Exegeză

Exegeza (gr. ἐξήγησις / exếgêsis - explicare, interpretare) sau exegeza biblică este o metodă care urmărește punerea textului biblic în contextul său istoric și cultural, înțelegerea mesajului său teologic propriu și explicarea lui, ținând seama de integritatea și unitatea revelației biblice. Metoda exegetică nu este independentă, deoarece Biblia nu se interpretează fără nici un criteriu, scoțându-se cuvintele din contextul lor sau construindu-se combinații și tipologii arbitrare.

Principiile exegezei ortodoxe

Metoda exegetică ține seama de mai multe principii și elemente:

1. Biserica crede în inspirația biblică, iar acest adevăr determină poziția ei față de teoriile și metodele ermineuticii biblice. Inspirația nu este nici verbală, deoarece Noul Testament include o pluralitate de evanghelii, iar Biblia în general presupune o mare diversitate de autori, și nu este restrânsă la conținutul pur dogmatic, ci cuprinde tot ce se referă la mântuire, având conținut divin și formă literară umană.

2. Există o unitate teologică și soteriologică între Vechiul și Noul Testament, ambele având centrul lor în Iisus Hristos. Cuprinsă între Facere și Apocalipsă, istoria mântuirii, în care se observă mai multe etape - pregătire, realizare, desăvârșire (Evrei 1, 1- 2; Ioan 1, 1 ; Coloseni 1, 19) - este o istorie a revelației Logosului lui Dumnezeu, nu ca descoperire de adevăruri și precepte, ci ca manifestare personală a lui Dumnezeu, creator, mântuitor și sfințitor, în istoria unui popor. Dar Noul Testament are conținutul său revelator propriu, independent de ce s-a scris în Vechiul Testament, deoarece numai „Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit” (Ioan 1, 18). În lumina revelației proprii Noului Testament, Vechiul Testament capătă astfel un nou sens. În rugăciunea Sa arhierească, Iisus spune: „Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, și aceștia au cunoscut că Tu M-ai trimis” (In 17, 25).

3. Septuaginta (versiunea greacă a celor 70, făcută în Alexandria către mijlocul secolului al III-lea î.Hr.) a fost folosită de diasporaua iudaică, de apostolul Pavel și de întreaga Biserică primară, inclusiv Biserica Romei până la jumătatea secolului al II-lea, devenind textul oficial al Vechiului Testament pentru Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, Biserica n-a fost indiferentă față de textul ebraic-masoretic, dovadă fiind studiile și comentariile asupra Vechiului Testament în ebraică, făcute de Origen și Ieronim.

4. Sfânta Scriptură se bucură de o adevărată venerație în pietatea ortodoxă. Biserica Ortodoxă ascultă și în același timp venerează cuvântul lui Dumnezeu. Ea folosește Biblia mai ales în cult, sub forma de citiri psaltice, de rugăciuni și imne liturgice, dar și în cateheză și lecturi particulare.

5. Biserica atestă canonul biblic (insistând asupra originii apostolice a cărților Noului Testament) și interpretează Biblia pe temeiul Tradiției, care include Biblia și în care Se manifestă Duhul Sfânt (Ioan 16, 13). Biserica deține autoritatea și infailibilitatea ei pe temeiul Bibliei, incluzând Tradiția. Nu se pune deci problema unei întâietăți de autoritate între Scriptură, Tradiție și Biserică, fiindcă interpretarea Bibliei este dată în Tradiție, mai ales în Euharistie și celelalte Taine ale Bisericii. Interpretarea, nefiind altceva decât teologia Scripturii, face parte din Tradiție.

6. Se cunosc mai multe metode tradiționale exegetice : cea istorică, literară, sau filozofică, practicată de școala din Antiohia (din care face parte sfântul Ioan Hrisostom), potrivit căreia, evenimentele biblice au locul lor istoric bine determinat, fără implicații tipologice; cea alegorică sau tipologică, promovată de școala din Alexandria, după care evenimentele, persoanele și simbolurile biblice au sensul lor «spiritual» sau corespondentul lor tipologic (de pildă, Iosua lui Navi este «tipul» lui Iisus, deoarece Vechiul Testament cuprinde prooroci sau prefigurări despre Iisus); cea teologică, potrivit căreia Biblia nu se poate înțelege independent, în afară de Tradiția Bisericii, din care a ieșit și pe care o conține. Tradiția conține interpretarea teologică a Scripturii, de aceea ele sunt complementare. Teologia ortodoxă a dat o mare atenție acestui principiu exegetic, pornind de la caracterul revelatoriu propriu prezentei și lucrării Duhului Sfânt (Ioan 16, 13).

Bibliografie

• Eusebiu, Istoria bisericească: Eusèbe de Césarée, Histoire ecclésiastique, text grec, traducere și note de Gustave Bard, Éditions du Cerf, Paris (coll. Sources Chrétiennes), I-IV, 1952, V—VIII, 1955.
• Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. „Exegeză”, p. 170-171.