Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Acest articol necesită îmbunătățiri.
Puteți da chiar dv. o mână de ajutor corectându-l, aducând informații noi, restructurându-l și/sau aducându-l mai aproape de
standardele de editare OrthodoxWiki.



{{{nume}}}
Jurisdicție Biserica Ortodoxă Rusă
Tipul eparhiei semi-autonomă
Întemeiere 1922
Episcop actual IPS Ilarion, Mitropolit-primat
Scaun New York
Reședință New York, New York
Teritoriu canonic Statele Unite, diaspora rusă
Limbă liturgică slavonă, engleză, germană
Tradiție muzicală Cântarea rusă
Calendar Iulian
Număr de credincioși (estimat) 480.000
Site web oficial ROCOR

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei (numită şi Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, ROCA, ROCOR, Sinodul de la Carloviț sau Sinodul) este o jurisdicţie semi-autonomă a Patriarhiei Moscovei, formată iniţial ca răspuns la politica bolşevică de distrugere a religiei din Uniunea Sovietică, la scurt timp după revoluţia din 1918. ROCOR păstoreşte în principal în diaspora, jurisdicția sa suprapunându-se frecvent peste cea a eparhiilor externe ale Patriarhiei Moscovei.

Cuprins

Istoric

Înfiinţare şi primii ani

În 1920, guvernul sovietic şi-a dat pe faţă ostilitatea faţă de Biserica Ortodoxă Rusă. Sfântul Tihon, Patriarh al Moscovei a emis un ucaz (decret) prin care toţi creştinii ortodocşi ruşi din afara graniţelor, aflaţi în acel moment sub autoritatea şi păstorirea Patriarhiei sale erau autorizați să se organizeze şi guverneze ei înşişi, independent de Biserica Mamă, până când Patriarhia avea să fie din nou liberă.

Mulţi episcopi şi alți înalți prelați ruşi au interpretat acest decret ca o autorizaţie pentru întrunirea unui sinod de urgenţă al tuturor ierarhilor ortodocşi ruşi, care să permită Bsericii Ortodoxe să funcţioneze în afara Rusiei şi să asigure păstorirea duhovnicească a celor aproape trei milioane de emigranţi ruşi. Măsurile guvernului bolșevic de a proclama în mai 1922 și promova ulterior așa-numita "Biserică Vie" ca o versiune "reformată" a Bisericii Ortodoxe Ruse au făcut ca această problemă să se pună cu și mai mare urgență.

Pe 13 septembrie 1922, ierarhii ortodocşi ruşi din Serbia și-au dat binecuvântarea pentru înfiinţarea acolo a unui Sinod al Episcopilor Bisericii Ruse din afara Graniţelor, decizie care pus bazele pentru înființarea ROCOR. În noiembrie 1922, ortodocşii ruşi din America de Nord au ţinut un sinod la care Mitropolitul Platon a fost ales ca întâistătător al unui exarhat rus autonom în Americi (cunoscut şi sub numele de Mitropolia, care ulterior avea să se transforme în Biserica Ortodoxă din America). Cu toate că ierarhii Mitropoliei au participat cu drepturi egale la sinodul rus din afara graniţelor, ulterior a izbucnit un conflict trilateral, în Statele Unite, între exarhatul patriarhal, ROCOR (cunoscută uneori ca "Sinodul" în această perioadă) şi Biserica Vie, aceasta din urmă afirmând că era singura deţinătoare legitimă (adică recunoscută de guvernul sovietic) a tuturor proprietăţilor ortodoxe din SUA. (Vezi: ROCOR şi OCA)

Biserica refugiaţilor (1922-1991)

Acest articol face parte din seria
Ortodoxia în America
Orthodox us.gif
Istoric
Ortodoxia în America (cronologie)
Ortodoxia în America (bibliografie)
Reacția bizantină la autocefalia OCA
Adunarea din Ligonier
ROCOR şi OCA
Oameni
Sfinţi - Episcopi - Scriitori
Jurisdicţii
Antiohiană - Bulgară

OCA - Română - a Moscovei
ROCOR - Sârbă
ale Patriarhiei Ecumenice:
Albaneză - Carpato-Rusă
Belarus - Greacă - Ucraineană:
Palestiniană/Iordaniană

Mănăstiri
Seminarii Teologice
Hristos Mântuitorul
Sfânta Cruce
Sfânta Treime
Sfântul Gherman
Sfântul Tihon
Sfântul Sava
Sfânta Sofia
Sfântul Vladimir
Organizaţii
AOI - EOCS - IOCC - OCEC
OCF - OCL - OCMC - OCLife
- OISM - OTSA - SCOBA
Editaţi această casetă

În 1927, ROCOR a declarat că "Partea din Biserica Rusiei care se află în afara graniţelor, se consideră o parte inseparabilă a Bisericii-Mamă și în unitate spirituală cu aceasta. Aceasta nu se separă de Biserica Mamă şi nu se consideră autocefală". Afirmația indica faptul că ROCOR se considera purtătoarea de cuvânt a ortodocşilor ruşi din afara Rusiei. Biserica din afara graniţelor se mai considera totodată ca reprezentând vocea liberă a Bisericii-Mamă înrobite din Uniunea Sovietică.[1]

La sfârşitul celui de al II-lea Război Mondial, Patriarhia Moscovei a abordat posibilitatea reunificării dintre Moscova şi ROCOR, probabil la îndemnul guvernului sovietic, care adoptase o atitudine mult mai conciliatoare privind religia în timpul războiului şi care încerca atunci să se folosească de alianţele din timpul războiului pentru a obţine un statut internaţional respectabil. Acest lucru nu a fost considerat posibil la vremea aceea de către ROCOR, deoarece Rusia se găsea încă sub dictatura comunistă, iar Biserica Rusă încă era controlată şi persecutată de autorităţile atee.

Mănăstirea Schimbarea la Faţă şi ROCOR

În anii 1960, ROCOR a primit sub păstorirea sa Mănăstirea Schimbarea la Faţă (Brookline, Massachusetts) (astăzi principala mănăstire a HOCNA), după ce aceasta s-a desprins de Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă a Americii. Mai târziu, călugării de aici şi-au asumat treptat din ce în ce mai mult responsabilitatea gestionării relaţiilor externe ale ROCOR şi a publicaţiile acesteia. (Călugării de la mănăstirea Schimbarea la Faţă erau vorbitori de engleză, pe când majoritatea episcopilor ROCOR nu stăpâneau bine această limbă.)

Mulţi consideră că așa-zisul "spirit sectar" al ROCOR a ajuns la apogeu în această perioadă şi sub influenţa acestei mănăstiri, care, în mod frecvent, a prezentat eronat punctele de vedere şi luările de poziţie ale Sinodului Episcopilor. La începutul anilor 1980, ierarhii sinodului au început să sancționeze și să revizuiască poziţiile înguste şi incorecte ale susţinătorilor Mănăstirii Schimbarea la Faţă. În consecinţă, acest grup a întrerupt comuniunea cu ROCOR (ca urmare a învinuirilor de abuzuri sexuale aduse conducerii mănăstirii) și și-a luat numele de Sfânta Biserică Ortodoxă din America de Nord (Holy Orthodox Church of North America, abreviat HOCNA). Ei s-au afiliat la Biserica Ortodoxă Adevărată a Greciei, o grupare greacă a vechilor-calendarişti care se separase de Biserica Ortodoxă a Greciei. După spusele Părintelui Alexei Young (autor al lucrării Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei: Istorie şi Cronologie), asocierea ROCOR cu Mănăstirea Schimbarea la Faţă a dus la deteriorarea gravă a imaginii ROCOR.[2]

După căderea Uniunii Sovietice

După căderea Uniunii Sovietice, ROCOR şi-a păstrat independenţa faţă de Patriarhia Moscovei pe motivul că biserica din Rusia s-ar fi compromis în timpul regimului comunist într-un mod inacceptabil, acceptând colaborarea cu acesta. Unele voci au mers atât de departe încât au declarat că întreaga ierarhie din Rusia ar fi fost formată din membri ai poliției politice sovietice (KGB). În plus, ROCOR a încercat să înființeze misiuni în Rusia post-sovietică.

Totuşi acestea nu au oprit comunicarea dintre cele două părţi. Mulţi ani au avut loc contacte neoficiale, dezvoltându-se informal relații călduroase între membri ai ambelor părți. În anul 2001, între Sinodul Patriarhiei Moscovei şi ROCOR a avut loc un schimb oficial de scrisori. Scrisoarea moscovită cuprindea poziţia conform căreia separarea anterioară şi continuarea acesteia în prezent ar fi fost doar o chestiune politică. În răspunsul lor, reprezentanții ROCOR şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la continuarea implicării Patriarhiei Moscovei în Mișcarea Ecumenică, apreciată ca un risc grav de compromitere a ortodoxiei poziției acesteia. Cu toate acestea, respectivul schimb de scrisori a fost la vremea aceea cel mai cordial dialog de până atunci dintre cele două părți.

