Cunoaștere

De la OrthodoxWiki
(Redirecționat de la Cunoaştere)
Salt la: navigare, căutare

Cunoaşterea (gr. gnosis, lat. co-gnoscere), ca sesizare sau percepere spirituală a adevărului lui Dumnezeu descoperit în Cuvântul Său întrupat. Posibilitatea cunoaşterii stă în faptul descoperirii lui Dumnezeu ca fiinţă personală şi în capacitatea omului de a intra în dialog cu Dumnezeu. Totuşi, teologia a recunoscut totdeauna caracterul limitat al cunoaşterii de Dumnezeu şi al cunoaşterii persoanei, în general. Cu toate că este obiectul experienţei spirituale, prezenţa lui Dumnezeu, ca de altfel a oricărei persoane, nu se poate defini şi limita, fiind mai presus de orice noţiune, atribut şi simbol : «Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce eşti înălţimea desăvârşirilor celor nespuse şi adâncul tainelor celor neurmate» (Acatistul Preasfintei Treimi, icosul 1). Personalitatea lui Dumnezeu rămâne învăluită chiar în actele Sale de dezvăluire, de aceea se poate spune că «nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu» (In 1, 18).

Există două căi sau moduri generale de cunoaştere :

a) Calea catafatică sau afirmativă, care indică ceea ce este Dumnezeu în raport cu realităţile create, văzute, luate ca simbol al Său. Dumnezeu este deci cunoscut din prezenţa şi din lucrările Sale în Creaţie, atribuindu-I-se însuşirile acesteia. Trei activităţi ale lui Dumnezeu pot fi identificate pe această cale : creatoare, lumea însăşi dând o mărturie evidentă că Dumnezeu este «creatorul cerului şi al pământului» ; proniatoare, care se exprimă în legea naturală înscrisă în raţiunea omului ca şi în legea scrisă, pe care Dumnezeu le foloseşte în mod liber pentru a ridica pe om de la cele văzute şi temporale Ia cele nevăzute şi veşnice; de judecată, întrucât Dumnezeu Se «acomodează», adică ajută, intervine şi ceartă, atât prin cuvinte cât şi prin evenimente.

b) Calea apofatică sau negativă, care încearcă să arate ce nu este Dumnezeu în raport cu creaturile, luându-se ca simbol realităţile necreate, inteligibile. Pe această cale, Dumnezeu este cunoscut nu din creaţia şi lucrările Sale în lume, ci din experienţa nemijlocită a prezenţei Sale inefabile, această prezenţă fiind accesibilă omului, ea depăşind atributele create.

În timp ce calea catafatică este o cunoaştere prin reflectare intelectuală, analitică şi succesivă, limitându-se la legile cauzalităţii, calea apofatică este o cunoaştere experimentală, subiectul stând în «faţa» lui Dumnezeu şi având evidenţa prezenţei Sale. Este un act de contemplaţie directă, prin asceză şi rugăciune, în care «nous»-ul, adică organul noetic, ajunge la o evidenţă fără contradicţii, cunoscând o unitate antinomică a misterului lui Dumnezeu. Simbolul acestei cunoaşteri negative sau mistice este lumina taborică. Desigur, calea apofatică nu trebuie să fie înţeleasă ca o simplă cunoaştere intelectuală negativă, cum credea Varlaam, sau ca o negare intelectuală a proprietăţilor atribuite lui Dumnezeu, ci vrea să spună că relaţia cu Dumnezeu presupune un mod existenţial de cunoaştere, care scapă definiţiei raţionale. Teologia patristică a ţinut să salveze apofatismul fiinţei şi persoanei lui Dumnezeu, de aceea ea a respins concepţia lui Eunomie (episcop arian de Cyzicus, + 395), care pretindea că el cunoaşte pe Dumnezeu aşa cum se cunoaşte pe el însuşi, aplicând lui Dumnezeu categoriile logice ale cunoaşterii umane.

Cunoaşterea mistică a fost socotită de reformatorii protestanţi drept o erezie, deoarece ar reduce valoarea întrupării şi deci a cunoaşterii prin mărturia externă a Bibliei şi cea internă, a Duhului Sfânt. În general, teologia protestantă refuză să accepte experienţa spirituală ca «loc teologic».

«Dar ajungând Pavel în Dumnezeu şi văzând cele nevăzute ale lui Dumnezeu, în extaz, (în ieşirea din sine), a văzut oare fiinţa lui Dumnezeu ? Cine ar îndrăzni să spună aceasta ? La fel şi cei curăţiţi la inimă prin liniştire (isihie), învrednicindu-se de vederea celor nevăzute, fiinţa lui Dumnezeu rămâne neatinsă. Cei ce se învrednicesc de vederea aceasta primesc tainic şi învăţătura despre ea şi cugetă despre ea. În felul acesta, se împărtăşesc de darul luminii inteligibile a lui Dumnezeu, cu mintea eliberată de patimi şi nematerială. Dar ei ştiu în acelaşi timp că dumnezeirea e mai presus şi de vederile acestea şi de cunoştinţele ce le vin din ele. Şi aşa cunoaşterea aceasta mai presus de minte e superioară celei a minţii. Ei nu raţionează despre Dumnezeu din faptul că nu văd pe Dumnezeu, cum fac cei ce-L cugetă pe Dumnezeu prin negaţie, ci, prin vederea însăşi, văd ce e mai presus de vedere ; pătimind, aşa-zicând, depăşirea tuturor, nu cugetând-o. Precum pătimirea şi vederea celor dumnezeieşti e altceva decât teologia afirmativă şi superioară ei, tot aşa pătimirea dispariţiei tuturor e altceva şi e superioară teologiei negative, din pricina covârşirii a ceea ce e văzut şi cugetat de vederea duhovnicească> (Sf. Grigorie Palama, Despre Sfânta Lumină, 28, în Filocalia rom., voi. 8, p. 296—297).

A se vedea și

Bibliografie

  • Vladimir Lossky, Le probleme de la «Vision face à face» et la tradition patristique de Byzance, în «Studia Patristica», 2 (1957), p. 512—537;
  • Ion Bria, Cunoaşterea lui Dumnezeu după Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în «Studii Teologice», IX (1957), nr. 5—6, p. 310—325 ;
  • Paul Evdokimov, La connaissance de Dieu selon la tradition orientale, Editions Xavier Mappus, Lyon, 1967 ;
  • Christos Yannaras, De l'absence et de l'inconnaissance de Dieu, Les Editions du Cerf, Paris, 1971, cap. despre apofatism, p. 104—121.

Surse

  • Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBM al BOR, București, 1981, art. ”Cunoaştere”
Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi