Vezi sursa

De la OrthodoxWiki

Nu aveţi permisiune pentru a face acest lucru, din următoarele motive:

• Acţiunea cerută este rezervată utilizatorilor din grupul user.
• Trebuie să vă confirmaţi adresa de e-mail înainte de a edita pagini. Vă rugăm să vă setaţi şi să vă validaţi adresa de e-mail cu ajutorul preferinţelor utilizatorului.

Se poate vizualiza şi copia conţinutul acestei pagini:

Regele '''Harold al II-lea al Angliei''' (ca. 1022 - [[14 octombrie]], 1066) a fost ultimul anglo-saxon încoronat ca rege al Angliei. El a fost fiul lui Earl Godwin de Wessex, succedându-i Sfântului [[Edward Duhovnicul]] l-a tronul Angliei, dar fiind rege mai puţin de un an, deoarece a murit pe câmpul de luptă în bătălia de la Hastings, în sudul Angliei în 1066, când Anglia a fost invadată de William Bastardul, ("Cuceritorul"), Duce de Normandia. El a condus din [[5 ianuarie]] 1066 până în [[14 octombrie]], ziua morţii sale. El este privit de mulţi creştini ortodocşi ca un [[Purtător de chinuri|purtător de chinuri]] sau chiar ca [[martir]] şi ca ultimul rege ortodox al Angliei. [[Image:Harold.jpg|right|frame|Harold al II-lea Godwinson de Anglia<br>(Tapiserie din Bayeux)]] ==Viaţa== ===Începutul vieţii=== Godwin a fost tatăl lui Harold, puternicul Earl de Wessex. Godwin însuşi era fiul lui Wulfnoth Cild, Thane (rang nobiliar) de Sussex, şi a fost căsătorit de două ori. Prima dată s-a căsătorit cu Thyra Sveinsdóttir (994 - 1018), o fiică a lui Sweyn Întâi care a fost regele Danemarcei, Norvegiei şi Angliei. Cea de a doua soţie a fost Gytha Thorkelsdóttir care a fost nepoata legendarului viking suedez Styrbjörn Starke şi stră-strănepoată a lui Harold Dinte Albastru, Rege al Danemarcei şi Suediei, tatăl lui Sweyn Întâiul. Din această a doua căsnicie au rezultat doi băieţi, Harold şi Tostig Godwinson, şi o fată Edith de Wessex (1020 - 1075) care a fost Regina Consoartă a Sfântului [[Edward Duhovnicul]]. După ce a fost ridicat la rangul de Conte de Anglia de Est în 1045, Harold l-a însoţit pe Godwin în exil în 1051 şi l-a ajutat să-şi recâştige poziţia un an mai târziu. Când Godwin a murit în 1053, Harold a preluat rangul de Conte de Wessex (la vremea aceea o provincie treimea cea mai sudică a Angliei). Acest lucru l-a făcut al doilea dintre cei mai puternici oameni din Anglia, imediat după rege. Înplus, în 1058, Harold devine Conte de Hereford, şi îl înlocuieşte pe răposatul său tată în centrul opoziţiei la influenţa normandă în creştere în Anglia sub monarhia saxonă restaurată (1042 - 1066) a lui [[Edward Mărturisitorul]], care petrecuse mai mult de un sfert de secol în exil în Normandia. El s-a acoperit de glorie într-o serie de campanii (1062-1063) împotriva guvernatorului din Gwynedd ap Llywelyn, care cucerise toată Ţara Galilor; acest conflict s-a încheiat prin înfrângerea lui Gwynedd (şi moartea acestuia de mâna propriilor soldaţi) în 1063. După 1064, Harold s-a căsătorit cu Edith, fiica Contelui de Mercia şi fostă soţie a lui Gruffydd ap Llywelyn. Lui Harold, Edith i-a născut doi fii – posibil gemeni – numiţi Harold şi Ulf care au ajuns amândoi la maturitate şi care, probabil, au murit în exil. De asemenea, Harold a avut câţiva copii nelegitimi de la manta sa faimoasă (sau soţie după legea daneză), Ealdgyth Swan-neck (sau "Edith Swan-neck" sau "Edith Swanneck")(Gât de lebădă). ===1066=== În 1065, Harold i-a sprijinit pe rebelii din Northumbria împotriva fratelui său Tostig care-l înlocuise cu Morcar. Acest lucru i-a întărit pretenţia de succesor al lui Edward, dar din păcate i-a divizat propria familie, făcându-l pe Tostig să se alieze cu Regele Harald Hardrada ("Regat puternic") al Norvegiei. După moartea lui [[Edward Duhovnicul]], în [[5 ianuarie]] 1066 Harold a pretins că Edward i-a promis coroana pe patul de moarte, iar Witenagemot (adunarea celor mai importanţi nobili ai regatului) i-a acordat încoronarea ca rege, care a şi avut loc în ziua următoare, [[6 ianuarie]]. Cu toate acestea, ţara a fost invadată atât de Harald al Norvegiei cât şi de William Bastardul, Duce de Normandia, care a susţinut că i se promisese coroana Angliei atât de către Edward (probabil în 1052) cât şi de Harold care naufragiase în Ponthieu, Normandia în 1064 sau 1065. S-a pretins că, cu ocazia naufragiului, William l-a obligat pe Harold să jure că îi sprijină pretenţiile la tronul Angliei, după care i-a arătat că a jurat cu mâna pe o cutie cu sfinte [[moaşte]]. După moartea lui Harold, normanzii s-au grăbit să scoată în evidenţă faptul că acceptând coroana Angliei, Harold a comis un sperjur. Invadând actualul Yorkshire în September, 1066, Harald Hardrada şi Tostig i-au învins pe conţii englezi Edwin de Mercia şi Morcar de Northumbria în bătălia de la Fulford de lângă York ([[20 septembrie]]), dar la rândul lor au fost învinşi şi omorâţi de către armata lui Harold cinci zile mai târziu în bătălia de la Stamford Bridge ([[25 septembrie]]). Apoi,Harold şi-a forţat armata să mărşăluiască 240 de mile pentru a-l intercepta pe William, care debarcase aproape 7000 de oameni în Sussex, în sudul Angliei, trei zile mai târziu în [[28 septembrie]]. Harold şi-a instalat tabăra în fortificaţii din pământ construite în grabă lângă Hastings. Cele două armate s-au încleştat lângă Hastings în [[14 octombrie]], unde după o luptă aprigă, Harold a fost ucis şi armata lui a intrat în derută. După tradiţie, şi cum este descris în Tapiseria Bayeux, Harold a fot omorât de o săgeată în ochi. Dacă că el a murit, într-adevăr, în acest mod (moarte asociată în evul mediu cu sperjurul), sau dacă a fost ucis de sabie nu vom ştii niciodată. Soţia lui Harold, Edith Swanneck, a fost chemată să identifice cadavrul, ceea ce a şi făcut bazându-se pe anumite semne intime (faţa fiind distrusă) cunoscute doar de ea. Cu toate că o descriere normandă că pretinde trupul lui Harold a fost înmormântat într-un mormânt cu vedere spre ţărmul saxon, este mult mai probabil că el a fost îngropat în biserica sa din Waltham Holy Cross din Essex. După cucerire, o parte din familia lui Harold a fugit în Rusia Kieveană, unde fica lui nelegitimă Gytha de Wessex s-a căsătorit cu Vladimir Monomakh, Mare Duce al Rusiei Kievene, şi este o strămoaşă a dinastiilor din Galicia, Smolensk şi Yaroslavl, ai căror urmaşi sunt Modest Mussorgsky şi Peter Kropotkin. Chipurile, urmare a acestei situaţii, [[Biserica Ortodoxă Rusă]] l-a considerat recent pe Harold ca [[martir]] cu [[prăznuire]] în [[14 octombrie]]. ==Moştenirea== Venerarea lui Harold s-a dezvoltat treptat astfel încât în secolul XII, legendele spuneau că totuşi Harold a supravieţuit bătăliei, a stat doi ani în Winchester după bătălie ca să-şi vindece rănile, şi apoi a călătorit în Germania unde a stat mulţi ani, călătorind ca pelerin. În vârstă fiind, s-a întors în Anglia şi a trăit ca pustnic într-o peşteră de lângă Dover. Pe patul de moarteel a mărturisit că deşi se ascundea sub numele de Cristian, el se născuse ca Harold Godwineson. Numeroase versiuni ale acestei poveşti au circulat pe toată durata Evului Mediu, dar există prea puţine dovezi în sprijinul ei. Interesul literar privindu-l pe Harold a renăscut în secolul XIX cu piesa "Harold" de Alfred, Lord Tennyson (1876) şi cu romanul ''Ultimul rege saxon'' de Edward Bulwer-Lytton (1848). Rudyard Kipling a scris o poveste, ''Arborele justiţiei'' (1910), în care descrie cum un om bătrân care s-a dovedit a fi Harold este adus în faţa lui Henry I al Angliei. E. A. Freeman a scris o poveste serioasă în ''Istoria Cuceririi Normande a Angliei'' (1870-1879) în care Harold este descris ca un mare erou englez. Până în secolul XXI, reputaţia lui Harold a rămas legată, aşa cum a fost întotdeauna, de percepţia subiectivă, pozitivă sau negativă, asupra cuceririi normande. ==Sfântul Harold?