Canonul credinţei — Simbolul credinţei

Canonul credinţei — Simbolul credinţei Revelator în acest sens este faptul că, dacă despre cărţile „canonice” ale Scripturii s-a vorbit doar începând cu secolul IV, termenul kanon a fost folosit intens în secolele II—III în sintagma „canonul/regula adevărului” sau „canonul/regula credinţei”249 250 cu sensul de ghid esenţial pentru interpretarea Scripturii, care nu duce la adevăr prin ea însăşi. In secolul IV, „canonul credinţei” va deveni „simbolul credinţei”, denumire foarte corectă potrivit lui James Barr, întrucât el simbolizează faptul esenţial că nu Scriptura precedă şi generează Biserica, ci, din contră, credinţa Bisericii precedă şi generează Scriptura, pe care o însoţeşte apoi constant drept ghid şi regulă de interpretare canonică. în creştinism cunoaşterea teologică începe cu mărturisirea lui Iisus Hristos Domnul, nu cu studiul Bibliei, aşa cum canonul biblic urmează canonului credinţei/adevărului. Creştinismul, religie a mărturiei şi mărturisirii între religiile păgâne şi religiile revelate există o diferenţă fundamentală. Păgânismele, aşa cum observa Jaroslav Pelikan, ţin de rituri, nu de cuvânt, 249 Asemenea iudaismului, şi Bisericile creştine au în realitate un canon biblic „în trepte”, în sensul că selectează preferenţial unele cărţi centrale, altele rămânând periferice, aşa cum şi teologiile selectează învăţături biblice centrale în jurul cărora se organizează (întruparea în romano-catolicism, îndumnezeirea în Ortodoxie, justificarea în luteranism, predestinaţia în calvinism, inspiraţia verbală în fundamentalism), pe care le aleg din Scriptură şi le explică apoi drept cadrul general de lectură a Scripturii ca întreg. 250 Cf. HEINZ Ohme, Kanon ekklesiastikos, 1998, p. 61-239: cap. V. „Kanbn aletheias” la Irineu; VI. „Regula” la Tertulian; VII. „Canonul adevăratului gnostic” la Clement Alexandrinul; VIII. „Horos-ul adevărului” la Ipolit; IX. Origen şi „canonul bisericesc”; X. „Regula veritatis” la Novatian. 206 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. Canonul apostolic de dromena, nu de legomena. în religiile bazate pe Revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu — o revelaţie verbalizabilă, definibilă, transmisibilă în cuvinte251 —, revelaţia Cuvântului trebuie afirmată şi mărturisită în cuvânt: „sema”-ului iudaic din Deuteronomul 6, 4 — Domnul este Unu — îi corespunde „sahada” creştină din Ioan 17, 3: Viaţa veşnică e cunoaşterea Unicului Dumnezeu adevărat şi a Trimisului Său, Fiul Unul-Născut252. Creştinismul este o religie/credinţă prin excelenţă mărturisitoare şi publică; urmând lui „Hristos Iisus Care pe vremea lui Ponţiu Pilat a dat ca martor mărturisirea cea bună” (Christou Jesou tou martyresantos epi Ponliou Pilatou ten kalen homologian — 1 Tim 6, 13), creştinilor li se cere la rândul lor să fie martori (Mt 10, 32), să ţină mărturisirea (Evr 4, 14) şi să dea răspuns oricui le cere socoteală despre credinţa lor (1 Ptr 3, 15). Martyria — homologia — apologia publice, nu private, chiar cu preţul vieţii, au făcut din noua religie creştină fără sprijinul statului, ba chiar împotriva lui, o religie mondială253. Geneza şi etapele concrete în care s-au format „mărturisirile de credinţă” şi „crezurile” Bisericii vechi — dintre care s-au impus în cele din urmă două: „Crezul Apostolic-Roman”, limitat la Occident, şi „Crezu! Niceo- Constantinopolitan”, devenit Crez ecumenic al Bisericii — au generat odată cu Reforma protestantă o imensă literatură ştiinţifică254, iniţial confesionalpolemică, ulterior irenic-ecumenică. 