Augustin de Hipona

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Sf. Augustin, episcop de HiponaCea mai veche reprezentare a sfântului Augustin, în biserica Lateran din Roma, secolul VI.

Cel întru sfinți Părintele nostru, Fericitul Augustin (n. 13 noiembrie 354, Tagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost episcop de Hipona (395 - 430) și un important gânditor creștin al vremii sale. A fost fiul cel mare al Sfintei Monica. Este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 15 iunie, iar în Biserica Romano-Catolică la 28 august.

Cuprins

Viața

Aurelius Augustinus s-a născut în anul 354 la Tagaste (un orășel din Numidia, astăzi Suk-Ahra din Algeria, la frontiera cu Tunisia). Tatăl său, Patricius, mic proprietar de pământ și unul din notabilii orașului, era păgân, iar mama lui, Sfânta Monica (prăznuită la 4 mai) era o creștină evlavioasă. Aceasta îl înscrisese pe fiul ei cel mare printre catehumeni încă din copilărie și îl ducea regulat la biserică. Augustin primi o educație păgână clasică, obișnuită pentru tinerii de familie bună din acea vreme. În vremea studenției de îndepărtează din ce în ce mai mult de credința creștină a mamei sale, fiind mai degrabă atras de maniheism. Fiind un elev strălucit (cu unele lacune, care aveau să persiste, în privința limbii grecești, care nu se mai studia foarte sistematic în acea vreme în provinciile romane), la vârsta de șaptesprezece ani este trimis la Cartagina, capitala Africii proconsulare (una din regiunile prospere și puternic romanizate ale Imperiului) ca să studieze retorica. Aici duce viața fără griji a studenților, lăsându-se pradă ispitelor orașului; din legătura lui nelegitimă cu o femeie creștină i se naște un fiu, Adeodat (372).

După ce își termină studiile, se întoarce pentru scurtă vreme la Tagaste ca grammaticus (profesor pentru cursul inferior), apoi revine la Cartagina, unde deschide o școală de retorică, cu rezultate care nu îl mulțumesc. În această perioadă, renunță la maniheism după o discuție cu un episcop al maniheilor, Faustus (mai târziu, în preajma anului 400, avea să scrie și un tratat Împotriva lui Faustus).

Pleacă apoi la Roma, visând încă la o carieră în administrație. Acolo deschide, tot fără succes, o altă școală de retorică. După ce se vindecă de o boală gravă, obține în cele din urmă (384) un post de retor într-o școală din Milano (pe atunci capitala Imperiului Roman de Apus). Nemulțumit de plăcerile mondene, caută mereu izvorul adevăratei fericiri, pe care o vede mai degrabă ca pe una intelectuală. În această perioadă citește atent scrierile filosofilor neoplatonici, care îl impresionează profund și care aveau să-l influențeze durabil. La Milano îl cunoaște pe episcopul orașului, Sfântul Ambrozie (prăznuit la 7 decembrie), a cărui viață, elocință și capacitate de interpretare a Sfintei Scripturi îl cuceresc, astfel că se convertește la creștinism.

Sfânta Monica, mama lui, care se rugase pentru întoarcerea lui la credință în toți acești ani, i se alătură la Milano, încercând să-l convingă să-și părăsească concubina și să se căsătorească cu o femeie de rangul lui. Augustin refuză să se recăsătorească, însă acceptă să se întoarcă acasă, la Tagaste. Se oprește însă pe drum și petrece o vreme, împreună cu câteva rude și prieteni, ca să se întremeze după boala care-i recidivase și ca urmare a emoției puternice a convertirii și să-și petreacă în liniște perioada catehumenatului. Trăiesc în această perioadă ca într-o mănăstire, încercând să reconstituie viața comunității apostolice din Ierusalim. Aici Augustin împletea rugăciunea și meditația asupra Scripturilor (lectio divina, lat.) cu discuțiile filozofice cu prietenii. Este profund impresionat de Viața Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, carte foarte populară printre creștinii de familie bună din epocă, și are un moment de limpezire hotărâtoare citind un fragment din epistolele Sf. Pavel: "Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte" (Romani 13, 13). Primește Sfântului Botez în ziua Sfintelor Paști din anul 387, împreună cu Alipie, prietenul lui cel mai apropiat și cu Adeodat, fiul său. Întreaga poveste a convertirii sale Augustin avea s-o relateze mai târziu în "Confesiunile" sale. Sfânta Monica moare la puțin timp, iar Augustin, amânându-și plănuita întoarcere la Tagaste, rămâne la Milano, unde scrie mai multe lucrări împotriva învățăturilor maniheenilor. În septembrie 388, Augustin se întoarce la Tagaste împreună cu Alipie și cu Adeodat, care va muri curând. După moartea fiului său, Augustin și-a vândut toate bunurile și a dat câștigul săracilor, iar el s-a consacrat, timp de trei ani, organizării unei mănăstiri în compania prietenilor și a ucenicilor săi. Scria și discuta îndelung cu prietenii săi. Predicator strălucit de limbă latină, Augustin este hirotonit preot, în ovațiile ale poporului care îl auzise predicând, asistându-l în păstorirea credincioșilor pe episcopul Valeriu. Acesta îi dăruiește un teren în apropierea bisericii cetății ca să întemeieze acolo o nouă mănăstire, numită "Mănăstirea Grădinii", care a dat de lungul timpului mai mulți episcopi Bisericii lui Hristos. Pentru această mănăstire, Augustin a scris o "Regula", rânduială monahală care se află la originea instituției occidentale a canonicilor, preoți care trăiesc în lume, dar după o rânduială monahală.

