Despre har şi harisme

Apa Duhului Sfant, despre care se zice: nu vor seca apele reci şi curgătoare. Nu seacă, nu se scurge apa Duhului Sfant, ci fiecare dintre noi păcătoşii ne scurgem, fară să bem din Duhul Sfant.” (Origen, Omilii la Cartea Proorocului Ieremia, Omilia XVIII, IX, in PSB, voi. 6, p. 450) „Cand Dumnezeu imparte darurile iar Domnul slujirile, Duhul este de faţă, hotărand distribuirea harismelor, aşa cum crede de cuviinţă, după vrednicia fiecăruia. Pentru că zice: Există diferite harisme, dar acelaşi Duh (in toate). Şi slujiri diferite, dar acelaşi Domn (care le imparte), şi diferite lucrări, dar acelaşi Dum691. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Noi suntem temporali, pentru că noi creştem in timp, dar nu suntem mărginiţi in suflet de timp. Dumnezeu nu are nici temporalitatea, nici creşterea eternă" (n. 1227, p. 646). 692. "Harismele nu sunt totuna cu harul şi nu trebuie confundate cu el. Deşi atat harul cat şi harismele au ca izvor pe Duhul Sfant (I Cor. 12, 4-6, 11), acestea din urmă nu au aceleaşi insuşiri şi nici aceleaşi efecte ca harul. Harismele sunt dependente de har şi sunt nişte efecte ale acestuia. Sfantul Apostol Pavel numeşte diferitele lucrări ale aceluiaşi unic Duh Sfanţ harisme (1 Cor. 12, 4). in fiecare harismă se află lucrand Duhul Sfant. Harismele uşurează drumul spre mantuire, dar nu sunt absolut necesare mantuirii. Spre deosebire de har, harismele n-au caracter de permanenţă, ci ele sunt vremelnice (I Cor. 13, 8) fiind date pentru un anumit timp şi cu un anumit scop. Duhul Sfant dă o varietate de daruri. Harismele au favorizat mult răspandirea creştinismului intre păgani şi au contribuit la intărirea şi dezvoltarea comunităţilor creştine din primele veacuri. Sfantul Apostol Pavel prezintă harismele in prima sa Epistolă către corinteni (cap. 12, 8-28). Amintim doar cateva: credinţa, cuvantul dc inţelepciune şi cuvantul cunoştinţei, darul vindecărilor, facerea ae minuni, darul proorociei, deosebirea duhurilor, darul ajutorărilor, darul carmuirilor, darul diferitelor limbi etc. Sfinţii Varsanufie şi Ioan scriu că toate darurile (harismele) se dau prin venirea Sfantului Duh de multe ori şi in multe feluri. Odată a dat Dumnezeu Apostolilor Duhul să scoată ciraci; altădată să săvarşească vindecări; altădată să prevadă; şi altădată să invie morţi. Dar Duhul desăvarşit stă in a ierta păcatele şi in a elibera sufletele de intuneric şi in a le aduce la lumină." (Scrisori duhovniceşti, răspunsul 120, in Filocalia, voi. XI). Sfantul Apostol Pavel numeşte multe din succesele noastre haruri, vrand să arate prin aceasta că in tot ceea ce facem avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu - cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile Epistolei 1 către Corinteni, Omilia a XXXII-a, pp. 529-431. Unele din vocaţiile particulare ale creştinilor sunt de asemenea fondate pe harisme: unul simte chemarea spre celibat, altul primeşte alt dar (I Cor. 17, 7). Sfantul Maxim Mărturisitorul ne invaţă că orice deprindere (aptitudine), prin care se implineşte o poruncă, este o harismă a Duhului "{Răspunsuri către Talasie, Scolia 2, in Filocalia, voi. III). - n.a. 25-Părinţii Bisericii 194 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI nezeu care lucrează totul in toţi (I Cor. 12, 4-6). Pe toate acestea le operează unul şi acelaşi Duh, impărţind fiecăruia, după cum voieşte (I Cor. 12, 11). Desigur, pentru că Apostolul a amintit aici mai intai de Duhul, in randul al doilea de Fiul şi in randul al treilea, de Dumnezeu şi Tatăl, nu trebuie să-şi inchipuie cineva că ordinea s-a inversat. Pentru că, pentru acest fel de a vorbi, Apostolul s-a inspirat din relaţiile dintre noi. Atunci cand primim daruri, intalnim mai intai pe cel ce le distribuie, apoi ne ducem cu gandul la cel ce ne-a trimis (darul) şi in cele din urmă ne ridicăm cu gandul la sursa şi cauza bunurilor”. (Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfantul Duh, cap. 16, in PSB, voi. 12, p. 52) Jntr-adevăr, unii scot demoni cu adevărat in aşa fel, incat adeseori tocmai cei care au fost curăţiţi de duhuri rele cred şi răman in Biserică. Alţii au darul de a cunoaşte viitorul, de a talcui arătările şi cu cuvintele proorocilor; alţii vindecă pe bolnavi, insănătoşindu-i doar prin punerea mainilor; chiar şi azi - după cum am amintit - unii morţi au fost inviaţi şi au petrecut cu noi un număr apreciabil de ani. Pe scurt, nu-i cu putinţă să spunem numărul harismelor, pe care Biserica din toată lumea le primeşte de la Dumnezeu intru numele lui Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Ponţiu Pilatşi cu ajutorul