După dizolvarea Uniunii Sovietice, Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei a continuat să înfiinţeze parohii în Rusia, însă în prezent toate aceste parohii sunt fie în comuniune cu Patriarhia Moscovei, fie sunt schismatice şi fac parte din grupările "Ruşilor liberi" sau din alte grupuri.

Perspective asupra Patriarhiei Moscovei

După declaraţia Mitropolitului Serghie din 1927, în cadrul ROCOR părerile privind Patriarhia Moscovei erau împărţite. Trebuie însă făcută distincţia între diferitele puncte de vedere exprimate de episcopi, clerici şi laici din cadrul ROCOR şi declaraţia oficială a Sinodului Episcopilor. Exista un consens general în cadrul ROCOR potrivit căruia guvernul sovietic manipula Patriarhia Moscovei într-o oarecare măsură și că în aceste condiţii legăturile administrative cu aceasta erau imposibile. Au existat şi declaraţii oficiale privitoare la alegerea patriarhilor Moscovei de după 1927, aceste alegeri fiind considerate invalide, întrucât nu fuseseră alegeri libere (ci se făcuseră la presiunea sovietelor) și nu se făcuseră cu participarea întregii Biserici Ruse.[3] În aceste declaraţii se spunea, în esenţă, că ROCOR nu-i recunoştea pe Patriarhii Moscovei aleşi după 1927 ca fiind întâistătători legitimi ai Bisericii Rusiei; ele nu afirmau însă că episcopii din Patriarhia Moscovei ar fi fost episcopi ilegitimi sau lipsiţi de har.

Totuşi, sub umbrela acestui consens general, opiniile privind Patriarhia Moscovei oscilau între cei care susţineau părerea extremă că Patriarhia Moscovei ar fi apostaziat din Biserica Ortodoxă (aceia care gravitau în jurul Mănăstirii Schimbarea la Faţă fiind cei mai înfocaţi susținători ai acestei poziţii) şi cei care care o considerau o victimă inocentă în mâinile sovieticilor, cu o întreagă paletă de puncte de vedere intermediare.

Susținătorii perspectivei radicale asupra situației Patriarhiei Moscovei au devenit deosebit de virulenţi în perioada anilor 1970, în vremea când ROCOR se autoizola din ce în ce mai mult de restul lumii ortodoxe datorită îngrijorării sale privind direcţia implicării ortodoxe în Mişcarea Ecumenică. Înainte de colapsul Uniunii Sovietice, exista o nevoie urgentă în cadrul ROCOR de a tranșa problema statutului Patriarhiei Moscovei și a raportării necesare la ea. Începând cu mijlocul anilor 1980 (când a început perioada glasnost-ului în Uniunea Sovietică, culminând cu colapsul guvernului sovietic în 1991), încercarea de a tranșa această chestiune a dus la numeroase schisme în sânul ROCOR şi a ocupat din ce în ce mai mult spațiul dezbaterilor interne din cadrul acesteia.

Este important să fie înțelese câteva chestiuni importante cu privire la poziţia oficială a ROCOR. Din punct de vedere istoric, ROCOR a afirmat întotdeauna că se considera o parte inseparabilă a Bisericii Rusiei, statutul său de autonomie fiind considerat unul temporar, bazat pe ucazul 362 al Patriarhului Tihon, până în momentul în care controlul guvernului sovietic asupra afacerilor Bisericii ar fi încetat:

“Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei este o parte indisolubilă a Bisericii Ortodoxe Ruse şi până la eliminarea completă a guvernului ateist din Rusia, se autoguvernează potrivit principiului sobornicității, în concordanţă cu rezoluţia Patriarhului, Preasfântului Sinod şi a Marelui Sobor al Bisericii Rusiei din data de 7/20 noiembrie 1920, nr. 362.”[4]

În același sense, Mitropolitul Anastasie al Chișinăului scria în testamentul său:

„Cât priveşte Patriarhia Moscovei şi ierarhii ei, atâta timp cât vor continua cooperarea apropiată, activă şi benevolă cu guvernul sovietic, care propovăduieşte deschis ateismul complet şi lucrează la introducerea ateismului în întreaga naţiune rusă, Biserica din Afara Rusiei, pentru a-și păstra puritatea, nu trebuie să aibă nici un fel de comuniune canonică, liturgică şi nici măcar comuniune exterioară cu ei, lăsându-i pe fiecare dintre ei în acelaşi timp la judecata finală a Sinodului (Soborului) viitoarei Biserici Ortodoxe libere.”[5]

ROCOR considera Biserica Rusiei ca fiind formată din trei părţi în perioada sovietică: 1. Patriarhia Moscovei, 2. Biserica din Catacombe şi 3. Biserica Rusă Liberă (ROCOR). Biserica din Catacombe a fost o parte importantă a Bisericii Rusiei înainte de al Doilea Război Mondial. Cei mai mulţi din membrii ROCOR au părăsit Rusia înainte sau în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Ei nu au fost afectaţi de schimbările petrecute imediat după război, mai ales de momentul în care, după alegerea Patriarhului Alexei I, Biserica din Catacombe s-a împăcat cu Patriarhia Moscovei. Până prin anii 1970, datorită reconcilierii, dar şi persecuţiilor continue ale sovieticilor, au rămas foarte puţini membri ai Bisericii din Catacombe. Alexandru Soljenițîn a punctat acest lucru într-o scrisoare din 1974 către Sinodul ROCOR al Întregii Diaspore, în care declară că ROCOR nu ar trebui să se solidarizeze cu niște "catacombe misterioase, fără de păcat, dar și fără de trup".[6] Faptul că Biserica din Catacombe a încetat pur şi simplu să existe a fost de facto recunoscut atunci când, deoarece comunismul se apropia în Rusia de colapsul final, ROCOR a început să înfiinţeze parohii ale "rușilor liberi" din Rusia şi să hirotonească episcopi cu jurisdicție asupra acestora, dar niciodată nu a recunoscut nici un fel de episcop din catacombe ca fiind episcop legitim.

Într-un final, colapsul comunismului în Uniunea Sovietică a precipitat criza din sânul ROCOR, pentru că motivul esențial pentru care se produsese această separare de Patriarhia Moscovei dispăruse acum, astfel încât elementul esențial care asigurase coeziunea internă a ROCOR a început să se destrame. Unii membri ai ROCOR nu credeau că Patriarhia Moscovei era încă eliberată de sub controlul KGB și că în orice caz aceasta nu se dezisese pe deplin de serghianism (politica de cooperare cu regimul politic adoptată de Mitropolitul, apoi Patriarhul Serghie). Alți membri ai ROCOR apreciau că, indiferent de situaţia politică din Rusia, problema ecumenismului în sine devenise un motiv suficient de perpetuare a separării de Patriarhia Moscovei. După Sinodul Tuturor Ruşilor din Patriarhia Moscovei din august 2000, când Patriarhia a condamnat oficial teoria ramurilor[7] şi a renunţat în principiu, dacă nu în practică la serghianism, problema reconcilierii ROCOR cu Patriarhia Moscovei a devenit de neocolit, cerând o rezolvare într-un fel sau altul. [8]

Reapropierea de Moscova

Semnarea Actului de uniune canonică de către Patriarhul Alexei al II-lea şi Mitropolitul Lavru

De la alegerea Mitropolitului Lavru ca Întâistătător al ROCOR în 2001, a început un proces de reapropiere durabilă între ROCOR şi Patriarhia Moscovei. Vizite oficiale multiple au avut loc între ierarhi şi alţi clerici ai celor două Biserici şi a fost anunţată o dată oficială pentru restaurarea unei comuniunii depline de ambele părţi.

În octombrie 2001, Patriarhul Alexei al II-lea şi Sfântul Sinod al Patriarhiei Moscovei a trimis Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei un apel la reconciliere, care însă nu a avut succes imediat. Cu toate acestea, cele două Biserici își recunoșteau reciproc validitatea Sfintelor Taine. Apoi, în noiembrie 2003, o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei formată din trei episcopi şi doi preoţi a făcut o vizită oficială la Moscova. Acest gest a fost un semnal pentru strângerea relaţiilor între cele două părți. În mai 2004, pentru prima dată de la înfiinţarea ROCOR, Întâistătătorul ROCOR, Mitropolitul Lavru a făcut o vizită la Moscova, unde s-a întâlnit cu Patriarhul Alexei. Cei doi întâistătători au creat o comisie mixtă care să analizeze posibile soluții de renunțare la separarea dintre cele două Biserici. Această comisie s-a întrunit de mai multe ori, lucrând cu succes la pregătirea condițiilor pentru restabilirea intercomuniunii depline dintre membrii celor două Biserici.

Această încercare de reapropiere a dus la apariția unei mici schisme în sânul ROCOR, în care a fost antrenat[9] și Mitropolitul pensionar Vitalie, predecesorul Mitropolitului Lavru. Gruparea schismatică și-a luat numele de Biserica Ortodoxă Rusă în Exil (Russian Orthodox Church in Exile, prescurtat ROCE/ROCiE), însă adeseori mai foloseşte încă numele de ROCOR. Câteva alte comunităţi s-au separat de ROCOR, unele dintre acestea intrând în comuniune cu diferite grupări stiliste (ale vechilor calendariști).

În 21 iunie 2005, s-a anunţat simultan de către ROCOR şi Patriarhia Moscovei, pe site-urile fiecăreia, că dialogul pentru reconcilierea dintre cele două părți se îndrepta spre restabilirea completă a relaţiilor dintre ROCOR şi Patriarhia Moscovie, ROCOR urmând să se bucure de un statut de jurisdicție autonomă.[10]

În mai 2006, ROCOR a organizat al IV-lea Sinod al Întregii Diaspore, care s-a ţinut în Catedrala Preasfintei Născătoare de Dumnezeu- Bucuria celor necăjiţi din San Francisco, California. Sinodul, format din delegaţi ai clerului şi laicilor din toate eparhiile ROCOR a adoptat o rezoluţie care exprimă "marea speranţă că, în curând, unitatea Bisericii Rusiei va fi realizată pe temelia Adevărului lui Hristos, deschizând posibilitatea pentru noi de a sluji împreună şi de a ne împărtăşi dintr-un singur Potir."[11]

După acest Sinod al Diasporei a avut loc un Sinod al Episcopilor din ROCOR. După declaraţiile unor surse apropiate sinodului, s-a ajuns, în general, la o înţelegere asupra textului propus pentru "Actul de Unitate Canonică," dar acesta a fost retrimis înapoi Comitetului de Dialog cu Patriarhia Moscovei cu unele observații. Natura exactă a elementelor care necesitau clarificare nu este cunoscută pe deplin, dar, în conformitate cu surse apropiate Sinodului Episcopilor, este vorba, printre altele, şi de problema statutului proprietăţilor din Ţara Sfântă.citare / referință critică necesară


În 6 septembrie 2006, Sinodul Episcopilor ROCOR a proclamat aprobarea Actului (revizuit) de Unire Canonică şi a împuternicit Comitetul de Dialog cu Patriarhia Moscovei să clarifice detaliile semnării oficiale a Actului.[12] Ulterior, pe 11 septembrie 2006 The Sinodul Episcopilor ROCOR a publicat pe website-ul propriu o lămurire asupra deciziei sale de a confirma și de a aproba Actul. [13]În aceeași zi, Patriarhul Alexei al II-lea al Moscovei şi al Întregii Rusii recunoștea eforturile Comitetului şi declara că procesul de reunificare mergea în direcţia bună, dar că avea să mai dureze ceva timp.[14]

Atât Patriarhia Moscovei cât şi Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei au publicat pe site-urile proprii varianta finală a Actului de Unire Canonică [15] cu toată documentația aferentă [16] pe 1 noiembrie 2006. Actul fiind aprobat atât de Patriarhia Moscovei cât şi de ROCOR, a fost semnat în mod oficial pe 17 mai 2007 la Moscova, urmat fiind de o împreună-slujire a Sfintei Liturghii, aducând astfel ROCOR în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse.

ROCOR în prezent

În prezent, ROCOR are mai mult de 349 de parohii și 21 de mănăstiri de monahi și monahii în peste 40 de ţări din lumea întreagă, păstorite de aproape 462 de clerici. În Statele Unite ale Americii are 152 de parohii și 8 mănăstiri, 42 de parohii în Germania, 31 de parohii și 4 mănăstiri în Australia, 21 de parohii și 3 mănăstiri în Canada, 22 de parohii în Indonezia și câteva reprezentanțe în Franța, Elveția, Regatul Unit, America de Sud și Noua Zeelandă. [17]

În America de Nord funcționează douăsprezece mănăstiri ROCOR, dintre care cea mai importantă şi mai mare este Mănăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, căreia îi este ataşat seminarul ROCOR Seminarul Ortodox Sfânta Treime.

Împreună cu Patriarhia Ierusalimului, ROCOR mai administrează şi Misiunea Bisericească Rusă din Ierusalim, care are în grijă trei locuri sfinte din Palestina, toate trei fiind mănăstiri.

Începând cu anul 2008, întâistătătorul ROCOR este Înaltpreasfințitul Ilarion.

Statutul ecleziastic înainte de 2007

Înainte de reconcilierea cu Moscova din 2007, ROCOR se găsea într-o oarecare izolare euharistică faţă de majoritatea lumii ortodoxe, nefiind întotdeauna în comuniune deplină cu majoritatea jurisdicţiilor ortodoxe. Menţinea relaţii apropiate, de intercomuniune şi împreună-slujire cu Biserica Ortodoxă Sârbă, Biserica Ierusalimului și Biserica Sinaiului.

Înainte de reunirea cu Biserica Ortodoxă Rusă, situația ROCOR în ceea ce privea comuniunea deplină nu era foarte limpede. Nu a existat niciodată o declaraţie oficială de ruptură a comuniunii dintre ROCOR şi majoritatea Bisericilor Ortodoxe. În multe eparhii împreună-slujirea fusese suspendată de facto, dar în alte eparhii era permisă împreună-slujrea. O declaraţie oficială de întrerupere a comuniunii cu OCA a fost emisă de Sinodul ROCOR după ce Patriarhia Moscovei a emis Tomosul de autocefalie a OCA. (A se vedea: ROCOR şi OCA.) În general, creştinii ortodocşi din toate Bisericile Ortodoxe locale erau primiţi la Sfânta Împărtăşanie. Niciodată Sinodul ROCOR nu a declarat oficial că harul Duhului Sfânt nu ar fi lucrat în jurisdiţiile care adoptaseră calendarul îndreptat, în ciuda declaraţiilor contrare ale susținătorilor Mănăstirii Schimbarea la Faţă din Boston (pe vremea când aceasta era încă parte a ROCOR).

ROCOR se aflase în comuniune cu câteva jurisdicţii ale vechilor calendariști, inclusiv cu Sfântul Sinod în Rezistenţă (Adevărata Biserică Ortodoxă a Greciei, aşa numită a "ciprianiţilor"), cu Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România (Sinodul Mitropolitului Vlasie) şi cu Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din Bulgaria (a episcopului Fotie). În 2006, comuniunea cu Sfântul Sinod în Rezistenţă a fost suspendată după ce Sinodul ROCOR a primit o scrisoare de la Mitropolitul Ciprian de Oropos şi Fili (Adevărata Biserică Ortodoxă a Greciei - vechi-calendaristă) prin care acesta proclama că numele Mitropolitului Lavru fusese "scos din diptice."[18] Legăturile cu Sinodul Mitropolitului Vlasie şi cu Episcopul Fotie de Triadița au fost la rândul lor suspendate ulterior.

Începând cu anul 2007, odată cu reconcilierea cu Moscova, ROCOR este în prezent în comuniune cu principalele Biserici Ortodoxe din lume, întrucât este parte integrantă a Patriarhiei Moscovei.

Episcopatul

Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei are în prezent 13 episcopi care păstoresc 9 eparhii în lumea întreagă și un episcop pensionar.

Episcopi eparhioți:

  • Înaltpreasfințitul Ilarion, Mitropolit al New Yorkului și al Americii Răsăritene, întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei, arhiepiscop de Sidney, Australia și Noua Zeelandă.
  • IPS Alipie, Arhiepiscop de Chicago şi al Americii de Mijloc
  • IPS Marcu, Arhiepiscop al Berlinului, Germaniei şi Marii Britanii
  • IPS Chiril Arhiepiscop de San Francisco şi al Americii de Vest
  • Preasfințitul Mihail, Episcop al Genevei și al Europei Occidentale
  • PS Ioan, Episcop al Caracasului și al Americii de Sud.

Episcopi vicari:

  • PS Agapit de Stuttgart, episcop-vicar Eparhiei Germaniei
  • PS Petru de Cleveland, administrator al Eparhiei de Chicago și a Americii de Mijloc
  • PS Teodosie, episcop-vicar al Eparhiei de Seattle și a Americii de Vest.
  • PS George, episcop-vicar al Eparhiei Americii Răsăritene.

Episcopi pensionari:

  • PS Varnava, fost episcop de Cannes și episcop-vicar al Eparhiei Europei Occidentale.
  • PS Ieronim, fost episcop de Manhattan și episcop-vicar al Eparhiei Americii Răsăritene.

Episcopi suspendaţi:

  • Agatangel, fost episcop al Odessei şi Crimeei.

Întâistătătorii ROCOR

A se vedea și

Referinţe

  1. Mai multe despre modul în care ROCOR își înțelegea relația cu Biserica-Mamă, a se vedea [en] Protopresbiter Alexander Lebedev, Is the Moscow Patriarchate the "Mother Church" of the ROCOR?, 28 decembrie 2007.
  2. Mai multe despre istoria acestei schisme la: http://pages.prodigy.net/frjohnwhiteford/hocna_facts.htm HOCNA Facts, 28 decembrie 2007.
  3. A se vedea de exemplu [en] Resolution of the Russian Orthodox Church Outside of Russia Concerning the Election of Pimen (Isvekov) as Patriarch of Moscow, September 1/14, 1971, 27 decembrie 2007.
  4. [en] The Statutes of the Russian Orthodox Church Outside of Russia [Statutul ROCOR], paragraful 1, 28 decembrie 2007.
  5. en: http://www.orthodox.net/articles/anastasy-will.html The last will and testament of Metropolitan Anastassy, 1957 (Testamentul Mitropolitului Anastasie, 28 decembrie 2007.
  6. A se vedea: [en] "The Catacomb Tikhonite Church 1974", The Orthodox Word, noiembrie-decembrie, 1974 (59), pp. 235-246.
  7. Teoria ramurilor reprezenta o perspectivă difuzată în rândul Mișcării Ecumenice mai ales în lumea protestantă, potrivit căreia toate marile Biserici creștine nu ar fi decât ramuri distincte ale aceleiași tradiții, deosebirile dogmatice dintre acestea reprezentând doar 'puncte de vedere' sau tradiții locale diferite. Reprezentanții grupărilor tradiționaliste din cadrul Bisericilor Ortodoxe (care cereau o respingere radicală a oricărei forme de participare ecumenică a ortodocșilor) îi acuzau pe reprezentanții Bisericilor Ortodoxe favorabile Mișcării Ecumenice că ar fi îmbrățișat această 'teorie a ramurilor'. Cu toate acestea, nici una din Bisericile Ortodoxe care participau la Mișcarea Ecumenică nu și-a însușit oficial această perspectivă.
  8. [en]: Status Quo, ROCOR?, 28 decembrie 2007.
  9. Mulți din cadrul ROCOR au considerat însă că acesta fusese răpit de mișcarea schismatică.
  10. Documentele sunt disponibile aici (en).
  11. Rezoluția Sinodului, în limba engleză, aici.
  12. (en):The Synod of Bishops Makes a Decision on the “Act on Canonical Communion” (Sinodul Episcopilor ia o decizie privind 'Actul de Unire Canonică'), New York, 6 septembrie 2006.
  13. [en] [http://www.russianorthodoxchurch.ws/synod/eng2006/9enaktexplanantion.html Clarifications on the Negotiation Process and the "Act on Canonical Communion"] (Lămuriri asupra procesului de negociere și a 'Actului de Unire Canonică'), 11 septembrie 2006.
  14. [en]: http://www.interfax-religion.com/?act=news&div=1977 Unification of Orthodox Church with its branch abroad will not be fast - Alexy II ((Unirea Bisericii ortodoxe cu ramura sa externă nu va fi rapidă - Alexei al II-lea), Interfax, 11 septembrie 2006.
  15. [en]: Act of Cannonical Union (Actul de Uniune Canonică)
  16. [en]:Addendum to the Act of Canonical Union (Addendum la Actul de Unire Canonică); Summation of the Joint Work of the Commissions of the Russian Orthodox Church Outside of Russia and the Moscow Patriarchate (Rezumatul lucrărilor Comisiilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei și Patriarhiei Moscovei).
  17. Potrivit Nomenclatorului parohiilor de pe situl ROCOR.
  18. A Regular Session of the Synod of Bishops is Held (Are loc o sesiune ordinară a Sinodului Episcopilor), 23 februarie 2006.

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi