel în cazul celor ce trăiesc în lume. Isihaştii îşi închină viaţa lui Dumnezeu şi se jertfesc pe ei înşişi pentru a atinge comuniunea cu El, având o minte neumbrită, clară, limpede. Prin această "asociere obişnuită" ei refuză patimile rele şi dobândesc dragostea, în vreme ce aceia care trăiesc în lume fac uz de lucrurile ce aparţin lumii şi se jertfesc întru păstrarea poruncilor dumnezeieşti. în acest fel, latura pătimaşă a sufletelor lor participă la acest efort şi jertfă a lor şi aceştia ajung la rândul lor să ajungă la iubire, deoarece, cu timpul, această jertfă va face ca împlinirea poruncilor lui Hristos să le aducă pacea şi bucuria duhovnicească. Obiceiul de a împlini poruncile va aduce după sine o 143 respingere tot mai pronunţată a relelor obiceiuri şi legături păcătoase. Această respingere are drept rod nepătimirea şi generează iubirea. Aşadar, atât isihaştii, cât şi cei ce trăiesc în lume pot ajunge la nepătimire prin intermediul jertfei de sine şi respectarea poruncilor lui Dumnezeu80. Pentru a afirma cu tărie aceste lucruri, Sfântul Grigorie Palama face uz de numeroase pasaje biblice, care par să ne arate că noi trebuie să transfigurăm energiile comune sufletului şi trupului pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu. În plus, Sfântul Apostol Pavel avea întipărite pururea în adâncul sufletului său rugăciunea neîncetată şi reaua pătimire, aşa cum putem observa din epistolele sale8'. În concluzie, la acest punct. Sfântul Grigorie ne învaţă într-o manieră pur tradiţională şi dumnezeiesc inspirată că există o pătimire pozitivă, care este complet opusă insensibilităţii la suferinţă predicată de Varlaam şi că există energii comune sufletului şi trupului care ajută şi desăvârşesc sufletul omenesc82. "Adevărata viaţă şi activitate a minţii" este aceea legată de preocupările inteligenţei faţă de obiectivele divine ale contemplaţiei83. Iubitorii de frumos mortifică latura simţitoare a sufletului numai în ceea ce priveşte relele aduse de patimi şi o transfigurează în dragoste dumnezeiească84. în acest mod, toate puterile sufletului se înalţă către Dumnezeu şi omul atinge desăvârşirea. După ce va fi săvârşit această superbă analiză teologică în replică la cele trei teze ale lui Varlaam. Sfântul Grigorie Palama ajunge la cel de-al patrulea punct. Varlaam, luptând împotriva metodei propuse de Nichifor pentru începători pentru a realiza concentrarea minţii în inimă, 1-a defăimat pe acesta, i-a răstălmăcit cuvintele şi l-a calomniat public. De fapt, în realitate, nu l-a defăimat pe Nichifor, ci pe sine însuşi şi propriile sale afirmaţii85. Sfântul Grigorie i-a răspuns, spunând că ceea ce afirmase Sfântul Nichifor era valabil pentru începătorii în viaţa duhovnicească, iar "Varlaam nu face decât să-şi exprime propria lipsă de înţelegere în ceea ce priveşte instrucţiunile introductive despre rugăciune scrise de venerabilul Nichifor..."86 în plus, toate aceste lucruri nu fuseseră scrise doar de venerabilul Nichifor. Nu el este cel dintâi care va fi oferit aceste învăţături pe care Varlaam "în 144 batjocură le numea inhalaţii", ci numeroşi alţi oameni duhovniceşti exprimaseră aceleaşi idei. Sfântul Grigorie face referiri la Sfântul Ioan Scărarul care afirmă: "Amintirea lui Iisus să fie lipită de respiraţia ta. Numai atunci vei putea aprecia valoarea liniştii"87. în plus, Varlaam a răstălmăcit cuvintele Sfântului Nichifor. Sfântul recomandă: "Forţează-ţi mintea să coboare, dimpreună cu aerul respirat pe nări, în inima ta", lucru care este în concordanţă cu învăţăturile Sfântul Macarie cel Mare care afirmă că inima este cea care coordonează activitatea întregului organism, iar atunci când Harul umbreşte inima, aceasta este stăpână peste toate mădularele trupului şi gândurile sufletului. Sfântul Nichifor lega cuvântul "constrângere" de cuvântul "minte" şi afirma că noi trebuie să constrângem mintea voastră să părăsească împrăştierea ei şi să intre în inimă". Varlaam, răstălmăcind cuvintele sale, desparte "constrângerea" de "minte" şi combină "constrângerea" cu "Duhul inspirat". După aceasta a stârnit un atac violent împotriva tehnicii inhalării aerului împreună cu cuvintele rugăciunii minţii88. Ştim că Sfântul Grigorie Palama nu acorda prea mare atenţie şi importanţă metodelor psi-hotehnice, dar nici nu le-a exclus din practica începătorilor. Sfântul a văzut dintr-o privire întreaga structură de rezistenţă a acestei metode şi anume că mintea trebuie să revină în inimă din împrăştierea ei. Dar această metodă este acceptată de tradiţia bisericească în cazul începătorilor în sfânta ştiinţă a rugăciunii. Este caracterizată drept "o metodă ştiinţifică" care ajută mintea să se adune din împrăştierea ei în lumea înconjurătoare. Sfântul Nicodim Aghioritul, vorbind despre această cale, despre metodele psihotehnice şi reţinerea aerului inhalat în timpul practicării rugăciunii, spune că, fără chiar să ştim, noi toţi o practicăm atunci când vrem să ne concentrăm atenţia minţii. Artistul, atunci când vrea să mai adauge un detaliu, îşi ţine răsuflarea, aşa încât să-şi poată concentra mai bine atenţia. Observăm acelaşi lucru în numeroase alte activităţi. De aceea, metoda nu poate fi complet inacceptabilă, aşa cum afirmase Vârlaam, dar nici nu trebuie absolutizată. Este o metodă pentru începători. Când mintea este concentrată, atunci această metodă devine inutilă. 145 Varlaam l-a calomniat şi pe Sfântul Nichifor. Sfântul vorbeşte deci despre revenirea energiilor minţii în inimă, păstrând în minte concentrarea energiilor ei departe de împrăştierea lor în lumea înconjurătoare prin intermediul simţurilor; Varlaam l-a interpretat greşit, ca şi cum ar fi vorbit despre esenţa minţii. în acest fel "el credea că găsise numeroase argumente împotriva acestor sfinte adevăruri"89. În toate cazurile, sfinţii scriu într-adevăr despre împrăştierea minţii în lumea înconjurătoare şi despre reîntoarcerea ei în inimă90. în cele ce urmează, sfântul explică şi învăţăturile Părinţilor despre inimă, pe care el a analizat-o în cea de-a doua parte a primei Triade, şi, deci, nu voi reveni asupra acestui lucru. Concluzia generală este aceea că îndumnezeirea omului este o îndumnezeire a sufletului şi a trupului, deoarece omul nu este compus doar din suflet sau doar din trup, ci din amândouă la un loc. Există activităţi comune sufletului şi trupului care trebuie să conducă pe om la îndumnezeire cu ajutorul Harului. Mintea trebuie să se reîntoarcă în inimă şi de acolo să se înalţe către Dumnezeu. Latura simţitoare a sufletului trebuie transfigurată şi iată de ce postul, asceza, înfrânarea şi privegherea sunt esenţiale pentru mântuire şi îndumnezeire. Aşadar, isi-hasmul, aşa precum Sfântul Grigorie Palama şi toţi sfinţii l-au reprezentat, acordă importanţă trupului, nu îl resping, şi, astfel, îşi manifestă autenticitatea sa. Dimpotrivă, Varlaam se situa pe o poziţie negativă faţă de trup şi s-a afirmat, în mod esenţial, drept un filosof idealist. d) Rugăciunea făcută de Creştinii care trăiesc în lume Prin tot ceea ce ne-a explicat Sfântul Grigorie până acum este limpede că rugăciunea care îl uneşte pe om cu Dumnezeu trebuie făcută de toată lumea. Mintea care este împrăştiată în lumea înconjurătoare prin intermediul simţurilor, trebuie să se reîntoarcă în inimă şi apoi să se unească cu Dumnezeu. în învăţăturile Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Sfinţilor Apostoli acest adevăr este evident, întrucât creştinii din Biserica primară trăiau intens această realitate. Totuşi, aşa cum am văzut mai înainte, Sfântul Grigorie a subliniat faptul că rugăciunea, şi, în general, drumul omului spre nepătimire, cuprinde două manifestări. Isihaştii îl experiază în mod diferit 146 faţă de creştinii care trăiesc în lume. Dar toţi trebuie să împlinească poruncile lui Hristos. în lucrarea sa "Despre sfinţii isihaşti" reiese faptul că el vorbeşte mai ales despre cei ce şi-au ales modul de viaţă isihast. Totuşi, păstrând limitele necesare, ea se referă la toţi, întrucât creştinii au o viaţă comună. De aceea, în omiliile rostite turmei sale duhovniceşti din Tesalonic, adesea Sfântul a accentuat importanţa rugăciunii, şi, mai ales, a rugăciunii care se desfăşoară în atmosfera şi climatul ascezei ortodoxe. în cele ce urmează voi menţiona câteva dintre învăţăturile sale caracteristice. Referindu-se la cuvintele lui Hristos: "Nu poţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona", el spune că aici cuvântul "mamona" înseamnă "tot ceea ce ne este inutil: aur, argint sau orice altceva". Cu aceeaşi ocazie Mântuitorul nostru Iisus Hristos a lămurit clar că "este imposibil să te rogi păstrându-ţi averile", întrucât acolo unde este comoara ta, acolo este şi inima ta "dar nu la rugăciune"91. Învăţându-şi şi călăuzindu-şi turma duhovnicească la vremea postului şi rugăciunii, adică în perioada Sfântului şi Marelui Post, el îşi sfătuieşte fiii duhovniceşti să se depărteze de viaţa schimbătoare şi înşelătoare, şi, în acelaşi timp, să practice "postul, cântările duhovniceşti şi rugăciunea ca şi cum însuşi Dumnezeu ar fi de faţă şi ne-ar privi". Tot atunci el spune că trebuia să ştim bine că nici postul, nici pofta de laudă, nici rugăciunea nu ne pot mântui prin 'ele însele, "ci practicarea acestor lucruri dinaintea Feţei lui Dumnezeu". Ele trebuie să se facă dinaintea Feţei lui Dumnezeu, şi atunci faţa Sa ne binecuvintează, aşa precum soarele încălzeşte tot ceea ce străluceşte sub lumina sa. Ele au cu adevărat loc dinaintea Feţei Sale numai atunci când în timpul rugăciunii şi postului, mintea noastră se uită mereu la El dinlăuntru. Dar dacă în timpul rugăciunii mintea noastră este uneori îndreptată către Dumnezeu şi alteori rătăceşte, acesta este un semn că noi nu ne-am predat cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Dacă suntem răniţi, să-L chemăm pe Domnul "care poate pune alifii şi legături pe rănile noastre"92. Se poate observa din acest text că Sfântul Grigorie doreşte ca rugăciunea şi postul să fie lucruri personale, făcute în drumul duhovnicesc parcurs de fiecare în parte. Aceasta înseamnă că noi trebuie să fim conştienţi că aceste 147 lucruri sunt făcute pentru Domnul şi nu în alte scopuri străine, egoiste. Orice fel de asceză care nu se face în numele Domnului nu are caracter personal. Referindu-se la Schimbarea la Faţă a lui Hristos şi la cuvintele Evangheliei că Faţa lui Hristos strălucea "pe când se ruga", el spune că Hristos a făcut aceasta pentru a arăta că rugăciunea este cauză a acelei binecuvântate contemplaţii. Ca atare, s-au întâmplat toate acestea pentru a ne învăţa "că doar prin apropierea noastră de Dumnezeu pe calea virtuţiilor şi a unirii la nivel mintal cu El are loc această strălucire care este dăruită tuturor şi văzută de aceia care neîncetat îşi înalţă ochii sufletului prin fapte cu adevărat bune şi rugăciune sinceră către Dumnezeu"91. Şi, întrucât, aşa precum Sfinţii Părinţi ne învaţă, iar Biserica noastră psalmodiază, vederea Luminii necreate nu este privilegiul câtorva, ci reprezintă calea de urmat de la chip la asemănare, pe care noi toţi trebuie să o urmăm. Această cale înseamnă a fi aproape de Dumnezeu prin virtuţi şi unire la nivel mintal cu El prin rugăciune. Rugăciunea neîncetată către Dumnezeu şi faptele cele bune conduc la această binecuvântată vedere a lui Dumnezeu de către toţi credincioşii. Continuând analiza rugăciunii vameşului din parabola lui Hristos, el îl prezintă drept prototip al rugăciunii ce trebuie făcută de către orice creştin. Această rugăciune atrage mila lui Dumnezeu. în alt capitol noi am luat cunoştinţă de învăţăturile Sfântului Grigorie Palama în care îl prezintă pe vameş drept adevăratul tip de isihast, dar şi al oricărui creştin care se roagă94. Faptul că toţi creştinii, inclusiv cei ce trăiesc în lume, ar trebui să se roage neîncetat pe cât este cu putinţă, ne este arătat prin intermediul unui incident pe care Sfântul Filotei Kokkinos îl povesteşte în biografia Sfântului Grigorie. Pe vremea când Sfântul trăia într-o asceză severă în Verroia, el se închidea în chilia sa pe parcursul zilelor săptămânii, cu excepţia sâmbetei şi a Duminicii pentru a săvârşi Sfânta Liturghie şi pentru a-şi sfătui fraţii de credinţă. Într-o astfel de ocazie el le vorbea creştinilor, sfătuindu-i să se roage neîncetat. Citând îndemnul Sfântului Apostol Pavel făcut către întreaga 148 Biserică "de a se ruga neîncetat", cuvintele Proorocului şi împăratului David "Aşezatu-L-am pe Domnul pururea dinaintea ochilor mei", precum şi cuvintele Sfântului Grigorie Teologul: "Domnul ar trebui pomenit mai des decât facem noi respiraţia", el însuşi sfătuia practicarea rugăciunii neîncetate: "orice creştin, indiferent de poziţia lui socială, ar trebui să se roage neîncetat". în acelaşi timp, el spunea că noi trebuie să-i învăţăm pe toţi această rugăciune şi în toate felurile să-i îndrumăm spre folosirea ei "nu numai pe cei ce au părăsit lumea şi trăiesc în singurătate, dar şi pe bărbaţi, femei şi copii, atât pe cei instruiţi cât şi pe cei simpli, şi pe toţi laolaltă". Printre cei prezenţi, atunci când dădea aceste învăţături, se afla un bătrân monah pe nume Iov. El era râvnitor spre cele sfinte prin felul său de viaţă, simplu în purtări şi strălucitor în virtute, drept în toate cele ale vieţii şi în toate simplu şi cinstit. El îl iubea pe Sfântul Grigorie foarte mult şi adesea venea ca să discute cu el. Dar atunci când l-a auzit predicând rugăciunea neîncetată şi faptul că toţi trebuie să o practice, a început să aducă obiecţii, spunând că aceste învăţături pot fi puse în aplicare doar de către monahi şi de către cei retraşi din lume, iar nu de către cei mulţi care trăiesc în lume. Sfântul Grigorie a început să adauge şi alte învăţături despre aceste lucruri, dar, întrucât bătrânul ascet nu se lăsa convins, el puse punct discuţiei, dorind mai presus de orice să evite pălăvrăgeala şi cearta. Dar, atunci când monahul acela merse