cărora săvarşeşte fapte bune chiar şi in folosul păganilor fără să inşele pe nimeni şi fără să ceară bani pentru aceasta, ci aşa, fără plată, cum le-a primit de la Dumnezeu (Mt. 10, 8), tot aşa le imparte şi ea (Irineu, Contra ereziilor, II, XXXII, 4).” (Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Cartea a V-a, VII, 4-5, in PSB, voi. 13, p. 197) „Şi harul dat este unul, fiindu-ne dat de la Tatăl in Fiul693, precum scrie Pavel in fiecare epistolă: "Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos" (Rom. 1,7; Cor. 1,3; Efes. 1,2). Căci lumina trebuie să fie impreună cu strălucirea şi strălucirea să se vadă impreună cu lumina.” (Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte impotriva arienilor, Cuvantul al II-lea, XLII, in PSB, voi. 15, pp. 278-279) „Cand cade cineva din Duhul pentru vreo răutate, harul rămane neretras de la cei ce voiesc dacă după ce au căzut se pocăiesc694.” (Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte impotriva arienilor, Cuvantul al III-lea, XXV, in PSB, voi. 15, p. 352) „Primind impărăţia neclătinată, avem harul prin care slujim bineplăcut lui Dumnezeu.” (Sf. Atanasie cel Mare, Epistola intaia către Serapion, Episcopul de Thmuis, impotriva celor care hulesc şi spun că Duhul Sfant este creatură, X, in PSB, voi. 16, p. 34) „Unde e lumina, acolo e şi strălucirea; şi unde e strălucirea, acolo e şi lucrarea şi harul luminător. Şi aceasta invăţand-o Pavel, a scris iarăşi corintenilor in a doua Epistolă, zicand: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi impărtăşirea Sfantului Duh cu voi toţi" (II Cor. 13, 13). Căci harul şi darul dat de Treime se dau de la Tatăl prin Fiul, in Duhul Sfant. Fiindcă precum harul dat 693. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Harul este unul, dar in el se simte iubirea dintre Tatăl şi Fiul in Duhul Sfant, ca iubire de Tată şi Fiu. De aceea produce in noi iubirea faţă de Tatăl ca Tată şi faţă de Fiul ca Frate in Duhul Sfant, dar şi faţă de semenii noştri ca fraţi. Dacă ar fi harul unei singure Persoane, nu l-am simţi ca harul iubirii" (n. 113, pp. 278-279). 694. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Numai stăruinţa in rău alungă harul. Dacă imediat după cădere omul se căieşte, harul nu se retrage. Chiar harul ce persistă il face pe om să se căiască. Cel ce se căieşte imediat arată că nu a căzut de tot, că nu zace in cădere" (n.s. 61, p. 352). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 195 este din Tatăl prin Fiul, aşa nu poate fi părtăşie la dar in noi decat in Duhul Sfant695. Căci impărtăşindu-ne de Duhul, avem dragostea Tatălui şi harul Fiului şi impărtăşirea Duhului insuşi.” (Sf. Atanasie cel Mare, Epistola intaia către Serapion, Episcopul de Thmuis, impotriva celor care hulesc şi spun că Duhul Sfant este creatură, XXX, in PSB, voi. 16, p. 62) „Deci şi din acestea s-a arătat că lucrarea Treimii este una. Căci Apostolul nu arată pe cele date, ca dandu-se deosebite şi impărţite de către fiecare696, ci că se dau de Treime şi că toate sunt din Dumnezeul cel unic.” (Sf. Atanasie cel Mare, Epistola intaia către Serapion, Episcopul de Thmuis, impotriva celor care hulesc şi spun că Duhul Sfant este creatură, XXX-XXXI, in PSB, voi. 16, pp. 62-63) „Căci Duhul nu e in afară de Cuvantul, ci fiind in Cuvantul, este prin El in Dumnezeu. Deci darurile (harismele) se dau in Treime. Căci in impărţirea lor este, cum scrie Pavel corintenilor, acelaşi Duh şi acelaşi Domn şi acelaşi Dumnezeu care lucrează toate in toţi (I Cor. 12, 4-6). Căci insuşi Tatăl lucrează şi dă toate prin Cuvantul in Duhul.” (Sf. Atanasie cel Mare, Despre Sfantul Duh, Epistola aceluiaşi către acelaşi episcop Serapion, V, in PSB, voi. 16, p. 84) „De aceea, dorindu-le cele bune corintenilor, Pavel li le doreşte in Treime: Harul Domnului Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi impărtăşirea Sfantului Duh să fie cu voi, cu toţi (II Cor. 13, 13). Căci impărtăşindu-ne de Duhul, avem harul Cuvantului şi in El dragostea Tatălui. Precum unul este harul Treimii, aşa nedespărţită este Treimea697.” (Sf. Atanasie cel Mare, Despre Sfantul Duh, Epistola aceluiaşi către acelaşi episcop Serapion, V-VI, in PSB, voi. 16, p. 84) „Şi trebuie să ne rugăm nu ca să cunoaştem de mai inainte, nici ca să cerem plată pentru această nevoinţă; ci ca Domnul să ne fie impreună-lucrător in biruinţa asupra diavolului. Iar dacă vrem vreodată şi să cunoaştem ceva de mai inainte, să ne curăţim inţelegerea. Căci eu cred că sufletul care e curăţit in toate privinţele şi care stă in cele ale firii, facandu-se străvăzător, poate vedea mai multe şi mai departe decat demonii, avand in sine pe Domnul care i le descoperă698. Aşa a fost sufletul lui Elisei, care vedea cele privitoare la Ghiezi (IV Regi 4, 26) şi privea puterile 695. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Noi nu putem să ne impărtăşim de darul dat de Tatăl prin Fiul decat in Duhul Sfant. Duhul Sfant vine in noi ca darul iubirii părinteşti, cum vine in Fiul. El vine in noi, făcandu-ne să ne simţim ca fii ai Tatălui şi să ne deschidem Tatălui prin Fiul. Duhul trezeşte sensibilitatea noastră de fii faţă de Tatăl, incat ne e greu să distingem in actul nostru de primire a Duhului intre noi şi Duhul. El actualizează comunicabilitatea noastră cu Dumnezeu ca intre fii şi Tatăl şi ca a unor fraţi ai Fiului, dar şi sentimentul frăţiei intre noi. El nu lasă persoanele una in faţa alteia, ci actualizează comunicarea intre ele, mişcarea intre ele" (n. 110, p. 62). 696. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Deci nu putem socoti ca V. Lossky că Fiul ne face una in fiinţă, iar Duhul Sfant ne dezvoltă pe fiecare persoană (Essai sur la theologie mystique de l’Eglise d’Orient). Totul porneşte de la Tatăl, ajungand la noi prin Fiul in Duhul Sfant. in fiecare dar avem lucrarea unică a Sfintei Treimi. Trăim in fiecare dar prezenţa intregii Treimi şi in fiecare Persoană, pe toate trei in mod nedespărţit şi neconfundat, sau unitatea dragostei dintre ele comunicată nouă pentru a crea o unitate de dragoste şi intre noi" (n. 111, p. 63). 697. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Harul ne-a venit prin Hristos cel intrupat, răstignit şi inviat, plin de toată puterea acestor stări prin care Şi-a desăvarşit umanitatea Sa. Dar harul plin de aceste stări şi puteri ne devine propriu prin impărtăşirea de Duhul Sfant şi ele s-au imprimat in umanitatea lui Hristos, ca dragoste a lui Hristos pentru noi şi ca dragoste a Tatălui şi către Tatăl. Deci insăşi dragostea Tatălui ni se dă in sau prin harul Domnului Hristos, de care ne impărtăşim in Duhul Sfant şi in care El işi arată dinamismul Lui desăvarşitor" (n. 159, p. 84). 698. Talcuirca Pr. D. Stăniloae: "Sufletul impătimit e inchis intre zidurile patimilor sau păcatelor sale, sau al egoismului său. Nu vede in mod real cum sunt ceilalţi, in valoarea lor reală, cum sunt lucrurile in micimea valorii lor, nu iese din cămara intunecoasă a simţurilor şi a inţelegerii superficializate prin patimi. Sufletul curăţit, ieşit din această cămară, vede departe şi adanc. Vede in lumină posibilităţile şi intenţiile pozitive, creatoare ale celorlalţi şi ce e pe cale să facă Dumnezeu prin ei. Vede mai real, mai obiectiv şi mai departe decat dracii ingustaţi de patimi" (n. 27, p. 214). \96 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI (oştirile) ce stăteau in jurul lui (IV Regi 6, 17).” (Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXXI-XXXIV, in PSB, voi. 16, pp. 212-214) „Iar doi fraţi oarecare mergand spre el, li s-a isprăvit apa pe drum. Şi unul a murit, iar celălalt era pe cale să moară. Nemaiputand umbla, s-a aşezat şi el jos aşteptand să moară. Antonie, şezand in munte, chemă doi monahi (căci se intampla ca aceştia să fie acolo) şi zorindu-i le-a zis: Luaţi un ulcior cu apă şi alergaţi pe drumul spre Egipt. Căci venind incoace doi oameni, unul a murit adineaori, iar altul are să moară de nu vă grăbiţi. Aceasta mi s-a arătat acum pe cand mă rugam. Plecand l-au aflat pe unul zăcand mort şi l-au ingropat, iar pe celălalt l-au intremat dandu-i să bea apă şi l-au adus la bătran. Şi era cale de o zi. Şi dacă ar intreba cineva, pentru ce n-a făcut aceasta inainte de a muri celălalt, nu ar pune cu dreptate această intrebare. Căci hotărarea morţii aceluia n-a fost a lui Antonie, ci a lui Dumnezeu, Care a hotărat aşa despre acela şi a descoperit aceasta. Singurul lucru minunat făcut prin Antonie a fost că el şezand in munte şi avand inima in stare de veghe, Domnul i-a arătat lui cele de departe699.” (Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, LVIII, in PSB, voi. 16, p. 226) „Harul cel dumnezeiesc a strălucit mai ales atunci cand a lucrat in prunci şi in nepricepuţi.” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilia la Psalmul XXXII, IX, in PSB, voi. 17, p. 258) „Săraci erau Petru şi Ioan, că nu aveau nici argint, nici aur (Fapte 3, 6), dar dă- ruiau sănătate, mai de preţ decat mult aur; ologul primise aur de la mulţi, dar continua să cerşească; de la Petru a primit harul şi a incetat cu cerşitul, a sărit ca o căprioară, lăudand pe Dumnezeu (Fapte 3, 1-8).” (Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvantări, Omilia a XV-a, III, in PSB, voi. 17, p. 513) „Pentru aceea ne cere să alergăm şi să stăruim cu tărie in nevoinţe pentru că darul harului se măsoară cu ostenelile celui ce-l primeşte. Căci viaţa veşnică şi veselia negrăită din ceruri o dăruieşte harul Duhului, dar vrednicia de a primi darurile şi de a se bucura de har o dă dragostea de osteneli a credinţei700. Unindu-se intr-una fapta dreptăţii şi harul Duhului, in sufletul in care se unesc, il umplu pe acesta impreună de viaţa fericită. Iar despărţite una de alta, nu aduc sufletului nici un caştig. Căci harul lui Dumnezeu nu poate petrece in sufletele ce fug de mantuire, iar puterea virtuţii omeneşti nu e indestulătoare prin sine insăşi ca să inalţe sufletele lipsite de har spre chipul vieţii.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre randuiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată, in PSB, voi. 29, pp. 459-460) „Să nu-ţi inchipui că avand harul bogat şi imbelşugat al Duhului, nu mai ai nevoie de nimic pentru desăvarşirea ce-ţi poate veni prin darurile Aceluia. Şi cand 699. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "O inimă in stare de veghe prin rugăciunea care o uneşte cu Dumnezeu are o sensibilitate deosebită pentru a primi de la Dumnezeu cunoştinţa unor lucruri ce se petrec departe şi care lui Dumnezeu, Cel ce toate le vede, ii sunt cunoscute. Cel ce e total adancit in Dumnezeu poată să simtă şi unele lucruri ce se intamplă oamenilor, chiar dacă el se interesează de ele ca de unele ce stau in ele insele despărţite de Dumnezeu. Cel ce caută pe Dumnezeu poate cunoaşte in El şi lucruri ce se petrec in creaţiunea pe care o susţine Dumnezeu, sau de care Dumnezeu nu rămane străin” (n. 42, p. 226). 700. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Harul şi ostenelile se deosebesc nu numai pentru că unul e darul lui Dumnezeu şi celelalte sunt produsul omului, ci şi pentm că harul dă experienţa veseliei procurate de el, iar ostenelile te fac in stare să ai această veselie. Amandouă se experiază. Dar osteneala e experiată ca proprie, iar veselia, ca darul lui Dumnezeu" (n.18, p.460). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 197 vine la tine bogăţia darului, fa-te sărac cu cugetul, neincrezandu-te niciodată in tine şi aşteptand dragostea in suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului, şi luptand cu orice patimă, pană vei ajunge la varful vieţuirii binecredincioase, la care a ajuns Apostolul şi la care urcă pe ucenici prin rugăciune şi invăţătură.” (Sf. Grigorie de Nyssa, Despre randuiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată, in PSB, voi. 29, p. 467) Jntrebare: De vreme ce (autorul) păcatului se transformă in inger al luminii, şi (lucrarea lui) este asemenea (celei) a harului, cum poate distinge omul cursele diavolului; cum va primi el şi va deosebi (inrauririle) harului? Răspuns: (Urmările) harului sunt bucuria, pacea, iubirea şi adevărul. Adevărul insuşi sileşte pe om să caute adevărul. Pe cand manifestările păcatului sunt tulburătoare şi nu aduc iubire şi bucurie faţă de Dumnezeu. Lăptuca sălbatecă este asemenea celei domestice, insă una este amară, alta este dulce. in harul insuşi există (elemente) asemănătoare (cu cele) ale adevărului, dar (harul) este esenţa insăşi a adevărului.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, VII, 3, in PSB, voi. 34, p. 125) „Harul se află neincetat in om. Prinde rădăcini din tinereţe, se amestecă cu el ca un aluat şi devine o parte firească a acestuia, devine o singură fiinţă cu el. Se manifestă in om in multe chipuri, precum voieşte, spre folosul acestuia. (Stă in firea lucrurilor) ca focul uneori să se involbureze şi să crească, alteori să se slăbească şi să se potolească; lumina, de asemeni, uneori să strălucească mai cu putere, alteori să se micşoreze şi să pălească; la fel se intamplă şi cu această făclie (a harului): odată aprinsă, luminează totdeauna, insă cand este inviorată de iubirea lui Dumnezeu, atunci devine mai strălucitoare, apoi, după randuiala divină, lumina insăşi se impuţinează, deşi ea continuă să existe.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, VIII, 2, in PSB, voi. 34, p. 127) „Şi după cum bogaţii pămantului, deşi au multe roade stranse in hambarele lor, muncesc in fiecare zi tot mai mult, pentru a avea provizii indeajuns şi a nu duce lipsă - pentru că dacă se increde in bogăţia depozitată in hambare şi nu mai adună alta, consumand-o pe aceasta, ajung numaidecat la sărăcie şi mizerie; de aceea se ostenesc să strangă provizii ca să nu ajungă in lipsă; la fel este şi in creştinism, cand cineva gustă din harul lui Dumnezeu. Pentru că s-a spus: Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul (Ps. 33,9). Gustarea aceasta inseamnă (impărtăşirea cu) puterea Duhului, care lucrează in inimă.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, XV, 20, in PSB, voi. 34, p. 159) „Pentru că, după cum cu cel sărac, care primeşte comoara impăratului, şi işi pune nădejdea in comoara străină, ca intr-o comoară proprie, şi inima i se umple de trufie, (atunci cand) impăratul işi ia de la el comoara, el, cel căruia i se incredinţase comoara spre păstrare, rămane sărac ca mai inainte; la fel (se intamplă cu) cei ce au (primit) harul: dacă se mandresc şi se semeţesc cu inimile lor, Domnul ia de la ei harul Său, iar aceştia răman aşa precum erau inainte de a-1 fi primit de la Domnul.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, XV, 27, in PSB, voi. 34, p. 162) 198 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI „Cu un anumit rost, se impuţinează harul, ca noi cu şi mai mult zel să-l căutăm, că tezaurul se arată pe măsura căutării (lui).” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, XXVII, 12, in PSB, voi. 34, p. 219). „inţelepciunea lui Dumnezeu fiind nemărginită şi necuprinsă, harul (divin) se imparte neamului omenesc, intr-un mod mai presus de minte şi de cuvant, pentru ca să pună la incercare libertatea voinţei şi ca să se arate cei care il iubesc din toată inima şi suportă pentru Dumnezeu orice trudă şi pericol. Pe unii ii intampină bunurile harului şi darurile Duhului Sfant, indată ce se apropie (de El), prin credinţă şi rugăciune. Ei trăiesc in lume fară osteneli, sudoare şi greutăţi. Dar Dumnezeu nu le dă harul Său, fară rost şi la intamplare, ci potrivit inţelepciunii Sale celei necuprinse şi de negrăit, (anume) pentru a pune la incercare voia şi libertatea celor care au dobandit atat de iute harul divin, (să vadă) dacă ei sunt sensibili la binefaceri, la bunătatea şi dulceaţa pe care Dumnezeu a arătat-o faţă de ei, in raport cu harul divin (primit) fară eforturi proprii. Pentru că, aceia care s-au invrednicit de aceasta, se cuvine ca să arate zel, să alerge, să se lupte, să arate fructul iubirii, (ce porneşte) din voia şi libertatea lor; in schimbul harismelor (primite), ei trebuie să arate iubire faţă de Domnul, să indeplinească numai voinţa Lui, şi să renunţe cu desăvarşire la orice poftă trupească. Altora, insă, care s-au retras din lume, care au renunţat la acest veac - potrivit (spuselor) Evangheliei - care stăruie in rugăciune, post, zel şi celelalte virtuţi, Dumnezeu nu le dă numaidecat harul, odihna şi bucuria Duhului, ci ii lasă să rabde şi amană darul Său. Acest lucru nu-1 face fară rost şi la intamplare, ci in baza unei nespuse inţelepciuni, pentru a apune la incercare libertatea voinţei şi pentru ca să vadă de cred in fidelitatea lui Dumnezeu, Care a promis că va da celor ce cer şi va deschide poarta vieţii celor ce bat in ea (Mt. 7, 7). (El vrea) să vadă de cred cu adevărat in cuvantul Său, dacă stăruie pană la sfarşit, cu zel şi cu credinţă, in a cere şi a-L căuta, sau dacă, descurajaţi, dau inapoi, dacă pierzandu-şi credinţa şi speranţa devin nepăsători, nu stăruie pană la sfarşit din cauza lungimii timpului in care se incearcă voia şi libertatea lor. Cel care nu primeşte indată (harul) - din cauza amanării şi a răbdării impusă lui de Dumnezeu - se inflăcărează şi pofteşte şi mai mult bunurile cereşti, sporeşte din zi in zi dorinţa şi zelul, alergarea şi lupta, practicarea virtuţii, foamea şi setea după bine. El nu se lasă moleşit de cugetele răutăţii, care sunt in sufletul său, nici nu se lasă antrenat către neglijenţă, nerăbdare şi disperare. El nu se lasă antrenat spre nepăsare sub pretextul că (Dumnezeu) aşteaptă indelung, nici nu se lasă ispitit de răutate, gandind că şi el candva va primi harul.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, XXIX, 1-3, in PSB, voi. 34, pp. 226-227) „Nimeni să nu se considere superior fraţilor săi, să nu fie cuprins de mandrie, să nu fie sedus de cel rău şi să nu zică: Iată, eu am primit un dar spiritual! Pentru că nu se cuvine ca să gandească aşa ceva creştinii. Că nu ştii ce-i va aduce ziua de maine şi nu ştii sfarşitul lui şi pe al tău. Ci fiecare să ia aminte la sine insuşi, să-şi cerceteze totdeauna conştiinţa, să examineze lucrarea inimii sale, şi să audă ce zel şi ce luptă a dat cugetul său pentru Dumnezeu. Privind către ţinta finală, care este libertatea, nepăr- tinirea, odihna duhului, să alerge intr-acolo neincetat, fară să se lase pe seama vreunei harisme sau a vreunei lucrări care ar aduce indreptarea.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, XXIX, 7, in PSB, voi. 34, p. 229) DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 199 „După cum atunci cand este foc sub o căldare, dacă se pun lemne in el, vasul se incălzeşte şi mai tare se roşeşte şi conţinutul lui fierbe şi clocoteşte - iar dacă din neglijenţă, nu se adaugă lemne, focul scade şi parcă se stinge -, tot aşa se intamplă cu harul, focul cel ceresc. El este inlăuntrul tău (şi in afara ta). Dacă te rogi să-ţi indrepţi gandurile şi iubirea spre Hristos, este ca şi cum ai pune lemne (pe foc); gandurile tale se fac de foc şi se afundă in dorirea lui Dumnezeu. Chiar dacă Duhul se retrage (uneori), ca şi cand ţi-ar deveni ceva exterior, deşi se vede in afara ta, El este şi inlăuntrul tău. Atunci, insă, cand cineva este neglijent şi se lasă furat, fie şi puţin, de treburile lumeşti şi de visări, numaidecat vine răutatea, pătrunde in suflet şi incepe să stramtoreze pe om in intregime. in mod firesc, sufletul işi aduce aminte de tihna de mai inainte, incepe să se intristeze şi să sufere continuu. Iar dacă mintea se indreaptă iarăşi către Dumnezeu, (iarăşi) incepe să-şi recapete tihna de mai inainte. (Văzand aceasta), ea caută cu şi mai mult zel pe Dumnezeu şi incepe a spune: Te implor Doamne, (nu mă părăsi). Atunci focul care aprinde şi dă odihnă sufletului, creşte in el, puţin cate puţin, (il atrage către el), aşa cum puţin cate puţin undiţa scoate peştele din adanc. Pentru că dacă n-ar fi aşa, dacă omul n-ar fi gustat şi din amărăciune şi din moarte, cum ar fi putut să distingă ceea ce este amar de ceea ce este dulce, moartea de viaţă, şi cum ar fi putut să mulţumească Tatălui celui ce dă viaţă şi Fiului şi Sfantului Duh.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, XL, 7-8, in PSB, voi. 34, p. 254) „Dacă un oraş mare a devenit pustiu, dacă zidurile i-au fost distruse şi el a căzut in mainile duşmanilor, măreţia lui nu mai serveşte la nimic. De aceea trebuie să se caute ca pe langă extindere, (oraşul) să aibă şi ziduri puternice, ca duşmanii să nu intre in el. Tot aşa şi sufletele impodobite cu cunoştinţă, inteligenţă şi minte pătrunzătoare, sunt asemenea unor oraşe mari. Trebuie insă, să se caute să fie fortificate cu puterea Duhului, ca nu cumva duşmanii, intrand in ele, să le pustiiască.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, XLII, 1, in PSB, voi. 34, p. 256) „Toţi oamenii simpli, care participă la har, sunt ca nişte oraşe mici, fortificate de puterea crucii. Ei, insă, cad din har şi se pierd pentru două motive: fie că nu suportă cu răbdare necazurile care vin peste ei, fie că, seduşi de plăcerile păcatului se complac in ele.” (Sf. Macarie Egipteanul, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, XLII, 2, in PSB, voi. 34, p. 256) „Cel fară experienţă, indată ce este mangaiat de har, socoteşte că harul i-a cuprins toate mădularele şi că păcatul a fost dezrădăcinat; el nu ştie că cea mai mare parte (a sufletului) este stăpanită de păcat, şi că numai o parte este sub har. Se intamplă, deseori, ca harul să lucreze neincetat, precum face ochiul in trup. Dar păcatul este de faţă şi fură incetul cu incetul mintea. Cel nepriceput socoteşte că deja a dobandit ceva, se mandreşte şi se infumurează, ca şi cand a fost eliberat (de păcat). Dar lucmrile nu stau aşa; pentru că, după cum am spus, Satan aşează curse, uneori nu se arată, ca să-l facă pe om să creadă (şi să zică): Sunt curat şi desăvarşit. Nu cumva cel ce sădeşte vie culege indată struguri şi face vin? Iar cel ce seamănă sămanţa in brazdă oare seceră (numaidecat) şi culege roadele? Poate, oare, copilul (abia) născut să ajungă dintr-odată bărbat desăvarşit? Sau ostaşul abia sosit la oaste, poate să ajungă indată comandant? (Nu), ci se cuvine ca acesta mai intai să se ostenească, intrand in război, să obţină victorii şi (abia după aceea) să se incununeze.” 200 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI (Sf. Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, "Cuvant despre paza inimii", 11, in PSB, voi. 34, p. 287) „Dacă sufletul se abate catuşi de puţin de la calea voită de Dumnezeu şi intristează pe Duhul cel dumnezeiesc, mintea i se afuriseşte şi se indepărtează de la el bucuria cea duhovnicească; harul divin, iubirea şi toată lucrarea cea bună a Duhului se impuţinează, iar omul este lăsat in seama duhurilor celor necurate şi a ispitelor, pană ce sufletul său revine la calea bineplăcută Duhului. Arătand pocăinţă, din nou este cercetat de har şi din nou dobandeşte darurile cereşti, chiar mai mult decat inainte. Dar dacă cineva, cu nimic nu intristează pe Duhul, ci are viaţă bineplăcută (Lui), dacă cugetelor celor rele se impotriveşte şi este totdeauna alipit de Domnul, (acela) progresează duhovniceşte, se invredniceşte de darurile cele de negrăit, merge din slavă in slavă şi de la o odihnă la alta mai desăvarşită. in cele din urmă, ajungand la măsura creştinului desăvarşit, se numără intre lucrătorii şi slujitorii neprihăniţi ai lui Hristos, in impărăţia Lui cea veşnică.” (Sf. Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, "Cuvant despre iubire", 28, in PSB, voi. 34, pp. 334-335) „Tot harul şi modul a toată binecuvantarea şi ajutorul date nouă, nu se săvarşesc altfel decat de la Tatăl prin Fiul. De fapt dumnezeiescul Pavel zice: Har vouă şi pace de la Dumnezeu şi Tatăl nostru şi de la Domnul Iisus Hristos (Efes. 1, 2).” (Sf. Chirii al Alexandriei, Glafire la Facere, Cartea a Vl-a, 3, in PSB, voi. 39, p. 221) „(...) Arătand Unul-Născut că Duhul nu e străin de firea Lui şi spunand că Mangaietorul e trimis Sfinţilor de către Tatăl, făgăduieşte că El insuşi va veni şi va implini in ei rolul de Tată701, ca să nu rămană ca nişte orfani lipsiţi de ajutorul Celui ce-i ocroteşte, şi, din această cauză, să fie uşor de prins in cursele diavolului şi de cucerit de smintelile din lume, care sunt multe şi se ivesc din cauza furiei nestăpanite a celor care le aduc. Deci Tatăl a dat ca o armă şi ca o asigurare de nebiruit a sufletelor noastre pe Duhul lui Hristos, Care ne umple de harul, de prezenţa şi de puterea Lui. Căci e cu neputinţă sufletului omenesc să săvarşească vreun bine, să-şi stăpanească patimile sau să scape de mărimea şi ascuţimea curselor diavolului, care sunt multe şi care arată duşmănia nestăpanită a celor care le aduc, dacă nu e apărat ca de un zid de harul Sfantului Duh şi nu are in sine, de aceea, pe Hristos insuşi702. De fapt, dumnezeiescul Psalmist, exprimand mulţumirea pentru acestea prin inţelepciunea lui, grăia către Dumnezeu: Doamne, cu arma bunăvoirii ne-ai incununat pe noi, spunand că arma bunăvoirii nu e nimic altceva decat Sfantul Duh, Care ne apără pe noi şi ne susţine cu o tărie mai presus de noi spre ceea ce place lui Dumnezeu. Deci făgăduieşte că va fi de faţă şi va ajuta prin Duhul celor ce cred in El, chiar dacă Se va urca la ceruri după invierea din morţi şi Se va arăta feţei lui Dumnezeu pentru noi, după cuvantul lui Pavel (Evr. 9, 24).” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a IX-a, in PSB, voi. 41, p. 883) 701. Talcuirea Pr. D. Stăniloae: "Se explică cuvantul Mantuitorului nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi. Venind Duhul, prin El vine Hristos insuşi ca un Frate, Care nu-i lasă pe credincioşi singuri. El se afundă iarăşi in inferioritatea reciprocă dintre Fiul şi Duhul. Unde vine Duhul, vine şi Fiul, şi invers. Fiul vine cu iubirea Tatălui faţa de El şi a Lui faţă de Tatăl, deci şi cu iubirea Duhului şi a Lui ca Frate faţă de noi, insuflandu-ne şi nouă această iubire, ca răspuns" (n. 1676, p. 883). 702. Talcuirca Pr. D. Stăniloae: "Avand pe Duhul lui Hristos in noi ca Izvor al simţirii iubirii curate a lui Hristos faţă de Tatăl, al adevărului şi al preţuirii adanci a oamenilor şi a lumii, biruim amăgirile şi trecătoarele plăceri trupeşti din lumea văzută numai in reprezentarea ei materială, plăceri spre care ne ispiteşte diavolul, care ne inşală cu gandirea superficială că lumea materială e totul" (n. 1677, p. 883). DESPRE DUMNEZEU CEL VEŞNIC VIU 201 „Harul este egal pentru toţi, dar virtutea este deosebită la fiecare.” (Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, VII, 10, in PSB, voi. 53, p. 50) „Oricat se va strădui firea omenească slabă, ea nu va putea fi pe măsura darurilor viitoare şi nu va micşora prin ostenelile sale in aşa măsură harul dumnezeiesc, incat acesta să nu fie intotdeauna gratuit. De aceea dascălul neamurilor mai inainte numit, deşi mărturiseşte că a primit vrednicia apostolatului din harul lui Dumnezeu, zicand: Din harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, totuşi el afirmă că a şi răspuns harului dumnezeiesc, cand zice: Şi harul Lui in mine n-a fost zadarnic, ci m-am ostenit mai mult decat ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este cu mine. Cand zice M-am ostenit, el arată contribuţia propriei lui libertăţi. Cand zice Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, subliniază puterea ocrotirii dumnezeieşti. Iar cand zice: cu mine, recunoaşte că harul a lucrat in tovărăşie nu cu un trandav fară grijă, ci cu unul care transpiră muncind. Aceasta o vedem şi in foarte incercatul său atlet Iov: cand diavolul l-a chemat la luptă de unul singur, a fost alături de el, precum citim, dreptatea dumnezeiască. Dacă s-ar fi luptat cu duşmanul nu prin puterea sa, ci numai ocrotit de harul lui Dumnezeu şi fară vreo putere a răbdării sale, sprijinit numai pe ajutorul dumnezeiesc ar fi suportat acele multe ispite cu urmările lor, căutate cu atata cruzime de diavol, cum nu i-ar fi repetat acest duşman cu dreptate acele cuvinte defăimătoare, pe care le rostise mai inainte impotriva lui: Oare pe degeaba slujeşte Iov lui Dumnezeu? Oare n-ai făcut Tu gard in jurul lui şi in jurul casei lui, in toate părţile? Dar ia mana Ta, adică lasă-1 să lupte cu mine prin puterile lui, şi atunci nu Te va mai binecuvanta in faţa Ta. Dar fiindcă duşmanul defăimător nu indrăzneşte să repete după luptă nici o plangere de acest fel, el recunoaşte că a fost invins nu de puterile lui Dumnezeu, ci de ale lui Iov insuşi. Totuşi nu trebuie crezut că i-a lipsit lui Iov harul lui Dumnezeu care dă ispititorului atata putere de a ispiti cată ştie că are Iov de a rezista, nu ocrotindu-1 de atacurile duşmanului in aşa fel incat să nu lase nici un loc puterii omeneşti, ci ingrijindu-se numai ca prea inrăitul duşman să nu-i smintească sufletul şi să-l expună unei lupte neegale şi nedrepte.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, "A treia convorbire cu Părintele Cheremon", cap. 13, 4-5, cap. 14, 1-2, in PSB, voi. 57, pp. 543-544) „Dreptatea dumnezeiască, precum ştim, a făcut (...) probă de credinţă şi cu cel mai mare dintre patriarhi cand a zis: Şi s-a făcut după aceste vorbe că a pus Dumnezeu la incercare pe Avraam. Nu acea credinţă pe care i-o insufla Domnul a voit dreptatea dumnezeiască s-o pună la incercare, ci pe aceea pe care putea s-o arate prin voinţa sa liberă, de indată ce a fost chemat şi luminat de Domnul. Astfel, pe merit i se arată statornicia credinţei, venindu-i in ajutor şi harul lui Dumnezeu, care-1 părăsise puţin pentru a-1 pune la incercare. Se spune: Nu duce mana ta impotriva copilului şi nu-i face ceva rău. Căci acum ştiu că te temi de Domnul şi nu ţi-ai cruţat fiul tău iubit pentru Mine.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, „A treia convorbire cu Părintele Cheremon”, XIV, 4, in PSB, voi. 57, p. 545) „Ispitele dovedesc libertatea voinţei, iar lupta contra lor dincolo de puterea noastră dovedeşte, de asemenea, intervenţia harului divin, care cumpăneşte asaltul ispititor. in toate acestea se arată, aşadar, că intotdeauna harul dumnezeiesc aţaţă voinţa liberă a omului, dar nu o ocroteşte şi nu o apără in aşa fel, incat s-o facă să nu lupte cu propriile puteri impotriva duhurilor rele. invingătoare, să recunoască 26-Părinţii Bisericii 202 PĂRINŢII BISERICII - INVĂŢĂTORII NOŞTRI puterea lui Dumnezeu, iar invinsă, să-şi inţeleagă slăbiciunea şi să inveţe astfel să nu spere in vitejia sa, ci in ajutorul divin, pe care să-l ceară veşnic ca ocrotitor. Şi ca să intăresc acestea nu prin presupunerile mele, ci prin mărturiile foarte limpezi ale Scripturii dumnezeieşti, voi reproduce ceea ce este scris in Isus Navi: Aceste popoare le-a lăsat Domnul şi n-a voit să le piardă, ca să incerce prin ele pe Israel, dacă păzeşte poruncile Domnului Dumnezeului său şi ca să-i formeze deprinderea de a se lupta cu duşmanii". Şi ca să asemănăm ceva muritor cu neasemuita bunătate a Ziditorului nostru, pentru a arăta nu egalitatea dragostei, ci o oarecare asemănare a ingăduinţei, la fel o mamă iubitoare şi cu grijă poartă mult timp la san pe un copil, pană cand il invaţă să meargă: mai intai il lasă să se tarască, apoi ridicat in picioare il ţine cu mana, ca să-l silească să facă paşi, il lasă puţin cate puţin şi dacă-1 vede că se clatină pe dată il sprijină, iar dacă a căzut il ridică şi fie il fereşte de a mai cădea, fie il lasă să cadă incet şi-l ridică iarăşi. Cand insă in creşterea lui, din copil a ajuns la adolescenţă şi tinereţe nu-1 impiedică de la unele incercări şi osteneli, ci il lasă să se deprindă cu greutăţile şi chiar să se ia la trantă cu cei de seama lui. Cu atat mai mult Acel Tată ceresc al tuturor cunoaşte pe cel pe care-1 poartă la sanul harului Său. Pe acesta il deprinde cu virtutea lăsandu-i libertatea voinţei, dar supraveghindu-1 il ajută cand este in nevoi, il aude cand il cheamă şi nu-1 lasă pe cel ce-L caută, ci-1 smulge de la primejdie, uneori chiar fară ca acesta să ştie.” (Sf. Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, Partea a Il-a, „A treia convorbire cu Părintele Cheremon”, cap. 14, 8-9, in PSB, voi. 57, p. 546) „Dar Duhul, locuind in Sfinţi, implineşte ceea ce lipseşte in ei şi dăruieşte binele Său firii omului, adică să ştie cele viitoare şi cunoştinţa tainelor ascunse.” (Sf. Chirii al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan, Cartea a Il-a, in PSB, voi. 41, p. 135)