251 Cum arăta preotul profesor DUMITRU StăNILOAE (Ascetica şi mistica. 1947 [1981]: Teologia dogmatică ortodoxă, 1978), creştinismul este în acelaşi timp mister şi cuvânt, apofază şi catafază (intuiţie şi concept). Deşi e misterios şi mistic, creştinismul nu este misticism negativ budist sau pozitiv în sensul unei experienţe „oceanice" cosmice sau individuale indefinibile. Misticismul vede în cuvinte moartea misterului, pierderea adevărului şi a libertăţii — a libertăţii de a-L reduce pe Dumnezeu Persoană la o experienţă negativă sau difuză centrată pe sine sau pe cosmos şi etichetată drept „divine”. Dacă refuză autodivinizarea afectivităţii şi a spontaneităţii, care reflecta adeseori doar pasiune şi ignoranţă, creştinismul nu acceptă nici idolatrizarea magic-cabalistică a cuvintelor, nici exaltarea scolastică a conceptelor şi schemelor abstracte. Misterul e plin de cuvânt, iar Cuvântul e plin de mister, întunericul tainei iradiază lumină, iar lumina este în orbitorul ei plină de întunericul tainei. 252 Transformată ulterior de islam — pe urmele unei pervertiri eretice creştine anterioare — în mărturisirea exclusivităţii lui Allah şi a lui Muhammad ca Trimis al lui Allah. A se vedea mai jos n. 271. 253 Cf. RE1NHART STAATS, Das Glaubensbekenntnis von Nizăa-Konstantinopel. Historische und theologische Grundlagen, Darmstadt, 1996, p. 3, 10, 122-124. 254 Recent inventariată critic de profesorul luteran de patrologie din Birmingham, Markus VlNZENT, Der Ursprung des Apostolikums in Urteil der kritischen Forschung (Forschungen zur Kirchen- und Dogmengeschichte 89), Gottingen, 2006. Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 207 Crezul Apostolic-Roman — forme Discuţii aprinse s-au purtat şi continuă să se poarte încă în jurul originii aşa-numitului „Simbol al Apostolilor” (Apostolicum), citat pentru prima dată de sfântul episcop Ambrozie al Milanului în jurul anului 390 (Ep. 42, 5) şi considerat vechiul Crez al Bisericii Romei (Romanum — R). Acesta a circulat în secolele IV-VII într-o diversitate de variante sub formă de Crezuri provinciale (Milano, Aquilea, Ravenna, Torino, Remesiana, Hippo, Cartagina, Spania, sudul Galiei)255, înainte ca forma lui hispano-galicană (aşa-numitul Textus receptus — T) să fi fost oficializată şi impusă de Carol cel Mare (t 814), devenind până azi Crezul baptismal al Occidentului creştin, acceptat fiind ca atare şi de reformatorii protestanţi. Numele său de „Crez al Apostolilor” derivă de la legenda atestată de primul său comentariu scris de Rufin în anul 404, potrivit căreia el ar fi fost alcătuit de cei Doisprezece Apostoli: înainte de părăsi Ierusalimul şi a se despărţi plecând la misiune, s-au adunat şi sub insuflarea Duhului Sfânt fiecare din ei a rostit una din formulele care-1 alcătuiesc. ... controverse şi discuţii Necunoscut în Răsărit şi respins în 1438 la Florenţa de Marcu Eugenicul, pentru care unicul Crez autoritativ ecumenic este doar cel Niceo-Constantinopolitan, Crezul Apostolic a fost contestat şi în Occident de umanişti (Lorenzo Valla), dar şi de protestanţi. Pentru aceştia din urmă, spre deosebire de Scriptura cu autoritate divină, el este o simplă tradiţie umană, o creaţie a Bisericii Romei, o mărturisire baptismală locală, impusă apoi abuziv de papalitate întregului Occident creştin. în secolul XVII, erudiţii protestanţi — olandezul Gerhard Voss (1642) şi anglicanul James Usherr (1647) — au arătat că originile Textului recept (T) al „Crezului Apostolic” stau în vechiul „Crez Roman” (R) atestat într-o epistolă din 341 a niceanului Marcel al Ancyrei (t 3 74)256 către papa Iuliu al Romei. Geneza şi forma „Crezului Ro- 255 Reconstituite cu migală de Liuwe H. WESTRA, The Apostles’ Creed. Origin, History, and Some Early Commentaries, Tumhout, 2002. 256 Susţinător energic al Sinodului de la Niceea (325) şi al lui homoousios şi activ polemist antiarian (împotriva lui Asterios Capadocianul), episcopul Marcel al Ancyrei (f cca 374) a fost depus de sinoade ariene în 336 şi 339, refugiindu-se în Occident, unde ortodoxia lui a fost recunoscută de sinoadele de la Roma (340) şi Sardica (343). Insistenţa sa pe unitatea de fiinţă a celor Trei Persoane ale Treimii l-a condus pe Marcel să vadă în Fiul şi Duhul doar funcţii temporare ale lui Dumnezeu în vederea creaţiei şi mântuirii, urmând ca în eshaton ele să se resoarbă în Unitatea divină şi Dumnezeu să fie toate în toţi. împotriva acestei interpretări heterodoxe, de tip modalist, accentuată de discipolul său, episcopul Fotin al Sirmiumului, Simbolul de la Constantinopol (381) a precizat că „împărăţia lui Flristos nu va avea un sfârşit”. 208 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to l i c man” a făcut obiectul monumentalelor investigaţii ale lui Cari Paul Caspari (1866-1879, 4 voi.) şi Ferdinand Kattenbusch (1894, 1900, 2 voi.). La începutul secolului XX, savanţii Eduard Schwartz (1910) şi Robert Connolly (1916) au reconstituit, plecând de la traduceri latine şi orientale, un important tratat de „ordine bisericească” pierdut în originalul grec, pe care l-au identificat cu Tradiţia Apostolică atribuită după alte surse lui Ipolit din Roma ( | 236). Aici au descoperit sub forma interogativă a trei întrebări şi răspunsuri solicitate catehumenilor înainte de Botez (Hippolytum — H) principalele elemente prezente în formă declarativă în „Crezul Roman” (Romanum). Iar în 1919 Hans Lietzmann a demonstrat că în „Crezul Roman” exista sinteza a două formule mai vechi separate: una trinitară, care mărturiseşte credinţa în Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt, Biserică şi înviere, şi alta hristologică evocând naşterea, răstignirea, moartea, învierea, înălţarea, şederea de-a dreapta şi a doua venire ale lui Iisus Hristos. ... preistorie Opinia comună pe această temă este cea argumentată în sinteza de referinţă despre Crezurile creştine timpurii publicată în 1950 dc anglicanul John Norman Davidson Kelly (1908-1997)257 258, ale cărei poziţii sunt dezvoltate şi nuanţate în recenta monumentală monografie a Liuwei Westra (2002). Elemente de crez sunt atestate clar în Noul Testament, unde se pot observa atât formule simple, monopartite, de tipul „Iisus este Domnul”, lésons Kyrios (1 Co 12,3; Rm 10,9; dar şi Flp 2, 11; Col 2,6; FA 11, 17. 20; 16, 31):5S, cât şi formule bipartite despre relaţia între Tată şi Fiul (7 Co 8, 6; / Tini 2, 5 ş. u.; 6, 13 ş. u.; 2 Tim 4, 1, şi în aproape toate salutările Epistolelor pauline), precum şi tripartite, care vorbesc despre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (7 Co 13, 14; Mt 28, 19; dar şi 7 Co 6, 11; 12, 4 ş. u.; 2 Co 1,21 ş. u.). Implicită (chiar dacă n-avem de-a face cu crezuri trinitare explicite), schema trinitară e deja prezentă, întrucât Iisus nu poate fi înţeles în sens deplin mesianic — ca Hristosul/Unsul lui Dumnezeu — decât în relaţie cu Tatăl/Cel ce Unge şi cu Duhul/Ungerea. în ce priveşte secolul I, în primele două generaţii creştine erau în uz şi cinste259 mărturisiri existenţiale foarte scurte — de tipul: „Iisus este Aîynoi/Domnul/Iahve ! ”, „Iisus e Hristosull”, „Iisus e Fiul lui Dumnezeu!” — folosite de creştini mereu în orice fel de contexte (nu numai 257 J. N. D. KELLY, Early Christian Creeds, Londra, 1950; ed. III, 1972. 258 Alături de proclamări hristologice mai ample despre Iisus, ca în I Co 15, 3 ş. u.; Rm 1,3 ş. u.; 8, 34; 2 Tim 2, 8; 1 Ptr3, 18 ş. u.; I Tim 3, 16. 259 Cum arată Hans VON CAMPENHAUSEN, „Das Bekenntnis im Urchristentum”, Zeitschrift fu r neutestamentliche Wissenschaft 63 (1972), p. 210-253. Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 209 liturgice) ca expresie individuală sau comunitară a acceptării lui Iisus drept Domn al vieţii lor. Foarte devreme, în contextul crizei doketiste, pentru a accentua faptul că Iisus este şi om real, a apărut prima formulă doctrinară a credinţei că „Iisus a venit în trup”, formulă care a fost ulterior dezvoltată dând naştere secvenţei hristologice aflate în secolul II la baza atât a regulii de credinţă antignostice folosite în formule libere şi valabile, în context catehetic şi doctrinar polemic, cât şi a crezurilor cu formulări trinitare fixe pentru uz liturgic. Un text al lui Iustin Martirul {Apologia I.LXI.3) sugerează destul de limpede că, înjurai anului 150 la Roma, Botezul creştin era legat de un anume mod de mărturisire a credinţei în Sfânta Treime. In a doua jumătate a secolului II, în orice caz înainte de 250, la Roma are loc fuziunea dintre secvenţa hristologică şi formula trinitară baptismală din care a rezultat forma originară, reconstituită de savanţi, a „Crezului Roman” (proto-Romanum, după L. Westra) care stă atât la baza formulei interogative din Tradiţia Apostolică, cât şi a celei declarative din „Crezul Roman”. Kelly crede că această fixare şi codificare a mărturisirii de credinţă — iniţial în formule libere, ca şi cele al rugăciunii euharistice — ar fi databilă în timpul episcopatului roman al lui Victor (189-197) în contextul delimitării faţă de gnosticism, dar şi faţă de adopţianismul monarhian (unitarian) al lui Teodot, care a impus o insistenţă înnoită pe credinţa apostolică a Bisericii, cât şi în cadrai unei reorganizări generale a sistemului catehetic şi liturgic. ... structură teologică „Crezul Roman” (R) este în esenţă un rezumat extrem de simplu al kerygmei credinţei apostolice, un compendiu de teologie populară în formă de listă cu accente clar antignostice. El începe cu mărturisirea credinţei în paternitatea creatoare şi proniatoare a lui Dumnezeu Tată Pantocrator. Continuă cu credinţa în Iisus ca Mesia/Hristos şi Fiu al Tatălui Creator, urmată de înşirarea actelor Sale mântuitoare principale (naşterea din Duhul Sfânt şi Fecioara Maria, răstignirea, îngroparea, învierea, înălţarea, şederea de-a dreapta şi a doua venire pentru judecata viilor şi a morţilor) cu accent antidoketic pe realitatea lui umană şi caracterul istoric, nemitologic, al pătimirii Sale „sub Ponţiu Pilat”. Succesiunea rapidă, în cadenţă, a acestor momente e o proclamare plină de exaltare a etapelor umilinţei şi preamării lui Iisus cu accent pe triumful Său celest asupra puterilor răului şi morţii dezlănţuite împotriva Lui („textul recept” va adăuga şi pogorârea la iad) şi pe speranţa iminentă a triumfului eshatologic al Parasiei şi Judecăţii universale. Finalul este o mărturisire simplă a credinţei în Duhul Sfânt şi a roadelor, iarăşi antignostice, ale acţiunii Sale: Sfânta Biserică, iertarea păcatelor (Botezul şi Pocăinţa) şi învierea cărnii; la care „textul recept” va adăuga împărtăşirea de 2 1 0 C a n o n u l O r t o d o x i e i I. C a n o n u l a p o s to l i c cele Sfinte (Euharistia) şi viaţa veşnică. Discretă, polemica implicită la adresa erorilor gnosticismului dualist anticosmic şi anticorporal transpare în accentul pus de realitatea întrupării lui Dumnezeu în Iisus şi pe învierea eshatologică a cărnii, precum şi pe sublinierea concepţiei etice despre mântuire ca iertare a păcatelor, nu gnoză amorală; aluzii polemice există şi în adaosul nedeterminat privitor la iertarea păcatelor care poate fi înţeleasă fie cu referire la Botez, fie, mai plauzibil, cu referire la iertarea păcatelor de după Botez, contestată de creştinii rigorişti din Roma (şi Africa) cu referire la Evrei 6, dar apărată de episcopii Romei în tot cursul secolului III. împotriva gnosticismului ezoteric, elitist, spiritualist, care refuza creaţia, întruparea şi învierea, creştinismul Bisericii în prezentarea „Crezului Roman-Apostolic” e trinitar, cosmic, istoric, biblic, eclezial-comunitar, sacramental, soteriologic şi eshatologic. Dumnezeu Tatăl e Creator Pantocrator, Dumnezeu Fiul e întrupat real din Fecioara Maria, răstignit, înviat, preamărit, iar Duhul Sfânt în Biserică sfinţeşte aievea şi va învia aievea carnea oamenilor. „Crezul Roman” nu oferă idei abstracte despre divin, nu e o simplă listă de articole dc credinţă sau de doctrine, ci schiţează etapele unei istorii în acelaşi timp materiale şi spirituale, care vorbeşte despre creaţia, mântuirea şi transfigurarea unei lumi materiale şi carnale prin pogorârea şi înălţarea/umilirea şi preamărirea Fiului unui Dumnezeu Tată şi Creator şi vivificarea ei de un Duh Sfânt a Cărui manifestare prin excelenţă e o Biserică Sfântă260. Ca şi regula de credinţă. Crezul e un rezumat al acestei istorii trinitare povestite pe larg dc Biblia creştină şi în care creştinii se inserează prin Botez. Toate aceste indicii pledează pentru datarea timpurie şi localizarea romană a „Simbolului Apostolic”, susţinute de erudiţi încă din secolul XVII. ... o lectură revizionistă Există însă şi o direcţie de cercetare istorico-teologică revizionistă, ale cărei teze critice sunt sintetizate de Adolf Martin Ritter (n. 1933)261, profesor luteran de istoria Bisericii din Heidelberg, astfel: în Biserica primară accentul nu s-ar fi pus pe formule, ci pe actul existenţial al mărturisirii, al cărui loc nu era cultul sau botezul, ci întreaga viaţă creştină; regula credinţei, care avea un sens antieretic, era liberă în ce priveşte formularea, şi ea trebuie distinsă 260 Pentru o lectură teologică a „Simbolului Apostolic”, a se vedea Henri de Lubac (1896-1991), La fo i chrétienne. Essai sur la structure du Symbole des Apôtres, Paris, 1969. 261 Adolf Martin Ritter, „Glaubensbekenntnis. V. Alte Kirche”, Theologische Realenzyklopadie 13, 1984, p. 394-412. Profesorul Ritter continuă linia predecesorului său din Heidelberg, istoricul bisericesc luteran Hans von Campenhausen (1903-1989), şi e urmat de discipolul său, istoricul luteran al Bisericii vechi, Markus Vinzent. Canonul şi canoanele creştinismului apostolic 211 clar de mărturisirea de credinţă în formule fixe, care n-ar fi apărut înainte de secolul IV, Biserica preconstantiniană mulţumindu-se cu unitatea de substanţă a credinţei fără o formulă fixă sau un simbol normativ, care ar apărea abia în contextul controverselor ariene. în acest sens, într-o teză de abilitare susţinută în 1995 la Universitatea din Heidelberg sub conducerea profesorului A. M. Ritter, discipolul acestuia Markus Vinzent a avansat teza potrivit căreia „Crezul Roman” ar aparţine de fapt episcopului Marcel al Ancyrei ( t 364) (trebuind astfel să fie numit nu „Symbolum Romanum”, ci „Marcellianum”!) 262, care l-a prezentat papei Iuliu cu ocazia exilului său la Roma în 340. Adept al lui homoousios şi al Sinodului de la Niceea, Marcel intrase în polemici cu arianul Asterios din Capadocia, fiind depus şi obligat să fugă în Apus. Apărând în exces unitatea lui Dumnezeu împotriva arienilor, Marcel cădea însă în extrema opusă, ajungând să vadă (împreună cu discipolul său episcopul Fotin din Sirmium) în Fiul şi Duhul doar entităţi divine necesare exclusiv pentru crearea, mântuirea şi desăvârşirea eshatologică a lumii, după care se vor resorbi în unitatea divină a toate. Nesesizând deriva heterodoxă a gândirii teologice a niceanului Marcel, Biserica Romei nu numai că i-a recunoscut ortodoxia credinţei în 340 (la Roma) şi apoi în 343 (la Sardica), dar i-ar fi şi adoptat/adaptat Crezul personal prezentat ca autojustificare. „Crezul Apostolic” al Bisericii Romei, recunoscută în toată Biserica veche pentru conservatorismul ei doctrinar, n-ar fi astfel — ironie a soartei — decât crezul personal al unui episcop răsăritean eretic! Acuza este gravă, dar puţin credibilă atât în context, cât şi ţinând cont nu doar de preistoria263, ci şi de posteritatea „Crezului Roman”. încă din secolul IV, acesta s-a bucurat în Occident de un succes remarcabil, fiind adoptat cu variaţiuni locale de Bisericile din 262 Teză argumentată în detaliu de Markus Vinzent în studiul „Die Entstehung des «romischen Glaubensbekenntnis»”, în volumul colectiv: W. kinzig / Ch. MARKSCHIES / M. Vinzent, Tauffragen und Bekenntnis. Studieri zu den sogenannten „ Traditio Apostolica ", zu den „ Interrogationes de fide " und zum „ Romischen Glaubensbekenntnis ” (Arbeiten zur Kirchengeschichte 74), Berlin - New York, 1999, p. 185^110. Pentru a putea susţine mai uşor paternitatea marceliană a „Crezului Roman” şi a desface legătura sa cu Crezul baptismal interogativ din Tradiţia Apostolică atribuită lui Ipolit din Roma în jurul anului 215, Christoph MARKSCHIES, alt discipol al profesorului Ritter, actualmente reputat profesor de istorie a Bisericii vechi la Berlin, pune la îndoială în studiul care deschide volumul („Wer schrieb die sog. Traditio Apostolica?”, p. 1-74) atât titlul, cât şi paternitatea ipolitiană/romană a Tradiţiei Apostolice şi consideră că întrebările baptismale n-au putut apărea aici înainte de secolul IV. întreaga dezbatere merită o prezentare şi o evaluare mai amplă, dar „afectul antiroman” al noilor istorici luterani, dificil contestabil, apasă asupra rezultatului cercetărilor orientându-1 anticipat. 263 Nu trebuie uitat faptul că, în calitate de parte a riturilor de iniţiere în creştinism, crezurile baptismale erau secrete în primele trei secole neftind citate direct, ci doar prin aluzii. 212 C a n o n u l O r t o d o x i e i 1. Canonul apostolic Italia, dar şi din Balcani/Dacia Mediteranea (în Remesiana sfântului episcop Nichita, f 414), din Africa, din Spania şi din Galia.