la chilie şi se afla la rugăciune, Dumnezeu îi trimise un înger de lumină care îi spuse: "în nici un caz să nu te îndoieşti de Sfântul Grigorie în legătură cu tocmai ceea ce s-a discutat între voi". După ce a avut această revelaţie, bătrânul se duse direct la Sfântul Grigorie pentru a-i relata revelaţia avută şi pentru a-i cere iertare pentru neascultare şi încăpăţânare. într-adevăr, când după puţină vreme a sosit ceasul ca monahul Iov să părăsească această lume, dându-şi ultima răsuflare, el I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru a-l fi învrednicit să fie prieten şi partener de conversaţie cu Grigorie şi pentru a fi câştigat atât de mult pe plan duhovnicesc din învăţăturile şi prietenia sa95. Aşadar, rugăciunea ca mijloc de curăţire a inimii omului şi de iluminare a minţii sale, poate fi practicată de către toţi creştinii. Nu este doar o 149 îndatorire a monahilor, ci un dar oferit tuturor celor ce doresc să atingă îndumnezeirea prin Har. Din tot ceea ce s-a spus tragem concluzia că această călătorie a omului spre îndumnezeire trece prin trei etape de desăvârşire duhovnicească: curăţirea inimii, iluminarea minţii şi îndumnezeirea. Aceasta este trăsătura comună a tuturor Sfinţilor Bisericii care urmează această metodă şi au realizat ceea ce şi-au dorit. Această călătorie se realizează cu ajutorul energiilor dumnezeieşti şi prin participarea omului, întrucât Domnul lucrează şi omul cooperează. Când Harul lui Dumnezeu îl curăţeşte pe om, se numeşte etapa de curăţire, când îl luminează avem de-a face cu etapa iluminării, iar atunci când îl îndumnezeieşte, e vorba de ultima fază, cea a îndumnezeirii. Harul lui Dumnezeu nu este neipostatic, ci enipostatic, şi este dăruit "în Persoana lui Iisus Hristos". Dar este necesar ca omul să coopereze, să răspundă acestor energii ale lui Dumnezeu. Căile şi mijloacele care manifestă atât energiile lui Dumnezeu, cât şi sinergia omului sunt postul, privegherea şi rugăciunea. Acestea trei, dimpreună cu altele, sunt daruri ale lui Dumnezeu care sunt oferite persoanei care vrea să se mântuiască şi lucrează în acest scop. Prin post, priveghere şi rugăciune inima este curăţită, mintea se reîntoarce în ea însăşi, latura simţitoare a sufletului este transfigurată şi în acest fel omul întreg este îndumnezeit. De aceea, toţi sfinţii iubesc postul, privegherea şi rugăciunea. Sfântul Grigorie Palama, aşa după cum am văzut, este un teolog al tradiţiei, întrucât el aparţine Tradiţiei Ortodoxe, o acceptă şi o exprimă. A experiat-o încă din anii copilăriei în mediul familial, a întâlnit-o în Sfântul Munte şi şi-a călăuzit fiii duhovniceşti pe această cale. Când omul urmează această metodă nu poate sfârşi în erezie, ci rămâne pururea mădular al Bisericii Ortodoxe. Este foarte caracteristic faptul că o erezie se poate manifesta clar în modul de viaţă ascetic. Pe de o parte, o metodă ascetică eronată duce la o cale "teologică" eronată, la erezie, iar pe de altă parte, o "teologie" eronată 150 se exprimă în felul de viaţă al persoanei respective. Sfântul Grigorie Palama acordă o mare semnificaţie şi o mare importanţă acestui punct. Prin viaţa ascetică văzută prin post, priveghere şi rugăciune, făcute în cadrul întregii atmosfere ortodoxe şi înarmat cu dogmele şi învăţăturile teologice pe pare marele părinte şi teolog le descrie, şi noi putem urma o viaţă duhovnicească curată şi nerătăcitoare. Altminteri, vom deveni abstracţi şi reci şi vom răspândi în jur o mare dezamăgire.