Mesalianism

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Mesalianismul este o erezie mistică apărută în secolul al IV-lea. Membrii acestei secte mistice vroiau să se dedice cu totul rugăciunii, ca formă de luptă cu cel rău, deoarece considerau că Botezul este ineficace în a-l exorciza. Din cauza acestei credinţe ei refuzau participarea la Sfintele Taine, iar ca mod de viaţă trăiau din cerşit, în încercarea de a dedica cât mai mult timp rugăciunii.

Cuprins

Denumiri

Membrii acestei secte sunt cunoscuţi sub trei nume: mesalieni, masalieni sau evhiţi. Aceste numiri provin din termenul grecesc messalianoi / massalianoi care calchiază cuvântul siriac mesalleyānē şi înseamnă "rugători". La fel, termenul de evhit / evhiţi provine din grecescul euchitai, care este o traducere grecească a siriacului mesalleyānē [1].

În unele scrieri îi aflăm purtând numele diverşilor lideri pe care i-au avut în diferite locuri sau timpuri: adelfieni - după un anume Adelfios -, eustatieni – după Eustatie din Edessa -, marcianiţi - după un anume Marcian -, etc.[2]

Toate aceste nume le-au fost date de adversari. Ei însă se numeau pe ei înşişi "spirituali" sau "duhovniceşti" (gr. pneumatikoi) [3].

Începuturi şi apariţii în istorie

Sunt menţionaţi de Epifanie de Salamina în ultima secţiune a Panarion-ului său (scris pe la 373). Epifanie plasează începuturile sectei în Mesopotamia în jurul anilor 350, sub domnia lui Constanțiu II [4]; din Mesopotamia s-ar fi răspândit mai apoi în Siria, Armenia, Asia Mică şi până în Tracia. Este interesant de observat că în Panarion nu le este imputată nici o învăţătură greşită, ci doar comportamentul şi viaţa de promiscuitate - probabil şi pentru că erau la începutul existenţei lor şi nu aveau bine definită nici ei înşişi propria învăţătură.

La rândul lui, Teodoret din Cir le plasează începuturile câțiva ani mai târziu, sub domnia lui Valentinian.

"Se[5] pare că zona apariţiei lor ar fi Osroene, căci Edessa este un centru important al lor. Sf. Efrem Sirul îi menţionează în lucrarea Imne despre erezii, scrisă tot la Edessa între 363-373. De aici se răspândesc în Siria şi în provinciile Asiei Mici. Sunt pentru prima dată condamnaţi de sinodul din Sida, în Pamfilia, prin 390, prezidat de Sf. Amfilohie de Iconium.[8] Sinodul a trimis o scrisoare episcopului Flavian al Antiohiei care, aflând despre o serie de monahi mesalieni că sunt la Edessa, i-a chemat, şi ispitindu-l pe Adelfios, cel mai bătrân dintre ei, a aflat despre învăţătura de altfel secretă a acestora. Flavian a convocat apoi un sinod la care i-a condamnat şi au fost expulzaţi din Siria, însă după moartea lui Flavian numărul lor a crescut mult. La acest sinod au fost condamnaţi împreună cu Adelfios Sava, monah şi eunuc, Sava, Eustatie de Edessa, Dadoe, Herma, Simeon şi alții. Îi întâlnim de asemenea şi în Pamfilia, Licia, Licaonia, Capadocia. Aproximativ în aceeaşi perioadă sunt întâlniţi şi în Armenia unde chiar un episcop a cochetat cu învăţăturile lor. Tot în Armenia s-au luat măsuri aspre împotriva lor, Teodoret, cea mai importantă sursă cu privire la istoria lor primară menţionând faptul ca episcopul Letoios din Mitilene, auzind de faptul că există prin unele mănăstiri călugări ce se fac vinovaţi de astfel de credinţe, i-a alungat dând foc mănăstirilor. Amfilohie, mitropolitul Licaoniei a procedat de asemenea foarte dur în ce priveşte cazul mesalienilor."

Mai târziu, mesalianismul a fost condamnat la Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes (431) [6].

Totuşi mesalianismul a supravieţuit în tot cursul secolului al V-lea şi chiar mai târziu (sunt menționați în documente până în secolul al VII-lea, şi se pare că chiar la momentul când scrie Fotie cel Mare - mort în 890 - secta nu era complet stinsă), atât în provinciile orientale ale Imperiului roman, cât şi la nestorienii Regatului sasanid.

Doctrină

Doctrina mesalienilor nu poate fi reconstituită decât pornind de la informaţiile furnizate de sinoade și Sfinți Părinți, deoarece nicio operă de-a lor nu pare să se fi transmis până astăzi. Un rezumat al doctrinei lor[7]:

