EPISCOPIILE RÎMNICULUI ŞI BUZĂULUI ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

Episcopia Rîmnicului. în secolul al XVII-lea, a fost păstorită de vlădici harnici şi pricepuţi, care s-au îngrijit de bunăstarea materială o eparhiei, de ridicarea de lăcaşuri sfinte, cum şi de întărirea vieţii duhovniceşti a păstoriţilor lor. Primii episcopi. După moartea sau retragerea din scaun a lui Teo-fil, scaunul vacant a fost ocupat de episcopul Eircm. Se pare că se bucura de încrederea familiei lui Mihai Viteazul, din moment ce e pomenit în mai multe acte de danie ale mamei eroului, monahia Teo-fana. Pentru prima dată e pomenit la 8 noiembrie 1601, ca martor într-o carte de danie a maicii Teofana, prin care aceasta închina mî-năştirii Cozia, unde era călugărită, satele. Frăsinetul şi Studeniţa. In anii următori, apare din nou ca martor în unele acte de danie ale mamei marelui domnitor. Numele său este pomenit, de asemenea, în mai multe acte de proprietate, din care rezultă că s-a îngrijit şi de bunăstarea materială a eparhiei pe care o păstorea. Nu ştim cînd şi-a sfîrşit viaţa. Un episcop cu numele Dionisie a păstorit probabil între anii 1614—1613. Episcopul Teoîil a fost ales la Rîmnic în 1618. în această cali¬tate este amintit în cîteva solii (în 1631 trimis de Leon Tomşa în Ardeal, să ia legătura cu Matei Aga şi cu boierii pribegi ; în 1632 între însoţitorii aceluiaşi la Instanbul, cînd a fost confirmat ca domn) şi în cîteva acte de proprietate. A păstorit la Rîmnic pînă în vara anului 1636, cînd a fost ridicat în scaunul de mitropolit, al Ungrovlahiei. Urmaşul său la Rîmnic a fost acel «popa Ignaţie Sîrbul den Ne-copoe» pomenit în Istoria Ţării Româneşti (Letopiseţul Cantacuzinesc), care a făcut legătura între Matei laga din Brîncoveni şi Abaza paşa din 11 — Istoria B O.R., voi. II

iuc, cu ajutorul căruia a şi ajuns domn. Drept răsplată pentru iciile aduse, Matei Basarab, după ce a ajuns domn, a adus pe Ig-*t ca preot de mir, în Ţara Românească. Rămînînd văduv, domnul acut episcop de Rîmnic, în vara sau toamna anului 1636. Pentru a oara e pomenit ca episcop în prefaţa Psaltirii slavone de la >ra (1637). Apare apoi şi în prefeţele altor tipărituri govorene slovul slavon din 1638, Evanghelia cu învăţătură de la Govora 3a»lu), ceea ce ne face să credem că tipografia de la Govora, si-i în apropierea reşedinţei sale, a fost sub directa sa îndrumare, întru că tipăriturile slavone de aci erau într-o redacţie medio-îră, n-ar fi exclus ca el însuşi să fi făcut revizuirea acestora, putea, de asemenea, ca el să fi ocrotit pe cărturarii sud-dunăreni ;acedo-români poate — care s-au ostenit cu tipărirea cărţilor de ovora (Meletie Macedoneanul şi Ştefan din Ohrida). sFumele lui Ignatie Sîrbul este întîlnit în mai multe acte interne, î danii de moşii în favoarea Episcopiei, fie în alte acte. De pildă, 39 a luat parte la adunarea obştească a ţării care a hotărît să nu ai facă închinări de mînăstiri, iar în 1644 la soborul convocat "arlaam al Moldovei spre a lua atitudine împotriva primejdiei ne prin aprobarea Răspunsului la Catehismul calvinesc. In unele apare cu titlul de «arhiepiscop Rîmnicevskii i vsea Mehadiia», ibil în amintirea timpurilor cînd jurisdicţia Episcopiei de Rîmnic tindea şi în părţile Banatului sudic. ^ rămas la cîrma Episcopiei Rîmnicului pînă în vara anului 1653, Matei Basarab 1-a înlăturat pe Ştefan din scaunul mitropolitan promovat în această demnitate pe episcopul Ignatie. Ca mitro- a păstorit pînă către sfîrşitul anului 1655, cînd domnitorul Con-:n Şerban a reabilitat pe fostul mitropolit Ştefan, redîndu-i scau-arobabil fiind nevinovat. Probabil Ignatie a depus cîrja de bună S-a retras în Oltenia, vieţuind la Rîmnic şi la Cozia. în sep-:ie 1659, era trimis într-o misiune diplomatică la principele rghe Rakoczy II la Tîrgu Mureş. A murit după 20 decembrie cînd — fiind în pragul morţii — făcea o danie mînăstirii Cozia. ibil a şi fost înmormîntat în această mînăstire. Irmaşul imediat al lui Ignatie la Rîmnic se numea Dionisie, pro- fost egumen la Cozia. A păstorit din 1653 pînă în prima parte J'lui 1657, cînd se va fi retras din scaun ; la 28 mai 1666 era it ca «răposat(ul) episcop Dionisie». 'n nou episcop de Rîmnic cu numele Ignatie zis «Grecul» este it pentru prima oară la 2 iunie 1657. Apelativul acesta, întîlnit te chiar în timpul vieţii sale, ca şi iscălitura sa în greceşte, sînt