== ===Premisele sfinţeniei=== Chestiunea prinvind sfinţirea lui Harold este un pic încurcată. Istoria precizează că el a dus o viaţă morală şi a fost pentru poporul englez un conducător onest şi cuminte. Cu toate acestea, nu există sufieicente dovezi ale sfinţeniei sale în viaţa lui în general pentru a putea fi trecut, în mod public, printre sfinţi. O altă întrebare care se ridică referitoare la mulţi [[sfânt|sfinţi]] vestici este perioada în care a trăit. Întrebarea este, sunt ei consideraţi ca fiind sfinţi ortodocşi ai vechii biserici vestice doarece au trăit înainte de [[Marea Schismă]]? Referitor la Insulele Britanice, ce se ştie referitor la starea bisericii în vremurile acelea este că urmare a invaziei Normande din 1066, viaţa bisericii a fost schimbată în mod radical. Clerul local a fost înlocuit, au fost legiferate reforme liturgice, şi a fost impus un mare accent pe controlul papal al bisericii. Prin urmare, este destul de sigur să considerăm că, înainte de 10066, biserica Insulelor Britanice era Ortodoxă, iar normanzii au adus efectele Marii Schisme pe pământul britanic. Prin urmare, este suficient de corect să îl privim pe Harold că a fost un creştin ortodox. Principala întrebare referitoare la sfinţenia lui Harold este dacă a murit ca un [[invingerea patimilor|învingător de patimi]] (ca unul ca şi-a înfruntat moartea asemenea lui Hristos) şi chiar ca [[martir]] la Hastings. Apărarea Angliei a fost cu siguranţă subestimată din motive politice şi naţionaliste&mdash; Englezii nu doreau să fie conduşi de un rege străin (aveau deja această experienţă), astfel încât ei şi-au urmat cu bucurie monarhul nativ în lupta pentru apărarea ţării. Totuşi, au murit ei şi pentru credinţa lor ? ===Invadatorii papişti versus nativii creştini ortodocşi=== Înainte de porni din Normandia, William avusese probleme în a-şi convinge baronii normanzi să-l urmeze în lupta pentru cucerirea coroanei Angliei. Mulţi considerau acest lucru o sinucidere, şi nu numai din cauza dificultăţii traversării Canalului Mânecii în bărcile primitive pe care le foloseau. Astfel, William avea o problemă referitor la obţinerea asistenţei militare în campania pe care o plănuia. Soluţia la această problemă i-a fost prezentată de unul din sfetnicii săi, Lanfranc, un abate lombard şi învăţător călugăr care mai înainte îl ajutase pe William să obţină aprobarea Papei pentru căsătoria sa necanonică cu Matilda. Soluţia lui Lanfranc (pentru care ulterior el a fost răsplătit cu poziţia de Arhiepiscop de Canterbury după Cucerire) a fost să prezinte invazia ca o cruciadă care să aducă biserica engleză sub autoritatea [[Papa|Papei]]. David Howarth, în cartea sa ''1066 Anul Cuceririi'' explică: :Invazia nu trebuie văzută numai sub aspectul ei de cucerire seculară; scopul ei cel mai înalt trebuie să fie, sau să pară că este, reformarea bisericii engleze. Trebuie să devină o cruciadă, un război sfânt care să aducă înapoi la Roma o biserică eretică. Lanfranc însuşi, sau biserica normandă ca un tot unitar, era dispusă să aducă acuzaţii împotriva bisericii Angliei (p. 100). Dacă biserica Angliei era eretică este un subiect care trebuie dezbătut. La fel ca în multe din bisericile timpului, corupţia era în mod sigur prezentă, dar acest lucru nu era în nici un fel specific Angliei sau, pentru acest motiv, să justifice o invazie militară. Într-adevăr, chiar şi luând în considerare depărtarea bisericii Angliei de Roma, aproape două sute de ani au fost colectate şi trimise la Roma ofrande cunoscute sub numele de ''Peter's Pence'', şi întotdeauna a fost încurajat pelerinajul la Roma al creştinilor englezi. Ca atare, biserica Anglei era remarcabil de loială Romei. Howarth scrie în continuare: :Probabil, principalul său păcat era numai că este diferită: aproape toată educaţia şi toată munca pastorală se ţineau în engleză în loc de latină, şi era uşor pentru ceilalţi membrii ai bisericii să suspecteze că schisme şi erezii se ascundeau sub această limbă barbară. În concluzie, indiferent de ce s-a spus despre poporul englez, rămâne un fapt că englezii erau un popor devotat religios şi erau satisfăcuţi de întregul pe care biserica îl furniza pentru nevoile sale spirituale.(ibid.) ===Conspiraţia normandă cu Papa=== În ciuda motivelor mai curând şubrede pe care se sprijineau acuzaţiile de neloialitate ale clerului englez, acesta a fost pretextul invaziei trimis Papei. Era probabil o justificare ulterioară a planului lui William, şi cu siguranţă nici William şi nici Lanfranc un erau în poziţia din care să poată critica biserica Angliei. Totuşi acest pretext era exact ceea ce invadatorii&mdash;şi Papa&mdash;aveau nevoie pentru a-şi realiza obiectivul, aşa cum spune Howarth: :Lui William i-a dat o soluţie pentru rezolvarea problemei ridicării unei armate: el putea promite pământ şi prăzi oamenilor care îl sprijineau, dar într-un război sfânt biserica putea promite ceva mai mult&mdash;mântuirea. Lui Lanfranc i-a dat ocazia să îi ofere Sfântului Scaun o creştere a puterii pe care altfel o căuta degeaba... De aceia, Lanfranc putea cere binecuvântarea Papei pentru invazia lui William şi oferea ceva în schimb: plângerea lui William putea fi adusă în faţa Papei. Aceasta avea să fie prima dată când unui Papă i se cerea să dea o sentinţă într-o succesiune regală disputată, şi va duce la un precedent de o enormă importanţă pentru [[Cardinal]]ul Hildebrand... Şi acest Papă, din întâmplare, fusese demult student[ul lui Lanfranc] la [colegiul călugărilor din] Bec (p. 101). Hildebrand, anterior, fusese capul oferturilor de a descâlci alegerea papilor din politicile seculare, întărind astfel puterea şi soliditatea papismului. (El însuşi a fost ales Papă sub numele de Papa Grigore al VII-lea, şi este unul din sfinţii din [[Biserica Romano-Catolică]].) O astfel de oportunitate cum prezenta propunerea lui Lanfranc de a creşte influenţa papalităţii asupra politicilor seculare nu trebuia ratată. Fiind cel mai iscusit politician din Vatican, el a prezidat la Roma un tribunal papal (''fără cea mai mică legătură cu faptele'' spune Howarth la pagina 102) în care Harold a fost complet absent. Howarth spune: :Nu există documente dacă el a fost invitat să-şi trimită un avocat, dar este foarte improbabil că a făcut-o. Să călătoreşti de la Roma la Bosham [unde se găsea Harold în Anglia] şi înapoi la Roma necesita o lună să fii pe drumuri, şi nimeni un era pregătit să irosească aşa mult timp. Dacă ar fi fost invitat, el ar fi răspuns cu siguranţă, destul de corect, că alegerea unui rege al Angliei nu are nimic de a face cu Papa (p. 102). Curtea a decis împotriva lui Harold, iar Papa: :acceptând că scopul lui William era să reformeze biserica, şi-a trimis binecuvântarea pentru această sfântă năzuinţă, un drapel papal care să fie purtat în luptă, şi un inel pentru William pe care să-l poarte în expediţie care conţinea însăşi moaştele Sfântului Petru. Exista o singură condiţie: se subînţelegea că William va deţine Anglia ca vasal al Papei. William nu avea nici cea mai mică urmă de intenţie să facă accepte aşa ceva, dar a primit inelul şi drapelul fără să zică nimic. Şi acestea, după cum au decurs lucrurile, erau cele mai puternice arme pe care el le-a luat în Anglia (ibid.). ===''Harold Rex Interfectus Est'': Apărarea lui Harold la Hastings=== [[Image:Harold_dies.jpg|right|thumb|300px|''Harold Rex Interfectus Est''<br>"Regele Harold este omorât"<br>(Tapiseria din Bayeux)]] După ce Harold s-a întors din strălucita înfrângere a lui Harald de Norvegia din nordul Angliei, el s-a deplasat în grabă spre invazia normandă. O aştepta de ceva timp, dar se simţea sigur de el după victoria de la Stamford Bridge că va fi capabil să-şi apere ţara în sud la fel de bine ca mai înainte. După ce s-a reîntors în sudul Angliei, a aflat repede de la forţele lui William că fusese excomunicat de Papă şi că normanzii aveau binecuvântarea Papei să invadeze Anglia. Toate dovezile arată că aceste ştiri l-au demoralizat complet pe Regele Harold. Cu toate că fusese un comandant puternic împotriva lui Norsemen, după ce a aflat noutăţi despre pretinsa excomunicare, el a spus ''Fie ca Domnul să aleagă între William şi mine'' (Howarth, p.164), şi înainte de a merge la luptă, ''teribilul zvon a început să se răspândească despre faptul că Regele fusese excomunicat şi aceea ameninţare plutea deasupra oricărui om care l-ar ajuta'' (ibid., 165). Însemnări despre cum a decurs, de fapt, bătălia sugerează că în locul forţei de luptă dinamice pe care Harold o inspirase cu câteva zile mai înainte, în general englezii au stat pe loc şi au fost măcelăriţi. Harold fusese transformat de trădarea Papei, iar înfrângerea sa de către William (care din punct de vedere strict militar nu era în nici un fel asigurată) a marcat sfârşitul particularităţii bisericii engleze şi, în consecinţă, capitularea sa în faţa Romei sub conducerea normandă. Lanfranc însuşi, ca episcop de Canterbury, a condus latinizarea şi normandizarea bisericii engleze, în timp ce William brutaliza poporul englez. ===Cultul lui Harold=== Cu toate că consemnările istorice privind înfrângerea lui Harold pot fi interpretate astfel încât să sugereze că Regele Harold şi oamenii săi au murit apărând credinţa creştină ortodoxă, în afară de afirmaţia nedovedită că Biserica Ortodoxă Rusă l-a sanctificat, nu există nici o menţionare a cultului lui dezvoltat în jurul lui Harold. Acest fapt nu este în mod necesar o dovadă împotriva situării lui Harold printre sfinţi, în special de când dominaţia normandă asupra bisericii Angliei avea să desfinţeze complet venerarea liturgică a regelui saxon căzut. Cu toate acestea, în zilele noastre, unii creştini ortodocşi&mdash;în special cei care îi cinstesc pe sfinţii din Insulele Britanice&mdash;au început să îl privească pe Harold ca fiind cu adevărat un sfânt, deoarece el şi oamenii săi au murit apărându-şi ţara de invazia unei credinţe străine. Poate vom vedea într-o zi o slujbă, scrisă pentru el şi cinstirea din partea poporului crescând în Biserica Ortodoxă, în special printre creştinii ortodocşi vorbitori de limbă engleză. ==Izvoare== * ''1066 Anul Cuceririi'' (1977) de David Howarth (ISBN 0880290145) *[[Wikipedia:Harold II al Angliei]] *[[Wikipedia:Lanfranc]] *[[Wikipedia:Invazia Normandă]] *[[Wikipedia:William I al Angliei]] ==Legături externe== *[http://www.orthodoxengland.btinternet.co.uk/ocet55.htm Citat din: Creştinismul ortodox şi tradiţia engleză] *[http://uk.geocities.com/guildfordian2002/AngloSaxon/FallOrthodoxEngland.htm Prăbuşirea Angliei ortodoxe] de Vladimir Moss [[Categorie:Sfinţi celtici şi anglo-saxoni]] [[Categorie:Împăraţi şi regi]] [[Categorie:Sfinţi]] [[Categorie:Articole de calitate]] [[en:Harold of England]]

Înapoi la Harold al Angliei.