Sinodul de la Ferrara-Florența

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Sinodul de la Ferrara-Florenţa)
Salt la: navigare, căutare
Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.


Sinodul de la Florenţa-Ferrara s-a ţinut în Florenţa, Italia în 1438-1439, ca o a doua încercare de reparare a Marii Schisme dintre Răsărit şi Apus, prima astfel de întâlnire fiind Sinodul din Lyons din 1274. Sinodul de la Florenţa însuşi a fost o continuare a Sinodului de la Ferrara, care la rândul său a fost o continuare Sinodului de la Basel convocat în 1431 de Papa Martin al V-lea.


Cuprins

Împăraţii

  • Manuel al II-lea – A trimis întâi Papei Ioan al XXIII-lea, un antipapă, apoi succesorului acestuia, Martin al V-lea, cereri privind un sinod care să discute unirea, cu speranţa câştigării sprijinului acestora în bătăliile împotriva musulmanilor care rupeau bucăţi din imperiu.
  • Ioan Paleologul al VI-lea – Fiul lui Manuel al II-lea şi succesorul acestuia este o figură proeminentă în cadrul discuţiilor ulterioare din sinod. El i-a intimidat psihologic pe cei pe care i-a adus cu el ca să participe la lucrările sinodului pentru a câştiga sprijinul de care avea nevoie, mergând până acolo încât să solicite drept de vot pentru cameristul său, care se ocupa golitul oalei de noapte.

Papii

  • Martin al V-lea – Papa din timpul etapei de planificare. El a trimis delegaţi la Împărat cerându-i ca sinodul să se ţină în Italia. Cu ameninţări şi mituiri, el a reuşit să obţină promisiunea fermă a împăratului că va veni cu delegaţia sa în Italia. Om inteligent şi convingător, Martin a realizat că însăşi siguranţa viitoare a funcţiei sale cerea ca Răsăritul să îl recunoască ca Papă, deoarece episcopii săi se adunaseră deja la Basel ca să îl destituie.
  • Eugenie al IV-lea – A fost prezent la Sinodul de la Florenţa. El a deţinut toată puterea, împăratul grec interzicându-le teologilor săi să îl ofenseze. Oponentul său, Patriarhul Iosif era în vârstă şi cu sănătatea şubredă, fiind incapabil să îşi apere locul de onoare şi drepturile. Eugenie se ocupa de şi de cheltuielile sinodului şi grecii erau şi mai dependenţi de el referitor la hrană, adăpost şi transport.

Delegaţii greci

  • Marcu, Mitropolitul Efesului – Toate relatările îl prezintă ca cel mai locvace apărător al ortodoxiei, el a condus discuţiile privind punctele dificile ale purgatoriului, adăugarea Filioque şi erorile doctrinare aferente. El a fost redus la tăcere ulterior de către împăratul său după dezbateri aprinse cu Ioan, un Provincial al ordinului dominican, dezbateri în care poziţia latină se clătina puternic. El este singurul delegat prezent care a refuzat semnarea documentelor finale, conform tuturor relatărilor.
  • Visarion de Niceea – A jucat cu multă şovăială rolul secundului lui Marcu în timpul dezbaterilor iniţiale şi, ulterior, a ajutat la pierderea partidei după ce Marcu a fost redus la tăcere. Pentru loialitatea sa faţă de unire, Papa l-a răsplătit cu titlul de cardinal şi i-a dat cadouri generoase.
  • George Scholarius, filozof – A avut un rol de sprijin în timpul discuţiilor, fiind credincios ortodoxiei. Mai târziu a fost făcut patriarh de către musulmani sub numele de Ghenadie Scholarius.
  • Iosif, Patriarhul de Constantinopol – Iniţial s-a opus cu putere locului de desfăşurare a sinodului, pe care îl dorea în Constantinopol, dar ulterior a capitulat datorită slăbiciunii trupeşti şi vârstei. A murit în mod misterios în iunie, înainte de semnarea documentelor finale, dar a făcut “chipurile” toate concesiile necesare Papei, referitor la autoritate şi demnitate într-o scrisoare scrisă cu două zile înainte chiar ca Papa să îi ceară acest lucru. El este înmormântat în cimitirul Bisericii Dominicane dedicate Maicii Domnului.
  • Isidor, Mitropolit al Întregii Rusii – A ajuns târziu la sinod, prin august, dar a reuşit să ajungă înainte de mutarea sinodului de la Ferrara la Florenţa datorită condiţiilor de “epidemie” din oraşul Ferrerra. Înainte de a pleca spre Italia el a făcut un tur îndelungat al jurisdicţiei sale. După ce Marcu a fost redus la tăcere, Isidor a avut un rol minor ca secund al lui Visarion iar cei doi s-au călcat în picioare unul pe altul în încercarea de a lichida ortodoxia. Pentru încercările sale de a promova cauza latinilor, el a fost cardinal de către Papă şi a primit autoritate nu numai asupra teritoriilor ruseşti dar şi asupra bisericilor şi eparhiilor din fostele teritorii ruseşti. El a fost trimis de Papă la Constantinopol ca să facă zarvă referitor la alegerile patriarhale şi să proclame acolo unirea. Datorită zarvei neîntemeiate de la alegerea lui Mitrofan, a fost silit să fugă. Atunci el s-a refugiat în teritoriile ruseşti unde nu a fost primit cu mult mai bine.
  • Mitrofan de Cizic - Din rolul minor jucat în timpul dezbaterilor nu ai fi ghicit că va deveni Patriarhul Constantinopolului, un vândut latinilor fără ca măcar să fie o figură puternică, el a fost ales după ce, practic, toţi ceilalţi au refuzat. Se pare că până şi cameristul menţionat anterior a fost întrebat înaintea sa.

Figuri minore ale delegaţiei greceşti

  • Dorotei al Trebizondei
  • Antonie de Heraclea
  • Macarie al Nicomidiei

Teologii latini

  • Nicola Albergati a fost cel care a susţinut perspectiva catolică privind Purgatoriul.
  • Giuliano Cesarini a fost cel care a argumentat într-o primă fază poziţia latină cu privire la problema Filioque.
  • Ioan, Provincial al ordinului dominican – cel mai puternic dintre vorbitorii latini, un erudit, a folosit metoda scolastică pentru a-şi structura argumentarea în favoarea poziţiei latine. Mai târziu, a luat conducerea dezbaterilor privind folosirea azimelor pentru Euharistie și în problema autorității papale.
  • Andrei de Rhodos a jucat un rol minor în discuţiile preliminare.

Scrieri despre acest sinod

  • Edward Gibbon, William George Smith, William Smith, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire. Harper, 1857.
  • Charles Diehl, Naomi Walford, and Peter Charanis, Byzantium: Greatness and Decline. Rutgers University Press, 1957
  • Joseph Gill, The Council of Florence. Cambridge University Press, 1959. ISBN 0521050820, ISBN 9780521050821
  • Joseph Gill, Personalities of the Council of Florence, and Other Essays. Barnes & Noble, 1965
  • Ivan N. Ostroumov, The History of the Council of Florence. Holy Transfiguration Monastery, 1971.
  • Constantine N. Tsirpanlis, Mark Eugenicus and the Council of Florence: A Historical Re-evaluation of His Personality. 1979.

Online

În limba română

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi