Vezi sursa

De la OrthodoxWiki

Nu aveţi permisiune pentru a face acest lucru, din următoarele motive:

• Acţiunea cerută este rezervată utilizatorilor din grupul user.
• Trebuie să vă confirmaţi adresa de e-mail înainte de a edita pagini. Vă rugăm să vă setaţi şi să vă validaţi adresa de e-mail cu ajutorul preferinţelor utilizatorului.

Se poate vizualiza şi copia conţinutul acestei pagini:

'''Sinodul de la Iaşi''' este numele sub care este cunoscut sinodul panortodox ţinut la Iaşi, între [[15 septembrie]] şi [[27 octombrie]] 1642. Sinodul este organizat de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, cu generozitatea şi sprijinul material al domnitorului Moldovei, Vasile Lupu. Scopul principal al convocării Sinodului şi al lucrărilor lui a fost necesitatea unui răspuns teologic-pastoral clar, concis şi util pentru clerul şi credincioşii ortodocşi, tulburaţi de controversele legate de ''Mărturisirea de credinţă'' atribuită Patriarhului Ecumenic Chiril Lukaris şi publicată în 1629 la Geneva în latină, şi în 1633 în greacă, mărturisire care se abătea grav de la credinţa ortodoxă. Cu profund simţ de responsabilitate pastorală, dornic să aducă pace şi unitate în Biserică, eruditul Mitropolit al Kievului, Petru Movilă, descendent al familiei domnitoare moldave a Movileştilor, născut la Suceava în 1596, a scris, în limba latină, o Mărturisire de credinţă numită ''Expositio fidei'' (Expunere a credinţei), care a fost examinată şi diortosită de către Sinodul de la Iaşi, tradusă în limba greacă de alt teolog ortodox erudit, Meletie Sirigul, şi apoi trimisă, în 27 octombrie 1642, Patriarhiei de Constantinopol, care a aprobat-o în Sinodul ei din 11 martie 1643, prezidat de Patriarhul Partenie I. Sinodul de la Iaşi nu condamnă pe Chiril Lukaris după moartea tragică a acestuia (1638), ci aduce în locul mărturisirii sale una diferită, ortodoxă şi anume: Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, îndreptată, care va fi însuşită apoi de toate Patriarhiile Ortodoxe din Răsărit prin Patriarhii Ioanichie al Alexandriei, Macarie al Antiohiei şi Paisie al Ierusalimului. Mai târziu, în anul 1696, Patriarhul Adrian al Moscovei recomanda Mărturisirea ortodoxă din 1642 ca pe o "carte de Dumnezeu insuflată". Multele ediţii şi traduceri (greacă, latină, română, rusă, sârbă, olandeză, germană, engleză, franceză) ale acestei Mărturisiri ortodoxe arată importanţa ei. Această mărturisire "şi-a câştigat un loc neatins de nici o altă lucrare similară din cadrul teologiei simbolice ortodoxe", constată, pe drept, istoricul Alexandru Elian . Cea dintâi traducere românească a ei apare la Buzău în 1691, urmată apoi de alte numeroase ediţii (20 până astăzi). Desigur, Mărturisirea ortodoxă din 1642 era necesară ca apărare în faţa prozelitismului eterodox din acea vreme de confruntare între romano-catolici şi protestanţi, fiecare încercând să atragă de partea sa pe ortodocşi. În secolul al XVII-lea, mărturisirile de credinţă şi catehismele romano-catolice, luterane şi calvinist-reformate erau foarte răspândite în toată Europa. În acest context scrie, deci, Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, Galiţiei şi a toată Rusia (Mică) Mărturisirea sa, care are de fapt forma unui catehism. În 1640, Mitropolitul Petru Movilă convoacă un sinod la Kiev, la care au participat delegaţi ai episcopiilor de Lvov, Przemysl, Mstislav şi Luţk, în scopul cercetării acestei Mărturisiri de credinţă. Lucrările s-au desfăşurat între 8 şi 18 septembrie 1640 în Catedrala Sfânta Sofia din Kiev, însă participanţii la Sinod nu au fost de acord cu două puncte din Mărturisire, fapt pentru care au hotărât să ceară părerea Patriarhului Ecumenic de Constantinopol, Partenie I (1639-1644), care a încuviinţat ca un sinod, cu participarea delegaţiilor mai multor Biserici, să se ţină la Iaşi şi să dezbată din nou Mărturisirea lui Petru Movilă. Delegaţii Patriarhiei Ecumenice au fost Porfirie, fost Mitropolit al Niceei, şi Ieromonahul Meletie Sirigul, cel mai învăţat teolog grec din secolul al XVII-lea (1586-1644). Mitropolitul Petru Movilă a trimis trei delegaţi din Kiev: Isaia Trofimovici Kozloski, egumenul Mănăstirii Sfântul Nicolae, Iosif Cononovici Gorbaţki, rectorul Academiei din Kiev şi pe Ignatie Oxenovici Staruşici, predicator al Catedralei Sfânta Sofia din Kiev. Din partea Bisericii din Moldova au participat, probabil, deşi nu avem documente precise în acest sens, Mitropolitul Varlaam şi episcopii săi sufragani: Evloghie al Romanului, Anastasie al Rădăuţilor şi Gheorghe al Huşilor, precum şi Sofronie Pociaţki, egumenul Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi şi rectorul Academiei înfiinţate aici de Vasile Lupu . Lucrările Sinodului de la Iaşi s-au deschis la 15 septembrie şi au durat până la 27 octombrie 1642. Astfel, la 27 octombrie, Mărturisirea lui Petru Movilă, în-dreptată şi tradusă în greceşte, a fost trimisă la Patriarhia Ecumenică spre aprobare, ceea ce s-a şi întâmplat în martie 1643. Prin faptul însuşi că Sinodul de la Iaşi nu a fost un sinod solemn de episcopi, ci un sinod de lucru, la care, alături de episcopi, au participat teologi competenţi şi conducători de instituţii bisericeşti importante: şcoli teologice şi mănăstiri, acest sinod arată coresponsabilitate şi cooperare internaţională în apărarea şi expunerea credinţei ortodoxe, într-un context socio-politic complex şi într-un climat interconfesional tensionat, cel al Europei secolului al XVII-lea. Nu atât rangul şi funcţia conta la Iaşi, ci mai ales competenţa şi vrednicia de a sluji dreapta credinţă, misiunea pastorală şi unitatea Bisericii. De remarcat este faptul că Mărturisirea ortodoxă din 1642 nu este scrisă în spirit polemic, ci este paşnică şi luminoasă, ceea ce explică şi marea popularitate pe care şi-a câştigat-o mai târziu. Aşadar, pe bună dreptate, celebrul Dicţionar al Bisericii Universale editat la Oxford consideră că "alături de Sinodul de la Ierusalim (1672), Sinodul de la Iaşi (1642) este cel mai important Conciliu al Bisericii Răsăritene de după căderea Constantinopolului" . Atât Sinodul de la Iaşi, cât şi lucrarea lui Petru Movilă, Mitropolitul Kie-vului, canonizat de Biserica Ortodoxă Ucraineană în 1996, canonizare însuşită de Biserica Ortodoxă Română în 1997 şi 2002, ne îndeamnă azi să ne ostenim pentru dreapta credinţă în duh de comuniune, coresponsabilitate şi cooperare între Biserici şi popoare, pentru ca Evanghelia iubirii lui Hristos pentru lume să fie înţeleasă ca Evanghelie a mântuirii şi vieţii sfinte. [[Categorie:Teologie]] [[Categorie:Istoria Bisericii]]

Înapoi la Sinodul de la Iaşi.