indicii ca el a fost grec de neam. în anii următori, apare mereu în acte, pînă în anul 1667. Vlădica Tgnatie s-a îngrijit de bunăstarea materială a eparhiei sale, dobândind felurite proprietăţi, după cum reiese din unele acte. Presupunem că a murit în primele luni ale anu¬lui 1668, căci la 21 martie 1668 se întocmea actul de alegere al ur¬maşului său în scaun, consemnat în Condica Siîntă a Mitropoliei ; se vorbea de «fericitul chir Ignatie» care îşi plătise «obşteasca, datorie». Urmaşul său a fost Serafim, originar din Slatina-Olt, un timp egumen al schitului Deleni, situat în satul cu acelaşi nume, la nord de Slatina, ctitorit de marele paharnic Drăguşin Deleanu. Probabil la recomandarea boierilor Deleni, înrudiţi prin neam cu Matei Basarab, a ajuns, în 1648, episcop al Buzăului. După ce a păstorit acolo 20 de ani, la 21 martie 1668 a fost trecut în scaunul vlădicesc de la Rîmnic (primul act din Condica Sfîntă a Mitropoliei aminteşte toc¬mai mutarea sa la Rîmnic). In această nouă slujire arhierească este menţionat în mai multe acte interne, de regulă acte de proprietate, fie participînd la Obşteasca Adunare a ţării, in care erau luate mă¬suri de interes general. Episcopul Serafim a ctitorit schitul Strihareţ, existent pînă azi în oraşul Slatina, închinat Mitropoliei din Bucureşti, cîrmuită pe atunci de Teodosie. A cumpărat felurite proprietăţi pe seama ctitoriei sale ; alte numeroase danii i-au făcut şi unii credincioşi. Fiind înaintat în vîrstă, Serafim s-a retras din scaunul vlădicesc în a doua jumătate a anului 1670, îmbrăcînd marea schimă mona-hală, sub numele de Silvestru. S-a aşezat la schitul Stihareţ, unde a trecut la cele veşnice prin anii 1672—1673, fiind îngropat tot acolo. Dacă la cele spuse pînă aci adăugăm şi activitatea desfăşurată de Serafim ca episcop la Buzău, vom avea o imagine şi mai limpede asupra acestui ierarh cu alese însuşiri gospodăreşti şi cu o viaţă duhovnicească superioară. După «paretisisul» lui Serafim, locul său a fost ocupat de egu¬menul Varlaam de la Glavacioc. La 24 decembrie 1672, deci după o păstorire de abia doi ani la Rîmnic, a fost aies în scaunul de mitro-polit al Ungrovlahiei. La Rîmnic este pomenit în cîteva acte de proprietate ale Episcopiei. De asemenea, a rugat pe domnitorul An¬tonie Vodă din Popeşti să dea un hrisov pentru scutirea de bir a fiilor de preoţi. Episcopul" Ştefan era originar din părţile de sud ale Olteniei. Probabil s--a călugărit în mînăstirea Sadova, pe care a şi cîrmuit-o ca egumen aproape două decenii. în această calitate, a chivernisit cu pricepere gospodăria mînăstirii, izbutind să o înzestreze cu noi

PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIHf etăţi, fie prin cumpărări, fie prin acte de danii ale unor cre- şi. Datorită însuşirilor sale de bun gospodar egumenul Ştefan

ales episcop al Rîmnicului, la 15 ianuarie 1G73.

i cei 20 de ani de păstorie la Rîmnic, s-a impus tot prin însu- sale gospodăreşti, izbutind să mărească averea eparhiei aşa cum Lcut nici unul din înaintaşii săi. în 1680 s-a ridicat, cu cheltuiala opotniţâ mare a Episcopiei, iar în incintă a ridicat chilii de Episcopul Ştefan este ctitorul mînăstirii Sărăcineşti-Vîlcea, îm- ă cu monahia Marta, soţia răposatului clucer Radu Păuşescu fiul ei Tănase Păuşescu. A fost zugrăvită de episcopul Damas- peste vreo trei decenii. Din iniţiativa episcopului Ştefan, a în- refacerea schitului Dobruşa-Vîlcea. Tot sub el au fost închi- mai multe schituri la Episcopie, urmărind prin aceasta o îndru¬ mai sigură a vieţii monahiceşti din ele. ; iste vrednic de amintit şi faptul ca episcopul Ştefan a. obţinut un v de la domnul Gheorghe Duca, la 9 aprilie 1676, prin care ia ca preoţii din eparhia Rîmnicului să plătească bir o singură pe an, la vremea haraciului. Se cunosc apoi mai multe dispoziţii ieşti, prin care i se încredinţau atribuţii judecătoreşti, în re¬ ţea anumitor pricini. "atre sfîrşitul vieţii, episcopul Ştefan a îmbrăcat marea sdiiroă ihaUi, sub numele de «Şava, arhieroschimonahul». A murit în a jumătate a anului 1693 şi a fost înmorniîiitat în pridvorul bise-mînăstirii Sărăcineşti. Rezultă, din toate cele de mai sus, că opul Ştefan a fost unul din cei mai destoinici şi mai vrednici hi rîmniceni din veacul al XVII-lea. ^oul episcop, Ilarion, se pare că era originar tot din Oltenia, moment ce a ajuns egumen la mînăstirea Bistriţa. A fost ales :aunul vlădicesc de la Rîmnic la 18 iunie 1693, după cum arată l său de alegere din Condica Stîntă. S-a dovedit tot aşa de pri-t gospodar-ca şi înaintaşul s?u, izbutind să mărească averea :opiei prin felurite cumpărări sau danii. La iniţiativa lui Ilarion s-a ispărvit restaurarea schitului Dobruşa- ea, lucrare începută încă sub înaintaşul său. Tot la îndemnul

opului Ilarion s-a refăcut schitul Iezerul, aşezat în locuri foarte

ise, în comuna Cheia-Vîlcea. O inscripţie de la schit arată că ctitorit de Mircea Ciobanul şi doamna Chiajna în 1553, fiind «prefăcut de iubitorul de Dumnezeu chir Ilarion'episcop, aju- şi Antonie schimonahul», un călugăr cu viaţă îmbunătăţită, care ăit într-o «peşteră», la schit, timp de 28 de ani. De asemenea, în 'Ui păstoririi lui Ilarion, Constantin Brîncoveanu a ridicat cîteva

din ctitoriile sale din Oltenia (Mamul, paraclisul şi bolniţa de la Hurezi etc), iar un ieromonah Paisie a început refacerea Govorei. Vlădica Ilarion era preocupat şi de probleme cărturăreşti, căci un dascăl, cu numele Alexandru, a tradus «cu îndemnarea şi toata cheltuiala» sa un Triod, un Penticostar şi o Psaltire cu tîlc. Toată această remarcabilă activitate a episcopului Ilarion a luat sfîrşit într-un chip neplăcut, în martie 1705. Fiind învinuit că este «schismatic», întrucît a îngăduit catolicilor să-şi zidească biserică în Rîmnic şi să-şi îngroape morţii în cimitirul Episcopiei, patriarhul Dositei al Ierusalimului, aflat în ţară, a convocat în martie 1705, cu aprobarea lui Constantin Brîncoveanu, un sobor arhieresc, în care s-a hotărît ca Ilarion să fie înlăturat din scaun, depus din treapta arhieriei şi trecut în rîndul monahilor simpli. S-ar putea să fie vorba şi de o intrigă a patriarhului Dositei al Ierusalimului sau a unuia din mulţii ierarhi greci veniţi la noi în ţară. Facem această presupu¬nere întemeindu-ne pe faptul că hotărîrile necanonice privitoare la caterisirea şi trecerea sa în rîndul monahilor au rămas fără urmări. După părerea unor cercetători, Ilarion, păstrîndu-şi rangul şi titlul de episcop, a fost rînduit stareţ al mînăstirii Snagov, căci întîlnim un stareţ-arhiereu cu acest nume în 1707 şi 1712. La 29 iunie 1707, a luat parte la sfinţirea mînăstirii Sfîntul Gheorghe-Nou din Bucu¬reşti, ctitoria lui'Brîncoveanu, ca «proin episcopul Rimnicului». Nu se ştie unde şi cînd a murit. La 16 martie 1705, în scaunul vlădicesc de la Rîmnic a fost ales «egumenul chir Antim de la Snagov», care, deşi a păstorit aici numai trei ani, a înscris una din cele mai luminoase pagini din istoria eparhiei, mai ales prin realizările sale de ordin cultural. Episcopia Strehaiei. In anul 1672, apare o nouă eparhie în Ţara Românească, la Strehaia, cu reşedinţa în mînăstirea de acolo — zi¬dită de Matei Basarab — avînd jurisdicţie peste un teritoriu destul de restrîns, în părţile Mehedinţilor. Noua eparhie a avut un singur titular, pe episcopul (numit în unele acte «arhiepiscopul») Daniil. Unii istorici l-au identificat cu acel «Daniil Andrean monahul din Ţara Panoniei», adică din Transilvania — probabil din părţile ei ele "apus —■ care a tradus din greceşte îndreptarea Legii de la Tîrgovişte, din anul 1652. In frămîntările politice din Transilvania între anii 1659—1662, principele Transilvaniei Mihail Apaffi îl numea — la 20 aprilie 1662 — «episcop» în Ţara Făgăraşului. N-ar fi exclus ca înainte de această dată să fi ocupat pentru scurt timp chiar scaunul de mitropolit al Transilvaniei, în locul lui Sava Brancovici. Din Transilvania a trecut

PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) o-ldova, aşezîndu-se la schitul Babele, metoc al mînăstirii Soveja, ia lui Matei Basarab, amîndouă în părţile Vrancei. Aici era ates- e mai multe acte, printre care şi unul de danie din 12 ianuarie de la Iliaş Alexandru, domnul Moldovei, prin care «a miluit pre oriul nostru pre Daniil, ce-au fost mitropolit la Beligrad, în Ţara reasca». Probabil vlădica Daniil se bucura de prietenia lui Gri- Ghica, domnul Ţării Româneşti (1660—1664 şi 1672—1673), pe 1-a putut cunoaşte pe cînd acesta a ridicat o biserică, cu hramul al Ioan Botezătorul, în Focşani. Poate 1-a ajutat în 1664, cînd a ut scaunul domnesc. Pentru a răsplăti pe Daniil pentru serviciile e, ca şi pentru devotamentul său, după ce-a ajuns domn a doua Grigorie Ghica a creat pentru el o Episcopie, în părţile Mehe- [or, cu reşedinţa la Strehaia. întemeierea noii Episcopii era con- iată şi de o pisanie pe un zid, la chiliile mînăstirii. ^cest lucru s-a petrecut în vara anului 1672, cînd a fost înlăturat scaun şi mitropolitul Teodosie, pentru ca la 24 decembrie 1672 ii participa la alegerea lui Varlaam al Rîmnicului ca mitropolit al iar la 15 ianuarie 1673 la alegerea egumenului Ştefan de la va ca episcop al Rîmnicului. La 15 aprilie 1673, era amintit în ivul lui Grigorie Ghica, prin care făcea unele uşurări materiale ţimii de mir. Vlădica Daniil mai este pomenit şi în citeva acte* roprietate, fie ca «episcop», fie ca «arhiepiscop». Episcopia efemeră a Strehaiei a fost desfiinţată de Şerban Canta- io, la scurt timp după ce a ocupat scaunul domnesc. Făcuse acest î, pentru ca, să restabilească situaţia existentă mai înainte în rica ţării, mai ales că Episcopia Strehaiei era creată de Grigorie

a, duşmanul familiei sale. Presupunem că desfiinţarea s-a făcut

prilie 1679, cînd i s-a redat scaunul mitropolitan lui Teodosie. Pe ica Daniil 1-a numit atunci «năstavndc» al ctitoriei sale de la Co- îni. Dar în 1681, aceasta a fost închinată la Sfîntul Munte Athos, nd în fruntea ei egumeni greci. în aceste împrejurări, Daniil s-a îs iarăşi în Moldova, la schitul Babele. Spre sfîrşitul anului 1685, din nou în Bucureşti, la alegerea şi hirotonia mitropolitului Varlaam idealului, semnînd şi el actul de alegere din Condica Sfîntă, ca niil proin ardelean». A murit pe la jumătatea anului 1688, în schi- Babele. Bunurile sale au fost urmărite de călugării greci de la oceni, care au convins pe Şerban Vodă Cantacuzino să aducă orţa în Bucureşti pe fostul mitropolit Teodosie al Moldovei, ca să are bunurile rămase de la el.

EPISCOPIILE KIMJNUJUljUI .>! tfUZ.AUl.ui Deşi a avut o viaţă atît de zbuciumată, Daniil a slujit Biserica şi pe credincioşii din toate cele trei ţări româneşti, dîrid un frumos exemplu asupra felului în care a înţeles unitatea românească. Episcopia Buzăului. In secolul al XVII-lea, pe scaunul vlădicesc de la Buzău au păstorit mai mulţi ierarhi de seamă, care au rămas în istoria noastră bisericească ca oameni de carte, ca ziditori de lăcaşuri sfinte, ca pricepuţi chivernisitori ai bunurilor eparhiei sau ca buni păstori ai dreptcredincioşilor creştini de pe meleagurile buzoiene. După alegerea lui Luca din Cipru ca întîistătător al Bisericii din Ţara Românească, în toamna anului 1602, scaunul vacant de la Buzău a fost ocupat de episcopul Chirii, probabil în ultimele luni ale ace¬luiaşi an. In actele vremii apare abia în timpul lui Radu Şerban (1602— 1611), şi anume la 24 februarie 1610, cînd participă la un scaun de judecată, alături de ceilalţi vlădici ai ţării. în anii următori numele său apare în alte acte interne. iNu ştim din ce motive, a fost îndepărtat din scaunul vlădicesc ori a făcut paretisis, pentru că între anii 1619—1621, îl întîlnim egu¬men la mînăstirea Snagov. Poate să fi fost înlăturat de domnitorul Alexandru Iliaş (1616—1618 şi 1627—1629). Episcopul Efrem Trufaşei este întîlnit în scaun la 7 ianuarie 1618, cînd Alexandru Iliaş îi dădea împuternicire «să judece în judeţul Să-cuianilor de oameni necununaţi şi de rude şi de a patra împreunare şi de toate de ce iaste judecata piscupească, să aibă a-i judeca cum au fost lege şi mai dinainte vreme». Acest hrisov, prin care se recu¬noşteau drepturile sale episcopale, ne face sa credem că era de curînci ales în scaunul vlădicesc. Este întîlnit apoi în alte cîteva acte interne mai ales de îa Matei Basarab, care făcuse Episcopiei cîteva danii şi scutiri. De la episcopul Efrem a rămas şi o carte de preoţie — exem¬plar foarte rar — cu data de 16 iunie 1633. Ultima menţiune documen¬tară despre el este din 30 ianuarie 1637, cînd era pomenit în prefaţa Psaltirii slavone de la Govora. Curînd după aceasta a trecut la cele veşnice. Episcopul Ştefan apare documentar la 30 iulie 1637. Numele său este amintit şi, în cîteva tipărituri din timpul lui Matei Basarab : în Ceaslovul slavon de la Govora (1638), în Evanghelia cu învăţătură de la Govora (1642) şi în cea de la Dealu din 1644, toate tipărite cu «bla-goslovenia» mitropolitului Teofil şi a episcopilor Ignatie de la Rîmnic şi Ştefan de la Buzău. Este pomenit şi în unele acte ale vremii, fie judecind felurite pricini de proprietate, fie în acte de danie sau de altă natură. De pildă, în 1639 a luat parte la Adunarea obştească a

PERIOADA A TREIA (SECOLELE XIV—XVIII) d s-a hotărît ca nici o mînăstire să nu mai fie închinată unei ăstiri din ţară şi de peste hotare. în 1644, a participat — ală-mitropolitul Teofi'l şi episcopul Ignatie de la Rîmnic — la so-invocat de mitropolitul Varlaam al Moldovei, care a aprobat ui la Catehismul calvinesc. A păstorit pînă în 1648, cînd va din această viaţă. paginile anterioare am amintit de episcopul Serafim, ori- in Slatina Oltului, fost egumen la schitul Deleni, lîngă ridicat de marele" paharnic Drăguşin Deleanu. Prin fost ales episcop la Buzău, se pare la recomandarea r Deleni, înrudiţi cu Matei Basarab prin mame. în cei ni de păstorie la Buzău, episcopul Serafim s-a impus în ochii ca un om harnic, priceput şi cu o viată duhovnicească aleasă. 1649, Matei Basarab a dispus să fie dărîmată din temelie ca-din Buzău, «arsă şi stricată de năvălirile varvariceşti», constru-locul ei o nouă catedrală. Desigur, supravegherea lucrărilor a episcopul Serafim. zbutit să sporească averea Episcopiei prin cîteva danii şi scu-meşti. De pildă, în 1652, Matei Basarab îi întărea stăpînirea atru sate ; peste doi ani Constantin Şerbân Basarab îi hărăzea Ovrani de sare pe an şi apoi, acelaşi domn scutea posluşnicii iei de toate dările. S-au primit şi cîteva danii din partea unor 21 martie 1668, Serafim a fost ales în scaunul vlădicesc de la unde a păstorit pînă în a doua parte a anului 1670, cînd a paretisis». S-â retras la schitul Stihareţ din Slatina, ctitoria sa, îmbrăcat marea schimă monahală, sub numele de Silvestru. tşit viaţa prin 1672—1673, fiind îngropat la Stihareţ. Episcopul i poate fi socotit ca unul din ierarhii de seamă ai Buzăului. 4 aprilie 1668, în scaunul vacant de la Buzău a fost ales iero-xl Grigorie, egumenul mînăstirii Brincoveni. Acesta a fost în î preot în Cîmpulung, iar după moartea soţiei, s-a călugărit ăstirea cu hramul Adormirea Maicii Domnului din acel oraş, ată de Matei Basarab, unde s-au tipărit patru cărţi, între anii 1650.