Toţi oamenii, ca urmare a căderii lui Adam, sunt locuiţi de un demon care le este stăpân şi îi îndeamnă la rău. Aceştia sunt uniţi cu el substanţial posedând un soi de conaturalitate. Botezul este ineficace în a-l exorciza deoarece el şterge păcatele, nu şi rădăcina acestora. După Botez omul rămâne în păcat ca şi înainte. Deci Botezul este inutil ca şi celelalte Taine. Doar rugăciunea continuă şi asiduă poate tăia rădăcina păcatului. Rugăciunea unită cu asceza are ca efect expulzarea demonului pe de o parte, iar pe de alta coborârea Duhului Sfânt în suflet. Aceasta are loc după 3 ani sau potrivit altor mărturii după 12. Ieşirea demonului care locuieşte trupeşte în om are loc în mod fizic prin scuipat şi scurgeri nazale, iar cei „duhovniceşti” dacă sunt de faţă văd demonul ieşind ca un fum sau ca un şarpe, căci sufletul care n-a dobândit încă Duhul Sfânt este locaşul şerpilor şi a bestiilor veninoase. Omul eliberat de diavol, primeşte Duhul Sfânt iar această primire este vizibilă şi fizică la rândul ei dăruind un sentiment de plenitudine şi certitudine. Insistând pe aspectul fizic al acestei veniri, ei afirmă că sufletul simte ceva asemănător cu femeia care simte bărbatul unindu-se cu ea. Omul este restaurat căci „focul este demiurg”. Duhul face din om un „spiritual” având şi o serie de harisme: discernerea harului sau a păcatului în inimi; are revelaţii şi viziuni; are darul proorociei; poate vedea puterile nevăzute, în special demoni, şi de aceea sunt uneori întâlniţi agitându-se şi sărind peste demonii pe care doar ei îi văd de unde şi denumirea de enthousiastes şi choreutes; pot vedea şi contempla chiar Treimea cu ochii trupeşti.

Prezenţa Duhului conferă impasibilitate, perfecţiune în această viaţă, un soi de îndumnezeire, eliberarea de mişcarea patimilor şi, de aici, inutilitatea ascezei. Odată atinsă starea „spirituală” orice păcat, inclusiv cel sexual, putea fi făcut deoarece ei atinseseră starea lui Adam care se unea cu Eva în mod impasibil.

Munca manuală era respinsă trăind din pomană, ei fiind adevăraţii săraci cu duhul. Se dedau somnului crezând inspirate visele lor.

Euharistia, la fel ca orice Taină, era ineficace, însă nici bună, nici rea, şi de aceea, ei nu se separau întotdeauna de comunitatea eclesiastică. De aici putem presupune că nu admiteau nici prezenţa reală a Mântuitorului în Euharistie. Uneori se hirotoneau chiar episcopi, nu pentru că ar fi preţuit ierarhia, ci ca să capete autoritate.

Preferau slujbelor Bisericii propriile adunări unde pretindeau că dăruiesc adevărata împărtăşanie: „senzaţia Duhului”. Dezlegau păcatele fără preot sau penitenţă, deşi au fost uneori acuzaţi că se substituie clerului oficial.

Mod de viaţă

Masalienii / evhiţii vroiau să se dedice cu totul rugăciunii, şi pentru acest motiv refuzau lucrul de orice fel şi trăiau din cerşit. Cum membrii acestei secte renunţau cu totul la bunurile acestei lumi, neavând locuințe, dormeau în stradă (dacă vremea le-o permitea), uneori bărbaţi şi femei împreună - promiscuitate din care adversarii lor luau prilej ca să-i acuze de imoralitate, fără ca vreodată să aducă totuşi fapte concrete şi precise în sprijinul acuzaţiilor lor.

Surse

Note

  1. Aceasta fiind şi una din caracteristicile lor datorată importanţei aproape exclusivă acordată rugăciunii. - cf. Antoine Guillaumont, art. "Messaliens", în: Dictionnaire de Spiritualité, Tome X, Beauchesne, Paris, 1980, col. 1074.
  2. "Conducătorii acestei erezii au fost Dadoes, Sava, Adelfios, Herma şi alţii" - Teodoret al Cirului, Hist. Eccl. IV, 11, 2, trad. rom. V. Sibiescu, Coll. PSB 44, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p.166.
  3. Cf. Guillaumont A., art. "Messaliens", id.
  4. Constanțiu II era cel mai mic dintre fiii lui Constantin cel Mare, şi ultimul împărat dintre ei, domnind până la 361.
  5. Paragraf din http://www.nistea.com/eseuri/ionut_mavrichi/erezia-mesaliana-si-combaterea-ei-de-catre-diadoh-al-foticeei-si-marcu-ascetul.htm
  6. "În 431, la sinodul ecumenic de la Efes, în a VII-a sesiune, la intervenţia lui Valeriu de Iconium şi a lui Amfilohie de Sida, părinţii au luat în discuţie cazul mesalienilor. Sinodul a dat ca urmare a acestui fapt Hotărârea împotriva impioşilor mesalieni sau euhiţi, care prevedea, în cazul nelepădării învăţăturilor, pedepse disciplinare aspre: „dar dacă stăruie în aceasta şi nu le anatemizează, preoţii, diaconii şi cei care au o treaptă în Biserică să cadă şi din cler şi din treaptă şi din comuniune, iar laicii să fie anatemizaţi.” Arhid. Ioan Ică jr., Sinodiconul Ortodoxiei, Editura Deisis, Sibiu." - apud Ionuţ Mavrichi, Erezia mesaliană şi combaterea acesteia de către Diadoh al Foticeei şi Marcu Ascetul
  7. După http://www.nistea.com/eseuri/ionut_mavrichi/erezia-mesaliana-si-combaterea-ei-de-catre-diadoh-al-foticeei-si-marcu-ascetul.htm#_ftnref48
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi