Mănăstirea Nicula (județul Cluj)

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Mănăstirea Nicula (jud. Cluj))
Salt la: navigare, căutare
Mănăstirea Nicula
Biserica veche a Mănăstirii Nicula
Jurisdicție Arhiepiscopia Clujului
Tip călugări
Înființată 1552
Ctitori
Stareț Arhimandritul Nicolae Moldovan
Mărime aprox.
Localizare   satul Nicula,
comuna Fizeșu Gherlii, județul Cluj
Limba liturgică română
Cântarea bizantină
Schituri, metocuri și chilii
Hramuri Adormirea Maicii Domnului, 15 august (biserica nouă) și Sf. Ioan Botezătorul, 7 ianuarie (biserica veche)
Site web oficial http://www.manastireanicula.ro/

Unul dintre cele mai importante centre de credință și de cultură românescă din Transilvania, Mănăstirea ortodoxă de călugări Nicula, din județul Cluj, a avut o istorie zbuciumată pe parcusul existenței sale de sute de ani. Construită pe locul unei vechi sihătrii românești din sec. al XIV-lea, mănăstirea a rezistat la încercările grele prin care a trecut, fiind ocupată de greco-catolici timp de aproape 250 de ani. Deși în unele perioade nu a avut o viață monahală propriu-zisă, Nicula a funcționat neîntrerupt ca mănăstire, până în prezent. Aici a existat încă din 1659 o școală bisericească, iar mai târziu s-a dezvoltat prima școală de pictură pe sticlă din țara noastră. Mănăstirea este renumită și prin icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată în 1681, în jurul căreia a luat naștere unul din cele mai mari pelerinaje din țară.

Istoric

Mănăstirea Nicula este situată la câțiva kilometri distanță de orașul Gherla, în satul Nicula, comuna Fizeșu Gherlii, pe un platou înconjurat de dealuri. Unii cercetători susțin că numele localității, al așezământului monahal și al pădurii din apropiere provin de la un pustnic ortodox cu numele Nicolae, care se pare că a fost primul viețuitor al unei vechi sihăstrii de aici. Despre satul Nicula se știe că a fost atestat în 1326 și că în 1369 aparținea unui nobil din Sântejude. Primele mărturii istorice despre mănăstire sunt din anul 1552, pe când era doar o sihăstrie modestă, unde viețuiau câțiva monahi. Aceștia foloseau ca lăcaș de cult o bisericuță din lemn, construită în stil maramureșan, cu hramul „Sfânta Treime”, care avea să reziste mai bine de 400 de ani. Până în 1657 nu mai avem însemnări documentare despre mănăstire. Unele date istorice din 1659 vorbesc despre școala care funcționa aici, unde învățau copiii din satele aflate în jurul mănăstirii. Alte mărturii fac referire la minunea produsă în 1699, când icoana Maicii Domnului cu pruncul a plâns timp de trei săptămâni. Se spune că aceasta a fost o prevestire a evenimentelor triste ce urmau să aibă loc pentru întreaga Ortodoxie românească din Ardeal.

După 1700, ca și alte așezăminte monahale din Transilvania, Mănăstirea Nicula a fost ocupată de Biserica greco-catolică (unită) și a rămas sub administrarea acesteia până în 1948, când a revenit Bisericii Ortodoxe. În tot acest timp, a funcționat ca mănăstire, dar nu a mai avut viață monahală propriu-zisă, slujbele fiind oficiate doar la marile sărbători ale Maicii Domnului: Nașterea, Buna-Vestirea și Adormirea ei. O perioadă de grele încercări pentru viața monahală din toată Transilvania a fost a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Măsurile care au fost luate atunci de autorități împotriva ortodoxiei românești au fost continuate de acțiuni dure: călugării au fost alungați, mănăstirile, distruse sau arse, iar pământurile lor au fost luate de diferiți proprietari locali. Vetrele monahale ortodoxe au fost astfel desființate, cu excepția unora care au funcționat ca mănăstiri unite, așa cum au fost Nicula, Prislopul, Bixad, Margina, Sâmbăta Fizașului. Tot în secolul al XVIII-lea, icoana Maicii Domnului s-a aflat într-un loc ascuns de pericolul străin, timp de 70 de ani, potrivit informațiilor bazate pe tradiția locală. Odată cu revenirea ei în mănăstire, numărul pelerinilor care veneau aici a început să crească, biserica din lemn în care se slujea devenind astfel neîncăpătoare. Așa încât, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a decis construirea unei biserici mari din zid. Cu sprijinul sătenilor, între anii 1875 și 1879, a fost ridicată biserica cu hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, folosită și în prezent pentru serviciul liturgic. A fost zidită din piatră și cărămidă, în stil neoromanic, după planul unui arhitect italian, dar a funcționat fără turle aproape 125 de ani, acestea fiind adăugate în 1905. Pictura a fost realizată de pictorul Mihail Șerban din Gherla, în 1883, autorul fiind și compozitor muzical.

În perioada 1913-1920, au fost construite din cărămidă chiliiile și stăreția, în acest complex de clădiri fiind cuprins și un paraclis cu hramul „Buna-Vestire” pentru slujbele de iarnă, care a fost pictat de monahi ai mănăstirii. Primul iconostas al bisericii noi a fost înlocuit, în 1938, cu unul sculptat în lemn de tei aurit, de Samuil Keresteșiu din Tășnad, fiind unicat în țară. Este în formă de soare, iar în centru are o cruce foarte frumoasă, cu baza sprijinită pe Sfintele uși, La intersecția celor două brațe ale crucii se află un gol de formă circulară, în care este ridicată, printr-un sistem de scripeți, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, în timpul oficierii slujbelor. Când nu se săvârșec slujbe religioase, icoana este coborâtă în fața sfintelor uși. Razele care pornesc de la cruce se sprijină pe o arcadă și sunt întrerupte de medalioane egale, în care sunt reprezentanți iconografic cei 12 Apostoli.

Revenirea la Biserica Ortodoxă

Mănăstirea Nicula a devenit din nou ortodoxă în urma Decretului comunist din 1948, prin care Biserica greco-catolică a fost desființată. În același an 1948, cei mai mulți dintre clericii și credincioșii uniți au revenit la Biserica noastră, și „doar o parte infimă a clerului și credincioșilor, mai ales intelectualii, în pofida chemărilor la unitate care le-au fost adresate, au refuzat să adere la BOR”, afirmă părintele academician Mircea Păcurariu.[1] Așezământul monahal de la Nicula se afla atunci într-o stare dezastruoasă. Nici icoana Maicii Domnului nu mai era în biserică, deoarece o luaseră călugării uniți când au părăsit mănăstirea. Pentru a începe o perioadă de revigorare, după aproape 250 de ani de administrare greco-catolică, aici a fost adusă o tânără obște de călugări ortodocși de la Mănăstirea Secu, județul Neamț, în frunte cu părintele stareț, arhimandritul Varahiil Jitaru.

Însă nu după mult timp, în 1959, mănăstirile ortodoxe din țară au primit o grea lovitură, odată cu adoptarea Decretului 410, prin care s-a urmărit distrugerea vieții călugărești. Despre acest decret, istoricul Sebastian Dumitru Cârstea spunea că poate fi considerat „cel mai atroce act la adresa monahismului românesc, după acțiunea lui Buccow”, dar și „un act evident de represiune religioasă”, care „a lăsat urme adânci în viața monahismului românesc”.[2] În această epocă în care Biserica Ortodoxă Română era considerată unul dintre „ dușmanii interni” ai regimului comunist, Mănăstirea Nicula a reușit să supraviețuiască. Dintre stareții mai importanți în acei ani de prigoană și dictatură comunistă amintim pe părintele arhimandrit Serafim Măciucă (1960-1969), cel care în anul 1962 a găsit icoana Maicii Domnului, ce fusese ascunsă de către călugării uniți. La doar un an de la numirea sa, biserica a fost pictată din nou, în stil bizantin, de către pictorul focșănean, prof. Vasile Pascu. Succesorul său, părintele arhimandrit Cleopa Nanu (1969-1991) este cel care a avut cea mai îndelungată și rodnică stăreție din perioada comunistă. El este cel care a început colecționarea unor obiecte de cult, pentru constituirea muzeului mănăstirii, la scurt timp după incendiul din 1974, care a distrus complet biserica din lemn. În locul acesteia a fost adusă, din satul Țop, jud. Bistrița-Năsăud, o altă biserică, tot în stil maramureșan, atestată în 1770. Între anii 1978 și 1989 a fost construită noua clădire a stăreției care adăpostește un paraclis cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae”, biblioteca și muzeul.

Biserica veche și biserica nouă
de la Mănăstirea Nicula (în 2009)

După 1990, viața monahală în Mănăstirea Nicula, ca în toate mănăstirile ortodoxe din țară, a început să se dezvolte. Un amplu proiect de rectitorire a început din anul 2001, la inițiativa mitropolitului Bartolomeu al Clujului, care avea aici a doua reședință. Atunci au fost demarate, împreună cu obștea călugărească, noi construcții: biserica, o casă de creație, centrul de studii patristice, un corp administrativ, arhondaricul și clopotnița. În prezent, lucrările la monumentala biserică a mănăstirii, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, se află într-un stadiu avansat. Construită în stil bizantin, are dimensiuni impresionante, fiind considerată o catedrală a monahismului transilvănean. Tot atunci s-a amenajat un spațiu în fosta casă de recreație, în prezent Casa „Mitropolit Bartolomeu Anania”, unde se află obiecte de muzeu, o bibliotecă și atelierul de pictură. În testamentul scris, Mitropolitul Bartolomeu menționa: „Singura mea avere sunt biblioteca și manuscrisele personale, precum și colecția de acte, scrisori și fotografii, toate aflate în reședința mea din Mănăstirea Nicula“.

Icoana care a plâns pentru români

Articol principal: Icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Mănăstirea Nicula

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, de tip Hodighitria, cea făcătoare de minuni, a fost pictată de preotul ortodox Luca, din comuna Iclod, județul Cluj, în 1681. A fost realizată la cererea nobilului român Ioan Cupșa din Nicula, care a dăruit-o satului odată cu biserica parohială. În acest sfânt lăcaș, construit din bârne de stejar, icoana a lăcrimat timp de 26 de zile, între 15 februarie și 12 martie 1699. Minunea a fost văzută atunci de mii de martori, dintre care unii au depus mărturie cu jurământ și au încheiat un proces-verbal, care se păstrează și azi. Cel mai important nobil din zonă, baronul Sigismund Kornis (catolic), a mutat icoana la reședința sa din Benediuc, în apropierea orașului Dej, printr-o procesiune impresionantă și cu onoruri militare. Acolo a stat 12 zile, apoi a fost readusă la Nicula, ca urmare a revoltei sătenilor. Curtea de la Viena a decis atunci ca odorul de mare preț să fie dus într-un loc neutru, la biserica Mănăstirii Nicula. Despre icoana Maicii Domnului, în acea perioadă, istoricul Ștefan Meteș ne spune că „a fost cercetată de zeci și zeci de unguri, și aristocrați chiar, apoi de sași pentru vindecarea lor, căci legea lor prea seacă nu le mai oferea nici o mângâiere și speranță”.[3]

De-a lungul vremii, icoana Maicii Domnului a mai fost mutată, din diferite pricini. Tradiția locală ne spune că, din cauza invaziei tătare din 1717, a fost îngropată în pământ, timp de aproape 70 de ani. Apoi a fost adusă din nou în mănăstire și a rămas aici până în 1948, când Biserica greco-catolică a fost desființată. Călugării uniți care au părăsit atunci Mănăstirea Nicula, au luat icoana cu ei și au zidit-o în casa unui fost îngrijtor al mănăstirii. Acolo a găsit-o starețul de la Nicula, după 14 ani, și a readus-o în așezământul monahal, dar nu avea să rămână decât câteva ore. Credincioșii care au venit atunci în număr mare să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului au atras atenția autorităților comuniste, care au confiscat icoana. Însă la rugămintea episcopului ortodox Teofil Herineanu, icoana a fost mutată la sediul Arhiepiscopiei ortodoxe din Cluj, cu promisiunea că va fi ascunsă de mulțimea credincioșilor. Aici a stat timp de 30 de ani, fără ca prea multă lume să știe de existența sa. A fost readusă la Mănăstirea Nicula, în 1992, printr-o procesiune impresionantă, iar de atunci așezământul monahal a renăscut. Tot mai mulți credincioși care au venit să se roage la icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, s-au vindecat de diferite boli pe care medicii le declarau incurabile. Există foarte multe mărturii venite din partea oamenilor care s-au tămăduit, câteva dintre acestea fiind cuprinse într-o carte apărută sub îngrijirea starețului mănăstirii, arhim. Andrei Coroian, intitulată „Sfânta Icoană a Maicii Domnului de la Nicula și minunile ei”.

Unul din cele mai mari pelerinaje din țară

Odată cu minunea plângerii icoanei Maicii Domnului, a luat naștere unul din cele mai mari pelerinaje din țară, în 1699. În perioada în care a fost sub administrație greco-catolică, dar mai ales după revenirea mănăstirii la Biserica Ortodoxă, numeroși credincioși au venit să se roage la icoana făcătoare de minuni, cu ocazia hramului „Adormirea Maicii Domnului”. În ultimii ani, sute de mii de pelerini din toate colțurile României au adus cinstire Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la Mănăstirea Nicula. Este un pelerinaj unic în țară, care a devenit un model pentru toate așezămintele monahale din Transilvania. Timp de câteva zile, credincioșii asistă la slujbele oficiate fără oprire, de către ierarhi și preoți. În ajunul praznicului, pelerinii participă la procesiunea „La Nicula colo-n deal”, organizată de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului și Protopopiatul Gherla, cântând pricesne și adresând rugăciuni Maicii Domului, pe un traseu pe care îl parcurg în aproximativ trei ore.

Renumit centru de pictură pe sticlă

Mulți dintre credincioșii care veneau în pelerinaj la Mănăstirea Nicula voiau să aibă o copie a icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni, pe care să o ducă în casele lor. Așa a luat naștere, încă de la începutul secolului al XVIII-lea, un meșteșug călugăresc, pe care l-au învățat apoi și sătenii: pictarea icoanelor pe sticlă. Unii cercetători susțin că această artă a pătruns în Transilvania odată cu alte curente din Apus, într-o perioadă în care regiunea era anexată Imperiului Habsburgic. Sunt și alți istorici care afirmă că își are originile în Bizanț, unde s-a practicat până în 1453, când reprezentanții culturii s-au refugiat în Apus. Așadar, iconarii transilvăneni au împrumutat tehnica pictării pe sticlă, însă au adaptat-o artei noastre populare. Treptat, la Nicula s-a dezvoltat o adevărată școală, iar satul a devenit cel mai important centru de pictură pe sticlă din Transilvania. Așa se face că, timp de aproape două veacuri, Nicula a dat Ardealului o mulțime de icoane pe sticlă.

O importantă școala bisericească în Transilvania

De-a lungul secolelor, Mănăstirea Nicula a avut un rol didactic și pedagogic important, fiind una dintre mănăstirile-școli ale Transilvaniei care au contribuit la ridicarea nivelului de cultură în rândul țăranilor. Aici a existat încă din 1659 o școală bisericească, numită atunci școală „împărătească”, unde învățau carte copiii din satele vecine. Dascăli erau călugării de la Nicula, dar și alți monahi care veneau aici din mănăstirile Moldovei. Tot aici au învățat tinerii și meșteșugul pictării icoanelor pe sticlă, tradiție care se păstrează și astăzi la Nicula. Școala bisericească de la Mănăstirea Nicula a fost desființată în 1859, dar și-a continuat activitatea în spațiul liturgic, prin propovăduirea Sfintei Evanghelii și prin arta pictării icoanelor. Importanța culturală a așezământului de la Nicula este evidențiată și de existența muzeului mănăstirii, care a fost deschis în 1997. Dintre cărțile care se află aici menționăm câteva dintre cele mai valoroase, nu doar prin vechimea lor ci și pentru însemnătatea lor: Cazania (Iași, 1643); Liturghierul (1713); Antologhion sau Floarea cuvintelor (1737); Apostol (Buzău, 1755); Octoihul Mare (Râmnicu- Vâlcea, 1770), Biblia (Blaj, 1795), Penticostarion (Sibiu, 1805). Tot aici se mai pot vedea icoane pe lemn și pe sticlă, sculpturi, ceramică și țesături populare, care ilustrează trăirea religioasă, de origine creștină, a celor care au fost creatori și păstrători de frumos. Astfel, muzeul cuprinde icoana Maica Domnului cu pruncul Iisus în brațe, zugrăvită pe lemn în 1770, dar și alte icoane aparținând secolelor XVI-XVII, precum Maica Sfântă Îndurerată, Nașterea Domnului, Schimbarea la Față, Iisus Împărat, dar și cea a Sfântului Nicolae, provenită se pare din iconostasul Mănăstirii Plosca. La Mănăstirea Nicula funcționează, de asemenea, editura Ecclesia, precum și Școala de muzică bizantină „Sfântul Roman Melodul”.

Note

  1. Mircea Păcurariu, „Uniația în Transilvania în trecut și astăzi”, Editura Andreiana, Sibiu, 2010, p. 54.
  2. Sebastian Dumitru Cârstea, „Monahismul ardelean în trecut și astăzi”, Editura Andreiana, Sibiu, 2008, p 279-284.
  3. Ştefan Meteș, „Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria”, Editură Sibiu, 1936, p.122.

Bibliografie

  • Dicționarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, coordonator Adrian Andrei Rusu, Editura Presa Universitară, Cluj-Napoca, 2000
  • Mircea Păcurariu, Enciclopedia Ortodoxiei românești, Editura Intitutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010
  • Ştefan Meteș, Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria, Sibiu, 1936
  • Ana Dumitran, Luca din Iclod, un pictor transilvănean din secolul al XVII-lea, în Apvlvm, LII, series Historia & Patrimonium, Alba Iulia, 2015

Surse