Nikolai Berdiaev

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Nicolae Berdiaev)
Salt la: navigare, căutare

Nikolai Alexandrovici Berdiaev ((în rusă Николай Александрович Бердяев)) (n. 19 martie 1874, d. 24 martie 1948) a fost un filosof rus care s-a ocupat, între altele, de filozofia religiei. Este un reprezentant al existențialismului.

Date biografice

S-a născut la Kiev într-o familie din aristocrația militară. La 14 ani citește Critica rațiunii pure a lui Kant și Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Urmează școala de cadeți din Kiev și apoi Universitatea, unde se împrietenește cu Leon Șestov. Începând din 1894 se apropie de marxism. În 1901 este deportat la Vologda, în nord, împreună cu mai mulți studenți social-democrați dar perioada marxistă a lui Berdiaev se apropie de sfârșit. În lucrarea sa Cunoașterea de sine. Încercare de autobiografie filozofică spune: „Știu bine ce e marxismul, pentru că nu-l știu din afară, ci dinauntru, și îmi provoacă chinuri.”

Devine preocupat de filosofia religiei. În 1907 se mută la Moscova, unde înființează o „Societate filozofico-religioasă”, citește opera lui Vladimir Soloviov și călătorește. În 1916 fondează revista Puti (Calea). Devine profesor de filosofie și istorie la Universitatea din Moscova dar la scurt timp este arestat și anchetat de serviciile de securitate sovietice. În septembrie 1922 Berdiaev este exilat de regimul bolșevic, din motive ideologice, împreună cu încă 25 de intelectuali. Se stabilește pentru doi ani la Berlin, unde întemeiază o „Academie Rusă de Filosofie Religioasă”. În 1924 se mută la Clamart, lângă Paris, ține conferințe în mai multe țări, publică lucrări. Universitatea din Cambridge îi conferă titlul de „Doctor în teologie honoris causa”.

Gânduri

  • În ce mă privește, întotdeauna am perceput viața religioasă drept creație, nu ca educație și nici ca proces judiciar. Renașterea creștină nu se va putea săvârși decât printr-un sentiment de tinerețe și creație. Venirea la Dumnezeu, întoarcerea la creștinism, nu înseamnă conservare, ci o revoluție spirituală.
  • Formele cele mai redutabile ale ateismului nu se manifestă în opoziție militantă și pasionată față de ideea de Dumnezeu sau față de Dumnezeu Însuși, ci într-un fel de ateism existențial și practic: ateism ce se exprimă prin indiferență și necroză interioară. Acest tip de ateism e răspândit în mod inconștient la creștinii din categoria formalistă.
  • Păcatul nu constă în nesupunerea la poruncile divine, ci în servilitate, în pierderea libertății, în supunerea față de o lume inferioară, altfel spus, în ruperea alianței teandrice.
  • Tradiția este o comuniune cu misterul istoriei.
  • Moartea este cel mai semnificativ și mai profund eveniment al vieții.
  • Prin natura sa lăuntrică, orice om este o lume – un microcosmos unde se reflectă și ființează întreaga lume reală și toate epocile istoriei; omul nu este o fracțiune din univers, în care s-ar include un fragment din acesta, el reprezintă o întreagă lume care, datorită stării în care se află conștiința omului respectiv, poate fi închisă, dar care se deschide dinăuntru pe măsură ce această conștiință se extinde și se luminează.
  • Când citești o carte științifică de istorie, de pildă despre istoria popoarelor antice, simți clar că din istoria acestor popoare a fost definitiv eliminat sufletul, a fost expulzată viața interioară, ai impresia că ți se oferă o fotografie exterioară, un desen exterior.
  • Cred că făurirea și consolidarea personalității umane s-au realizat în acea perioadă a istoriei, care, din punct de vedere umanist, a fost considerată neprielnică pentru personalitate: în Evul Mediu.
  • Dacă omul european iese astăzi din noua istorie secătuit, cu forțe istovite, el a ieșit din istoria medievală cu forțele acumulate, virginale și disciplinate la școala ascetismului.
  • Dostoievski este cel mai caracteristic și cel mai important pentru conștientizarea crahului intern al umanismului. La Dostoievski, umanismul trece prin cea mai mare criză. Tocmai Dostoievski a făcut aici mari descoperiri. Dostoievski, pe care l-a durut inima de om, de soarta omului, care a făcut din om unicul suviect al operei sale, tocmai el divulgă incosistența lăuntrică a umanismului, tragedia umanismului. Propriul său umanism dialectic este în profundă opoziție cu acel umanism istoric pe care a fost fundamentată istoria renascentistă, cu umanismul pe care-l împărtășeau marii umaniști ai Europei. Aceste particularități ale Răsăritului rus marchează misiunea lui originală în cunoaștera sfârșitului Renașterii și a sfârșitului umanismului.Tocmai Rusiei îi este dat să descopere și să scoată ceva la iveală și tocmai în Rusia este rostită o idee deosebit de stringentă privitoare la destinele istorice finale. Nu întâmplător, pe culmile filozofiei religioase ruse gîndirea a fost întotdeauna îndreptată spre Apocalipsă. Începând cu Ceaadaev și cu slavofilii, continuând cu Vladimir Soloviov, K. Leontiev și Dostoievski, gândirea rusă a fost ocupată cu teme de filozofie a istoriei, și această filozofie rusă a istoriei a fost apocaliptică. Și revoluția rusă, prin esența sa metafizică, reprezintă crahul umanismului, prin aceasta conducând la tema apocalipsei.
  • Întreaga conștiință slavofilă n-a fost cuprinsă de vrajbă față de cultura europeană, ci față de civilizația europeană. Teza conform căreia „Occidentul este în putrefacție” însemna tocmai faptul că moare marea cultură europeană și triumfă civilizația europeană, fără suflet și fă Dumnezeu. Homiakov, Dostoievski și Konstantin Leontiev se raportau cu entuziasm la trecutul măreț al Europei, la această „țară a miracolelor sacre”, la sfintele ei monumente, la pietrele ei vechi. Însă bătrâna Europă și-a trădat trecutul, s-a lepădat de el. Civilizația burgheză fără Dumnezeu a biruit vechea cultură sacră. Lupta Rusiei cu Europa, a Răsăritului cu Apusul, era reprezentată ca luptă a spiritului cu uscăciunea sufletească, a culturii religioase cu civilizația nereligioasă.
  • Religia progresului, fundamentată pe un asemenea tip de divinizare a generației viitoare a fericiților, este necruțătoare cu trecutul și prezentul și îmbină optimismul nelimitat în raport cu viitorul cu pesimismul nelimitat în raport cu trecutul. Ea e situată profund antagonic față de speranța creștină a învierii tuturor generațiilor, a tuturor celor morți, a tuturor moșilor și strămoșilor. Ideea creștină se bazează pe speranța că istoria se va încheia prin ieștirea din tragediile istorice, din toate contradicțiile acesteia, iar la acestă ieșire vor lua parte toate generațiile umane. Ideea progresului secolului XIX admite la acest ospăț mesianic numai neștiuta generație a fericiților, care este devoratoare în relație cu generațiile precedente.
  • S-a arătat și s-a demonstrat că ateismul umanist duce la autonegarea umanismului, la degenerarea umanismului în antiumanism. La transformarea libertății în constrângere. Astfel se încheie noua istorie și începe o altă istorie, pe care eu, prin analogie, am numit-o noul Ev Mediu. În această istorie, omul trebuie să se adune iarăși pe sine, să se lege și să se subordoneze la instanța superioară, pentru a nu se pierde definitiv. Pentru ca personalitatea umană să se regăsească pe sine, pentru ca lucrarea creștinească asupra chipului omului, care a fost un moment esențial din destinul său, să continue și mai departe, este absolut necesară o întoarcere, nouă, la unele elemente ale ascetismului medieval. Ceea ce veacurile de mijloc au trăit ascendent trebuie să fie trăit imanent.

Lucrări principale

  • Sensul creației. Încercare de îndreptățire a omului, Tübingen, 1927
  • Un nou Ev Mediu, Paris, 1927
  • Marxismul și religia, Paris, 1931
  • Creștinismul și lupta de clasă, Paris, 1932
  • Spirit și libertate. Încercare de filosofie creștină, Tübingen, 1930
  • Omul și mașina, Paris, 1934
  • Creștinism și realitate socială, Paris, 1934
  • Eul și lumea obiectelor. O încercare de filosofie a singurătății și comuniunii, Paris, 1934
  • Despre menirea omului. Încercare de etică paradoxală, Paris, 1935
  • Cinci medfitații asupra existenței, Paris, 1936
  • Originea și sensul comunismului rus, Luzern, 1937
  • Despre sclavia și libertatea omului. Încercare de filosofie personalistă, Paris, 1946
  • Spiritul lui Dostoievski, Paris, 1946
  • O încercare de metafizică eshatologică. Creație și obiectivare, Paris, 1946
  • Dialectica existențială a divinului și omenescului, Paris, 1947
  • Sensul istoriei, Paris, 1948
  • Despre spiritul burghez, Paris, 1949-1950
  • Adevăr și revelație, Paris, 1954
  • Filosofia inegalității, Lausanne, 1980

Sursă

O bună parte din articol este preluat după Nikolai Berdiaev de pe Wikipedia

Bibliografie

  • Cronologia scrisă de Andrei Pleșu în lucrarea Sensul creației, N.Berdiaev, ed. Humanitas, 1992

Legături externe

www.berdyaev.com