Amfilohie de la Poceaev

Preacuviosul şi purtătorul de Dumnezeu Părintele nostru Amfilohie de la Poceaev, ieromonah nevoitor din secolul al douăzecilea, s-a remarcat îndeosebi prin darul lui de-ai vindeca pe cei bolnavi. Pomenirea lui se face pe 29 aprilie sau pe 1 ianuarie.

Viaţa

S-a născut pe 27 noiembrie 1894 din părinţii Varnava şi Anna Holovatiuk într-un sat din Ukraina numit Malaya Ilovitsa. La naştere primeşte numele de Yakov Holovatiuk fiind cel de-al zecelea copil din familie. Tatăl său, Varnava, lucra orice găsea disponibil, chiar şi calapoade şi sănii. Varnava era iscusit în terapia de îndreptare a oaselor. Încă pe când era tânăr, Zakov îl ajuta pe tatăl său la această meserie.

În 1912 Yakov îşi îndeplineşte serviciul militar obligatoriu lucrând pe post de medic de teren. În timpul primului război mondial a ajutat la salvarea tovarășilor săi răniţi de pe câmpul de luptă. Prins fiind de germani este trimis în Alpi unde petrece trei ani ca prizonier lucrând la o fermă. În anul 1919 după ce scapă, se întoarce în satul său natal. Aici, în Malaya Ilovitsa îşi reia viaţa sa de la ţară, îngrijindu-se în acelaşi timp de oamenii bolnavi care veneau la ei.

În anul 1925, Yakov intră ca novice la lavra Pochaev. La mănăstirea îşi îndeplineşte datoriile sale cu sârguinţă şi cu smerenie. Pe 8 iulie 1932 este tuns monah de către Mitropolitul Dionisie de Varșovia şi al întregii Polonii luând astfel numele de Iosif.

În anul 1933 pe 21 septembrie este hirotonit ierodiacon de către episcopul Antonie, iar pe 27 septembrie 1936 este hirotonit ieromonah. Datorită abilităţii sale de a îndrepta oasele, mulţime de oameni de peste tot din împrejurimi veneau la el. Astfel, printre sarcinile şi ascultările pe care le îndeplinea la mănăstire era și aceea de a se ocupa de oamenii bolnavi ce veneau la el. Pentru a evita tulburarea care se făcea fraţilor din mănăstire din pricina celor care veneau la Părintele Iosif pentru vindecare, acesta din urmă se mută cu binecuvântarea stareţului într-o căsuţă din cimitirul mănăstirii. Aici vieţuieşte împreună cu ieromonahul Irinarh timp de douăzeci de ani. Erau zile când părintele primea până la aproape 500 de oameni, toţi veniţi la el pentru vindecare sufletească şi trupească. Toată viaţa sa şi-a pus-o în slujba lui Dumnezeu, iar darurile primite de la El le-a folosit pentru ajutorarea aproapelui.

În lumea din Europa de Est, după cel de-al doilea război mondial, într-o noapte părintele a fost atacat de către nişte partizani ce au dat buzna în chilia lui cerându-i de mâncare. După ce aceştia au terminat de mâncat, grupul de partizani a cerut ca părintele să-i însoţească afară din mica colibă. Când au ajuns afară la poartă, conducătorul grupului de partizani îi spune că va fi împuşcat. Aflându-se astfel în faţa unei morţi iminente, el primeşte veste cu multă smerenie cerând numai să i se acorde zece minute pentru a se ruga. Fiindu-i îngăduite cele zece minute, Părintele Iosif rosteşte “Tatăl nostru”, “Născătoare de Dumnezeu”, ”Crezul”, iar apoi începe să se roage pentru plecarea sufletului său. Dintr-o dată, impacientat de lunga absenţă a Părintelui Iosif, Părintele Irinarh iese în grabă din colibă. Când vede arma care era îndreptată spre părintele Iosif, o aruncă la pământ şi începe să-i implore pe partizani să aibă milă de părintele Iosif. Ascultând rugăminţile Părintelui Irinarh, grupul de partizani îi lasă şi pleacă fără să le facă nici un rău.

La sfârşitul anilor 1950 şi 1960, pe timpul persecuţiilor lui Hrusciov împotriva Bisericii, monahii erau izgoniţi din biserică nepermiţându-li-se să se mai întoarcă.

În anul 1962, părintele aflându-se în fruntea unui grup de monahi reuşeşte să apere catedrala lavrei închinată Sfintei Treimi. Totuşi, după ce a reuşit să apere biserica, Părintele Iosif a fost luat la miezul nopţii şi dus la un spital psihiatric fiind plasat în secţia celor mai “agitaţi” pacienţi. A fost “tratat” cu medicamente ce i-au cauzat o masă întreagă de edem în tot corpul. Încercările fiilor săi duhovniceşti de-al elibera au eşuat. După trei luni, medicul şef l-a întrebat pe Părintele Iosif dacă poate trata pe ceilalţi oameni din secţie, la care acesta din urmă răspunde că da. După ce i s-a refuzat să i se dea Biblia, o cruce şi veşmintele pentru a putea sluji slujba sfinţirii apei, Părintele Iosif este obligat să se întoarcă din nou în secţie.

În cele din urmă, el îşi recâştigă libertatea datorită intervenţiei lui Svetlana Alleluieva, fiica lui Iosif Stalin pe care Părintele Iosif o vindecase cândva de o boală sufletească. Datorită eforturilor ei, părintele a fost eliberat şi astfel s-a putut întoarce în satul său la o oarecare rudă de a sa.

Odată cu reîntoarcerea sa, oamenii suferinzi au început din nou să vină la el. Acest lucru pricinuia suspiciuni şi conflicte cu autorităţile locale care se temeau de mulţimea de oameni care veneau în sat pentru a lua binecuvântare de la părintele. În cele din urmă autorităţile reuşesc să atragă de partea lor pe o rudă de-a părintelui. Această rudă îl determină pe Părintele Iosif să meargă cu el cu tractorul undeva dincolo de sat printre mlaştini. Aici, într-un loc izolat, părintele este bătut şi aruncat aproape mort în apa rece de decembrie. După aproximativ opt ore este găsit încă în viaţă de unii dintre fii săi duhovniceşti şi dus la lavra Pochaev unde este de îndată tuns schimnic şi dându-i-se numele de Amfilohie după numele Sfântului Ierarh Amfilohie al Iconiei ce se sărbătoreşte pe 23 noiembrie. Cu mila lui Dumnezeu schimonahul Amfilohie îşi revine. Întrucât nu avea permisiunea să locuiască la lavră, curând se întoarce în sat. Aici, în sat, continuă să slujească în fiecare zi, să sfinţească apa ajutându-i pe cei bolnavi şi ducând o viaţă ascetică. Părintele găsea timp pentru toată lumea.

Pe 1 ianuarie 1971 nevoitorul Ieroschimonahul Amfilohie adoarme în Domnul, iar pe 23 aprilie 2002 este declarat sfânt.

Surse

• Parish Life, Bulletin of the Russian Orthodox Cathedral of St. John the Baptist, Washington, DC, May 2008

Legături externe

• Wikipedia: Amphilochius of Pochayiv
• Saints of Orthodox Volyn