Culori liturgice

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Culorile liturgice sunt culorile folosite la veşminte, la acoperămintele de la altar, proscomidiar, analog, tetrapod şi alte obiecte liturgice din biserică în contextul slujbelor dumnezeieşti. Culorile pot să aibă un simbolism specific unor perioade/timpuri liturgice sau unor sărbători.

Trebuie făcută distincţia între culorile veşmintelor liturgice ale clerului şi cele ale îmbrăcăminţii lor de fiecare zi (anteriul şi rasa) care, cu puţine excepţii, rămân neschimbate de-a lungul anului bisericesc.

Cuprins

Culorile veşmintelor liturgice

Tipicul nu aduce informaţii cu privire la regulile de urmat cu privire la culorile veşmintelor clerului, menţionând doar necesitatea de a folosi veşminte de culori închise dau deschise, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiţie grecească şi ea dă regula minimală de urmat în materie de veşminte liturgice.

În tradiţia slavă (îndeosebi rusească) a fost elaborată în timp, posibil sub influenţa occidentală, o schemă coloristică destul de complexă, care va fi prezentată în cele ce urmează. În zilele noastre, mulţi membri ai clerului care urmează practica bizantină au preluat şi ei reglementarea din practica slavă.

În tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiţia slavă şi cea grecească, la care se adaugă obiceiurile locale. În privinţa acestora din urmă, tradiţia locală a fost structurată şi în funcţie de dotările materiale mai modeste. Strămoşii noştri purtau ce veşminte aveau, nedispunând de multe rânduri de veşminte, iar pentru cei din zilele noastre alegerile lor de atunci (legate de motivele amintite) au devenit tradiţie. De altfel, întrucât regulile prezentate mai jos nu sunt absolut obligatorii, mulţi slujitori poartă veşmintele pe care ei înşişi le preferă, fără să ţină seama de recomandări. Pe de altă parte, în continuare, puţini sunt cei care îşi permit un număr mare de seturi de veşminte liturgice complete.

În anul 2012, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis o Hotărâre (nr. 5274/2012) prin care stabileşte o regulă unitară de folosire a veşmintelor şi însemnelor arhiereşti, precum şi a culorilor liturgice recomandate pentru fiecare praznic, prilej sau perioadă liturgică. Deşi hotărârea vizează în primul rând veşmintele arhiereşti, reglementarea folosirii culorilor liturgice este propusă, „în scop teologic, liturgic şi estetic”, atât pentru catedrale, cât şi pentru mănăstiri şi pentru parohiile cu posibilităţi materiale.[1]

Cea mai respectată sursă care cuprinde descrierea schemei coloristice pentru veşmintele liturgice în conformitate cu practica rusească este Nastol'naya Kniga Sviashchenno-sluzhitelia (Carte de precepte pentru slujitorii bisericeşti din cinul preoţesc) a lui Bulgakov, pe care o vom urma şi în cele de mai jos.

Principii generale

În Biserica Ortodoxă sunt folosite în principal şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Recent au început a se folosi şi veşminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite şi culorile portocaliu stacojiu şi ruginiu.

Alegerea culorilor veşmintelor liturgice se face în funcţie de semnificaţia fiecărei culori. Astfel, albul reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus Hristos; roşu închis pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; albastru pentru Maica Domnului; auriu pentru bogăţia darurilor Sfântului Duh şi roşu deschis pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. Negru este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde albul este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului). În Rusia, roşu este culoarea bucuriei, strălucirii şi frumuseţii. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru variile popoare, astfel că şi folosirea lor poate fi diferită de la caz la caz.

Practica rusească

Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales cea Rusă şi cele influenţate de tradiţia ei, culorile predominante pentru diferitele sărbători sunt următoarele:

  1. La Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: auriu şi galben de toate nuanţele;
  2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) şi la Sfintele Fecioare: albastru deschis (bleu) şi alb;
  3. La Praznicele Sfintei Cruci: purpuriu şi roşu închis;
  4. La Sfinţii Mucenici: roşu (În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea roşu închis chiar dacă biserica este înveşmântată în negru, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în alb, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină.)
  5. La Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos: verde (De asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte verzi de toate nuanţele.)
  6. În Posturi: albastru închis, purpuriu, verde închis, roşu închis ori sângeriu şi negru. În Postul Sfintelor Patimi, veşmintele folosite se obişnuieşte a fi cele negre. Sâmbetele şi la sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt negre, dar cu ornamente aurii şi de alte culori.
  7. Înmormântările se săvârşesc în veşminte albe.

Precizări suplimentare

În afară de aceste reguli generale, există mai ales în practica rusească, în cadrul căreia există o mare diversitate, şi alte particularităţi legate de folosirea culorilor veşmintelor liturgice.

Alb

Albul [1] este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului şi până la odovania lor. În antichitatea creştină la Epifanie se prăznuia şi Naşterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă alb şi din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă auriu.

În tradiţia moscovită, veşmintele bisericii şi ale clerului se schimbă în alb la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei şi Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol, n.t.). Albul este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele roşu deschis până la odovania praznicului.

În unele locuri din Rusia, albul este purtat de la Înălţarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obişnuieşte a se purta culoarea aurie.

În zona carpato-rusă (Ucraina de Vest), de la Paşti până la Înălţare, precum şi la înmormântări se poartă numai alb.

Verde

Verdele[2] este purtat în unele părţi la Înălţarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusă verdele se poartă de la Rusalii la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim. În unele locuri se poartă verde pentru prăznuirile proorocilor şi îngerilor.

Auriu

Auriul [3] (uneori înlocuit cu simplul galben) este obişnuit a se purta când nu este specificată nici o altă culoare. În unele tradiţii locale auriul este purtat în toate sâmbetele, mai puţin cele în care este precizat albul, inclusiv duminicile în perioadele de post.

Roşu

Roşu închis ori stacojiu[4] este purtat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Crăciun, la Înălţarea Sfintei Cruci şi la praznicele Sfinţilor Mucenici.

Roşu deschis [5] este purtat la praznicele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi la Sfinţii Îngeri. La Moscova, în Athos şi la Ierusalim roşu deschis este folosit la Paşti şi la Crăciun.

Albastru

Albastru [6] este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire şi, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpato-rusă, albastrul este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălţarea Sfintei Cruci şi chiar până la începutul Postului Crăciunului.

Purpuriu

Purpuriu (vineţiu)[7] este purtat în sâmbetele şi duminicile din Postul Mare. În unele părţi purpuriul este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar auriul se foloseşte în sâmbetele şi duminicile acestuia.

Portocaliu

Portocaliul (ruginiu)[8] este purtat pe alocuri în Postul Sfinţilor Apostoli, iar în altele de la Sfinţii Apostoli până la Schimbarea la Faţă.

Negru

În Biserica Primară nu se purtau veşminte negre, deşi clerul monahal purta sutane negre. În acele vremuri tot clerul purta veşminte stacojii (roşu sângeriu, grena).

În Rusia s-au purtat prima dată veşminte negre la înmormântarea Ţarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii negre [9] la înmormântări şi în Postul Mare, ca în tradiţia romano-catolică.

În Ucraina Occidentală, în fostele parohii greco-catolice, în cursul săptămânii, la înmormântări şi la parastase, precum şi la Liturghie se purtau veşminte negre, după obiceiul romano-catolic, dar acest lucru nu mai este universal valabil.

Observaţii

Unde se poate, toate acoperămintele din biserică, inclusiv perdeaua şi chiar sticla candelelor se schimbă în funcţie de culoarea veşmintelor sfinţiţilor slujitori.

În tradiţia grecească se obişnuieşte însă ca dvera şi sticla candelelor să rămână tot timpul roşii, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce şi a ouălor aduse, potrivit tradiţiei, de soţia lui Ponţiu Pilat la Cruce, care s-au înroşit când asupra lor a curs Cinstitul Sânge al Domnului Hristos. Totodată că purpuriul, roşul închis intens este şi culoarea imperială, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uşi (pe unde intra şi împăratul Bizanţului spre a se împărtăşi).

După cum se vede, aceste practici sunt foarte variate. Însă măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde există posibilităţi materiale mai bune, este de preferat să se urmărească şi semnificaţia duhovnicească a culorilor în purtarea veşmintelor, mai ales a celor liturgice.

Practica românească: hotărârea Sfântului Sinod (2012)

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anul 2012[2] propune o rânduială flexibilă a folosirii culorilor liturgice. Culorile folosite sunt cel puţin două (veşminte deschise pentru majoritatea situaţiilor şi respectiv închise la culoare pentru perioada Postului Mare în special), dar în funcţie de posibilităţi, numărul lor poate fi mai mare. Astfel, potrivit Hotărârii Sfântului Sinod, culorile liturgice recomandate sunt:

  • La Învierea Domnului, în duminici, la praznicele Mântuitorului, Sfinţilor Apostoli, Ierarhi, domnitori ş.a., precum şi la slujirea Sfintelor Taine : alb, auriu, galben , ca simbol al luminii, Învierii, bucuriei, sfinţeniei.
  • La praznicele Maicii Domnului şi ale Sfinţilor Îngeri: albastru deschis, alb, auriu , ca simboluri ale fecioriei, curăţiei şi ale strălucirii îngerilor
  • La Înălţarea Sfintei Cruci se poartă roşu, în amintirea jerfei Mântuitorului pe Cruce, însă în Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare se poartă alb, fiind zi de duminică, iar în Evanghelie făcându-se amintirea purtării crucii duhovniceşti.
  • La prăznuirea Sfinţilor Mucenici se poartă roşu, în amintirea jertfei lor pentru credinţă.
  • La Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Duhului Sfânt şi la praznicul Sfintei Treimi, precum şi la praznicele sfinţilor cuvioşi se poartă verde, amintind ramurile de finic cu care a fost întâmpinat Mântuitorul şi evocând prezenţa Duhului Sfânt, Dătătorul de viaţă.
  • În Postul Mare, inclusiv la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite , dar cu excepţia sâmbetelor, duminicilor şi praznicelor se poartă veşminte de culori întunecate (negru sau nuanţe închise de mov, albastru sau verde) , evocând atmosfera de întristare şi pocăinţă a postului.
  • Pentru celelalte posturi importante, dar care nu au o dimensiune penitenţială la fel de elaborată liturgic –Postul Crăciunului, al Adormirii Maicii Domnului sau al Sfinţilor Apostoli, se urmează regula din zilele obişnuite .
  • La înmormântări se poartă veşminte de culoare alb, auriu sau galben, ca mărturie a credinţei în Înviere.
  • La procesiuni, de asemenea, se poartă alb, auriu sau galben, evocând atmosfera luminoasă a sărbătorii.
  • În orice situaţie, stiharul purtat de arhiereu trebuie să fie alb, evocând lumina taborică.

Culorile veşmintelor neliturgice

Îmbrăcămintea neliturgică a preoţilor de mir este alcătuită din anteriu (sutană, reverendă) şi rasă. Deosebirea dintre ele este că rasa se încheie chiar pe mijloc şi are deschizături largi la mâneci; ea se poartă peste reverendă, care este mai strânsă pe corp.

În tradiţia rusă, pentru că monahii poartă îmbrăcăminte neliturgică de culoare închisă (de obicei neagră, bleumarin sau maro închis), iar clerul mirean poartă de obicei reverende de culori deschise, cele două categorii sunt cunoscute, oarecum inexact, drept clerul negru şi clerul alb.

În Rusia, înainte de Revoluţia din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele sutane sau veşminte neliturgice. De asemenea, culoarea marginii mânecii rasei semnifica rangul preotului.

În Rusia modernă, clerul foloseşte culoarea neagră pentru rasă şi culori diverse pentru reverendă, nemaipurtându-se culori potrivite rangului administrativ.

Totuşi, deoarece clerul comunităţilor ruseşti din diaspora – mai ales din America - nu a fost afectat de Revoluţia din 1917, acesta, în marea sa majoritate, continuă tradiţia purtării de veşminte de culorilor diferite.

Practica purtării sau veşmintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stăpânirii turceşti. Imamii musulmani îşi rezervaseră dreptul de a purta culorile alb sau negru, considerând că umilesc astfel clerul creştin, silit astfel să poarte culori mai strălucitoare (pentru a se deosebi de aceştia n.t.)

După ce Biserica Ortodoxă a scăpat de sub constrângerile stăpânirii turceşti, clerul ortodox din fostele teritorii otomane a renunţat să mai poarte sutane de diverse culori; această tradiţie a fost însă continuată de clerul rus.

Dar şi clerul ortodox de alte tradiţii, mai ales cel grec, poartă sutane de culori diverse (mai ales deschise) în zonele cu climat tropical, ecuatorial şi mediteranean. Cremul, griul şi gălbuiul, ca şi bronzul pal (bej şi auriu pal chiar, n.t.) sunt cele mai populare. De asemenea, reverenda de culoare bleu o întâlnim la clerul de pretutindeni.

Peste reverendă este potrivit să se poarte un brâu sau curea (mai ales că se pot găsi şi cingători cu însemne creştine, n.t.). În tradiţia greacă, această curea este o panglică, un şiret, un cordon sau o funie ce împrejmuieşte talia. În tradiţia sârbă şi română aceste brâie semnifică rangul preotului (distincţiile şi/sau funcţiile administrative). În Biserica Rusă acest brâu este ales împodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991 unul chiar brodat cu trandafiri.)

Purtarea sutanelor (a reverendei şi a rasei) este proprie episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acordă şi seminariştilor (şi studenţilor teologi, n.t.), fraţilor de mănăstire, ipodiaconilor şi citeţilor (respectiv dascălilor sau cantorilor azi, n.t.).

În ceea ce priveşte sutanele, Tipiconul (http://www.romarch.org/arhiva/Tipic.html) nu precizează nimic mai mult decât că ele pot fi deschise sau închise la culoare, aşa că tradiţia locală este singurul standard.

Note

  1. Hotărârea nr. 5274 din 5 iulie 2012 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu modalitatea unitară de folosire a mantiei și mitrei, precum și a veșmintelor arhierești de culori diferite, de către Înaltpreasfințiții și Preasfințiții Părinți ierarhi în timpul serviciilor religioase, în acord cu practica din celelalte Biserici Ortodoxe.
  2. V. nota 1.

Surse

Articolul de față este construit pe baza textelor de mai jos, într-o formă editată:

A se vedea şi

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi