'''Lumină lină''' (gr. Φως Ιλαρόν) este o veche cântare scrisă iniţial inițial în [[koiné|greaca koiné]] ([[limba greacă ]] populară, folosită şi la scrierea [[Evanghelie|Evangheliilor]]). Este cel mai vechi [[imn creştin ]] creștin cunoscut, în afara textului [[Sfânta Scriptură|biblic]] şi , și care este folosit până în zilele noastre. Acest imn este cântat, în [[Biserica Ortodoxă]], la slujba [[Vecernie]]i.

Prima sursă scrisă în care această cântare a fost păstrată, sub pana unui autor anonim, sunt ''[[Constituţiile Constituțiile Apostolice]]'', scrise spre sfârşitul sfârșitul secolului al III-lea, începutul secolului al IV-lea d.Hr., în cadrul unui grup de cântări de dimineaţădimineață, seară, înainte de masă sau seara, la momentul aprinderii lumânărilor. '''Lumină lină''' se cânta la momentul aprinderii lumânărilor, seara, fiind cunoscut şi și sub numele de '''''Cântarea la aprinderea lumânărilor'''''. Deşi Deși cuvintele a trei dintre celelalte imnuri sunt preluate din Scriptură sau altele care au fost datate spre anul 150 d.Hr., ''Lumină lină'' este prima cântare considerată a fi un imn în sensul modern al cuvântului. În orice caz, este primul exemplu complet în acest sens. Este mult mai ritmat decât altele şi și este împărţit împărțit în doisprezece versuri a câte 4, 6, 8, 9, 10 şi și 11 silabe pe vers (în versiunea greacă). Sfântul [[Vasile cel Mare]] (cca. 330 - [[1 ianuarie]] 379) vorbeşte vorbește despre cântarea imnului ''Lumină lină'' ca despre una dintre tradiţiile [[Tradiție|tradițiile]] foarte îndrăgite ale Bisericii, la acea dată imnul fiind considerat deja vechi (există însă şi și voci care atribuie Sfântului Vasile însuşi însuși compunerea acestui imn).

La vremea aceea, în [[Ierusalim ]] o candelă rămânea pururea aprinsă în [[Biserica Sfântului Mormânt (Ierusalim)|mormântul gol]] al Mântuitorului, strălucirea ei fiind un simbol al luminii vii a lui Hrisots[[Hristos]]. Atunci când creştinii creștinii se adunau la [[rugăciune, ]] era cântat acest imn, iar la ceremonia numită a aprinderii luminilor, această candelă era scoasă din Mormânt, această singură lumină strălucitoare chemând Biserica să Îl cinstească pe Domnul Cel [[Învierea Domnului|înviat ]] din morţimorți.

Unii cred că acest imn a fost compus de [[Atinoghen]], un [[sfânt]] despre care nu se ştie știe când a trăit, dar a cărui pomenire se face la [[16 iulie]], şi și care ar fi alcătuit această cântare în timp ce era dus spre a fi [[mucenic|martirizat]]. Sfântul este adesea reprezentat în chipul unui [[episcop]] bătrân, iar alături de el călăul cu un braţ braț paralizat până ce acela va fi sfârşit sfârșit cântarea. ''[[Martirologiul roman]]'' relatează: "În Pont, [este celebrată] ziua Sfântului Atinoghen, [care a fost] un teolog vârstnic, care, atunci când era pe cale să primească mucenicia prin foc, a cântat un imn de bucurie, pe care l-a lăsat în scris ucenicilor [[ucenic]]ilor săi". Este probabil unul şi acelaşi și același cu episcopul care a pătimit în Sevastia Armeniei împreună cu zece ucenici ai săi, în vremea persecuţiilor [[persecuții]]lor lui DiocleţianDioclețian, pe data de [[16 iulie]], astfel că se poate aprecia că a trecut la Domnul în jurul anului 305 d.Hr.<ref>Părintele Macarie de la Simonos-Petras dinstinge în Sinaxarul său doi sfinți Antinoghen pe 16 iulie, unul de la începutul secolului al IV-lea și altul de la sfârșitul secolului al II-lea, despre care spune: „La mémoire de cet autre S. Athénogène, mort par le feu, peut-être en Égypte sous Septime Sévère (vers 196), a été introduite par S. Nicodème. Mais c’est à tort qu’on a attribué à ce saint la composition de l’hymne vespérale Lumière joyeuse, chantée ou récitée tous les jours aux vêpres. Le texte de S. Basile, sur lequel se fonde cette affirmation, distingue en effet clairement l’hymne « antique » du lucernaire, « dont personne ne connaît l’auteur », de l’hymne composée par le saint martyr Athénogène, « qu’il a laissée à ses disciples, comme un discours d’adieu, alors qu’il se hâtait déjà vers le bûcher » (Traité du Saint-Esprit 29, SC 17bis, 510). Certains historiens ont par ailleurs identifié ce second S. Athénogène avec l’Apologiste Athénagore, philosophe chrétien originaire d’Athènes, auteur d’une Supplique au sujet des chrétiens, adressée, vers 177, aux empereurs Marc Aurèle et Commode. Il est possible qu’il ait vécu et enseigné à Alexandrie, mais on ignore s’il mourut martyr.”</ref>.

Se crede că Sfântul [[Sofronie al Ierusalimului]] (634-638 Ad.Hr.D), care a fost cunoscut ca poet[[imnograf]], a revizuit această cântare.

Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi și pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti ești în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel de dai viaţăviață, pentru aceasta lumea Te slăveşteslăvește.

==SursaSurse==