episcop de Buzău, a ctitorit schitul Goleşti, cu hramul Sfinţii ■rarhi, situat în apropiere de Cîmpulung. La 14 octombrie 1676, -mit un act prin care-şi închina «acest mic schitişor» mînăstirii lung, «întru carea şi noi sîntem închinaţi Sfinţiei Sale (Maicii ilui, n.n.), dintr-întîiu, iar mai vîrtos întru tunderea călugăriei B». Schitul Goleşti a primit apoi mai multe danii din partea

episcopului, a fiului său Nicula şi a unor credincioşi în satul vecin Poenari. în pronaosul bisericii, sînt zugrăviţi «Grigorie episcup Bu-zevski», îmbrăcat în mantie arhierească, şi fiii săi «ierei Nicolae şi Ioan ierodiacon», cu soţiile şi copiii acestora. Episcopul Grigorie e întîlnit în mai multe acte interne, mai cu seamă de proprietate, precum şi în Condica Siîntă, participînd la ale-\gerea unor. noi vlădici. Şi-a sfîrşit viaţa în primăvara anului 1.691. Deducem aceasta din faptul că la 10 iunie 1691, cînd a fost ales ur-maşul său, Condica Sfîntă arăta că «mai nainte cu puţină vreme ş-au dat cea de obşte datorie». Episcopul Mitrofan. Cel ales la 10 iunie 1691 era originar din Moldova-, călugărit la mînăstirea Bisericani. De tînăr a învăţat meş-teşugul tiparului, începînd lucrarea de tipograf şi corector de cărţi la Iaşi, sub îndrumarea marelui mitropolit Dosoftei al Moldovei. Numele său este pomenit în Molitvelnicul de-nţeles şi în Viaţa şi petrecerea sfinţilor. La rugămintea patriarhului Dositei al Ierusalimului — aflat în Moldova — ieromonahul Mitrofan a pus bazele unei tipografii gre¬ceşti la mînăstirea Cetăţuia lîngă Iaşi, în 1682, în care a tipărit, alte cîteva lucrări. Datorită meritelor pe care şi le-a cîştigat ca tipograf, cît şi sprijinului mitropolitului Dosoftei, Mitrofan a fost ales episcop de Huşi, către sfîrşitul anului 1632. în 1686, cînd Dosoftei al Moldovei a fost dus în Polonia de către regele Jan Sobieski, Mitrofan, ca adept al politicii mitropolitului său, a pribegit în Ţara Românească, de teama domnitorului Constantin Can-temir. Aici, s-a pus în slujba lui Şerban Cantacuzino şi apoi a lui Constantin Brîncoveanu, ajungînd conducătorul tipografiei domneşti din Bucureşti. în această calitate, s-a îngrijit de tipărirea Bibliei din 1688. Pe ultima foaie se putea citi : «a tot meşterşugul tipografiei şi îndi-reptării cuvintelor rumâneşti ostenitoriu, de Dumnezău iubitoriul Mi¬trofan episcopul de Huşi». în 1690. a tipărit lucrările : întîmpinare la principiile catolice şi la chestiunile lui Chil Lucaris a lui Meletie Sirigul şi Manual împotriva rătăcirii calvine a lui Dositei al Ierusa¬limului, într-un singur volum, în greceşte, iar în 1691, Mărgăritarele (cuvîntârile) Si'mtului Ioan Gură de Aur, traduse în româneşte de fraţii Radu şi Şerban Greceanu. La sfîrşit era însemnarea: «la tot meşteşugul lucrului acestei sfinte cărţi şi ai diorthosirii limbii rumâ¬neşti, primitoriul de osteninţe Mitrofan, proin episcop Huşskii». La Buzău, a izbutit să înfiinţeze o tipografie «domnească», cu sprijinul lui Constantin Brîncoveanu. în timp de 11 ani, de sub teascu¬rile acestei tiparniţe au apărut 10 cărţi, una în mai multe volume. Episcopul, ca ucenic al marelui cărturar Dosoftei, era unul din cei

A   TKJ1.1A

A1V—XVIII)

au sprijinit românizarea slujbelor bisericeşti. Dar acest lucru era de înfăptuit dintr-odată, pe de o parte, pentru că munca de tăl- re era grea şi plină de răspundere, iar pe de altă parte, pentru adiţia slavonă era încă destul de puternică. De aceea, episcopul Dfan a urmat pilda mitropolitului Teodosie şi a înaintaşului aces- Ştefan, de a traduce în româneşte numai îndrumările tipiconale, carele, paremiile, Apostolul şi Evanghelia, precum şi unele ectenii,, d cîntările şi rugăciunile în slavoneşte. Jirul tipăriturilor de la Buzău a început cu Pravoslavnica Mărlu-i a lui Petru Movilă (1691), prima traducere românească a aces-acrări, făcută de logofătul Radu Greceanu (ajutat la locurile mai le de stolnicul Constantin Cantacuzino). Avea două prefeţe, am-semnate de Radu Greceanu. [n 1698, s-au tipărit cele 22 Mineie, care au văzut acum pentru a oară lumina tiparului la noi. Chiar pe foaia de titlu se preciza lineiele aveau «tipicul şi paremiile şi sinaxariul pe limba rumâ-:ă» (restul în slavoneşte), «însuşi episcopul Buzăului chir Mitrofan tipograf». Volumul pe septembrie avea — după foaia de titlu -*« risoare a mitropolitului Teodosie către Constantin Brîncoveanu, i sfîrşit, două «înştiinţări» ale lui Mitrofan : în prima cerea iertare irilor pentru greşelile de tipar, iar într-a doua, arăta că traduce-Iin greceşte în româneşte le făcuse acelaşi Radu Greceanu. U anii următori, s-au tipărit cîteva cărţi de slujbă, cu îndrumă-tipiconale, textele din Sfînta Scriptură (paremiile), sinaxarele şi ; rugăciuni în româneşte, iar restul în slavoneşte. Aşa au fost : •loghionul (1699 şi 1701), Octoihul (1700), Triodul (1700), Penti-irul (1701), Psaltirea (1701), Liturghierul (1702). A tipărit în ro-işte o broşură cu titlul : învăţătură preoţilor pe scurt, de şapte ale Bisericii, cu drepte dovediri din pravila Sfinţilor Părinţi ). Unele din aceste tipărituri au prefeţe semnate de episcopul )fan (Evhologhionul, Octoihul, Psaltirea), altele, de mitropolitul osie (Mineiul pe septembrie, Triodul, Penticostarul şi învăţătura Hor), una de paharnicul Şerban Cantacuzino (Liturghierul). Toate cărţile lui Mitrofan de la Buzău sînt frumos şi îngrijit tipă-fiind închinate lui Constantin Brîncoveanu, marele protector al rii, prin lungi scrisori, dar mai ales prin versuri, pe care le întîl-aproape în toate tipăriturile, ceea ce arată că episcopul avea şi t poetic. Se remarcă vinietele şi gravurile lor, de o mare mă-e artistică. episcopul Mitrofan are deci meritul că a continuat munca mitro-ilor'Ungrovlahiei, Ştefan şi Teodosie. prin aceste tipărituri slavo-

EPISCOPIILE RIMN1UULU1 ţii uui.iui.ui române, care reprezintă faza de tranziţie, spre deplina românizare a slujbelor bisericeşti. El poate fi socotit ca un precursor al introducerii definitive a limbii române în biserică, desăvîrşită cîţiva ani mai tîrziu de mitropolitul A'ntim Ivireanul. între numeroşii tipografi şi gravori care s-au format în jurul său poate fi amintit Antim Ivireanul însuşi, care i-a urmat la conducerea tipografiei domneşti din Bucureşti, apoi : Ioanichie (Ioan) Bacov (Bă.-. căuanul), Chiriac Moldoveanul, şi mulţi alţii. Menţionăm şi faptul că de la episcopul Mitrofan au rămas două traduceri în manuscris : o colecţie de sentinţe religioase-filozofice, tradusă în colaborare cu dascălul moldovean Atanasie, şi lucrarea intitulată Albina, o culegere de învăţături bisericeşti şi religioase din unii Sfinţi Părinţi şi filozofi antici, tradusă în colaborare cu dascălii Ilarion şi Atanasie. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că episcopul Mitrofan ^ ctitorit schitul Bonţeşti, în părţile Vrancei, devenit mai tîrziu metoc al Episcopiei, căruia i-a purtat apoi o grijă deosebită, făcîndu-i danii A cumpărat felurite bunuri sau a primit danii pe seama Episcopiei! Rezultă că episcopul Mitrofan a fost unul din cei mai de seam^ ierarhi cărturari din trecutul nostru, nefiind egalat — la Buzău — deci] de episcopul Chesarie, cu un secol şi mai bine mai tîrziu. Şi-a da| obştescul sfîrşit în vara anului 1702, căci la 3 octombrie era ales cj episcop «dascălul chir Damaschin». Noul episcop Damaschin Dascălul se trăgea dintr-o familie d^ moşneni, din satul -Voineşti (jud. Dîmboviţa). Nu ştim în ce împreju rări şi-a însuşit o cultură aleasă, remarcîndu-se ca un vrednic tăi măcitor al cărţilor noastre de slujbă, contribuind, prin aceasta, 1 crearea şi dezvoltarea limbii literare româneşti. Unii cercetători sus ţin că ar fi luat parte la tipărirea şi chiar la tălmăcirea Bibliei de 1 Bucureşti din 1688, părere neacceptabilă. în orice caz, în 1700, mitro politul Teodosie scria că Octoihul tipărit atunci la Buzău era «făcu aproape din nou cu multă muncă de dascălul Damaschin al nostru>: A fost dascăl la şcoala de slavonie din Bucureşti, ca unul ce ştia sla voneşte, greceşte şi latineşte, apoi dascăl al fiului stolnicului Con stantin Cantacuzino, viitorul domn Ştefan (1714—1715). • Reputaţia de bun cărturar a făcut ca la 3 octombrie 1702, «dasc Iul chir Damaschin» să fie ales episcop la Buzău, în locul lui Mitrofar Despre activitatea sa la Buzău avem ştiri destul de puţine. A conţinu activitatea tipografică a lui Mitrofan, tipărind Molitvele vecerniei t utreniei (o ediţie în 1702, alta prin 1703—1704), cu rugăciunile în si voneşte, tipicul în româneşte, Psaltirea, în 1703, cu psalmii în slave

3, iar indicaţiile tipiconale, molitvele după catisme şi cîteva «în-turi», în româneşte. în 1704 a retipărit Apostolul, în româneşte ediţia de la Bucureşti din 1683. într-o scrisoare a mitropolitului [osie către Damaschin, din 25 septembrie 1703, îi mulţumea pen-:ele cinci Catavasiere trimise în dar. Deşi nu avem nici un exem-din această carte, putem presupune că este vorba de o tipăritură , încă necunoscută. Din 1704, activitatea tipografică la Buzău a at pentru patru decenii. \ rămas de la el şi o versiune românească (1704) a Tîlcuirii :alipsei a lui Andrei,' arhiepiscopul Cezareii Capadochiei (după icerea slavonă făcută de Lavrentie Zizanie). Tot în calitate de op de Buzău, Damaschin a înfiinţat o şcoală la Focşani, n primăvara anului 1708, probabil în martie, a fost ales în scau-i'lădicesc de la Rîmnic, în locul unui alt mare cărturar, Antim anul, care, la 28 ianuarie, trecuse în scaunul mitropolitan. Concluzii: In secolul al XVII-lea, în scaunul de la Rîmnic păstorit ierarhi vrednici de cinstire, ca Teofil, Ignatie Sîrbul şi irlaam, care au ajuns mitropoliti, apoi Serafim şi Ştefan, amîn-i ctitori de lăcaşuri sfinte. La Episcopia efemeră a Strehaiei a p㺬it vlădica, Danii], care s-a pus în slujba credincioşilor din toate fe trei ţări româneşti. Episcopia Buzăului a fost păstorită de ierarhi ca Serafim şi Gri- rie, pricepuţi chivernisitori ai bunurilor .episcopiei şi ctitori de aşuri sfinte, iar în timpul domniei lui Constantin Brîncoveanu, marii cărturari Mitrofan şi Damaschin, care au adus un aport ^ţios la introducerea limbii române în slujba bisericească.