Episcop de Hipona

Devine coajutor (cu drept de succesiune) al episcopului Valeriu în anul 395/396, apoi episcop de drept al Hipponei până la moartea sa. În această perioadă scrie foarte mult. În această perioadă redactează și cea mai mare parte a lucrărilor sale cu caracter pastoral – s-au păstrat de la el peste opt sute de predici pe subiecte foarte diferite. Ca episcop, se arată foarte milostiv față de săraci și se îngrijește de buna înțelegere între clerici și, pe cât putea, între cetățenii orașului. De asemenea, în această perioadă călătorește mult prin Africa romană, pe atunci străbătută de mai multe erezii, profund divizată de o serie de schisme și încă în parte păgână. A participat la sinoadele locale și a scris lucrări în care a combătut maniheismul, novațianismul, pelagianismul. Împotriva novațienilor, argumentează validitatea Tainelor oficiate de preoți indiferent de vrednicia lor. Nereușind însă să îi convingă să renunțe la erezia lor, face apel la autoritatea seculară pentru a suprima ierarhia paralelă pe care aceștia o întemeiaseră.

Cetatea lui Dumnezeu

Ca urmare a jefuirii Romei de către vizigoții lui Alaric I în anul 410, păgânii îi învinuiesc pe creștini pentru ceea ce întreaga lume romană percepe ca o tragedie – căderea Romei, considerând că aceasta era urmarea părăsirii credinței în vechii zei. Profund cutremurat și el de acest eveniment, care pune pentru el capăt visului unui Imperiu creștin durabil, și hotărât să combată ideea răspândită de păgâni, Augustin scrie "Cetatea lui Dumnezeu", o vastă reflecție asupra istoriei și a condiției umane. În această lucrare, el arată că Biserica creștină, Cetatea lui Dumnezeu, străbătând toate necazurile, se găsește mereu pe drumul către Împărăția veșnică. El dezvoltă și ideea „dublei cetățenii” și a creștinului, aflat în parte în Cetatea omului (orientată doar spre lumea aceasta), în parte în Cetatea lui Dumnezeu (îndreptată spre viața veșnică). Această idee a influențat durabil gândirea teologico-politică mai ales a Occidentului creștin, "Cetatea lui Dumnezeu" fiind una din primele surse creștine în care apare ideea separării puterii politice de autoritatea și scopurile religioase.

Lupta împotriva pelagianismului

Pelagianismul era o erezie care neglija rolul harului dumnezeiesc în mântuirea omului, afirmând că omul poate ajunge să nu mai păcătuiască prin propriile forțe; pelagienii negau totodată posibilitatea transmiterii păcatului strămoșesc și nu acceptau botezul copiilor, pe care îl considerau inutil. În strădaniile lui prelungite de a combate erezia pelagiană, antrenat în dispută și căutând mereu soluții raționale la problemele privind credința, Augustin merge însă puțin prea departe, stabilind o opoziție puțin cam prea strictă între natură și Har, într-o formă care avea să aibă urmări nefaste în Occident. În Răsărit, Părinții greci, care îl cunoșteau puțin pe Augustin, nu erau atât de implicați în disputa cu pelagienii și înțelegeau raporturile dintre natură și Harul dumnezeiesc ca pe o formă de cooperare ("sinergie"). Încercând să pătrundă și să raționalizeze tainele preștiinței divine, Augustin ajunge să propună o perspectivă riscantă asupra predestinării. În contextul operei lui, aceasta poate fi interpretată în sens ortodox dacă se consideră că „predestinarea” era înțeleasă drept consecința unor acte săvârșite liber de om și prevăzute din veșnicie – dar nu determinate – de Creator. Însă pe interpretări ale ideilor lui Augustin s-au întemeiat o serie de greșeli doctrinare occidentale și tot din opera lui s-au inspirat reformatorii din secolul al XVI-lea precum Luther sau Calvin. Sf. Augustin reușește să obțină ca pelagienii să fie condamnați de Sinoadele de la Cartagina (411) și d Roma (417), însă erezia continuă să existe.

Sfârșitul episcopatului său

Când invaziile vandalilor se extind și ating Africa romană, Augustin se luptă să apere Biserica și cetatea pe care o păstorea. Temându-se că invaziile barbarilor erau provocate de părăsirea vechilor zei, mulți se întorceau în acea vreme la păgânism. Pe de altă pare, vandalii care invadau provincia și care ajung în cele din urmă să asedieze și Hipona erau în principal arieni. Episcopul se străduia să apere credința creștină și își îndemna mereu credincioșii să se împotrivească vandalilor arieni. La trei luni după instalarea asediului, el este cuprins de o febră violenta. Își dă sufletul în mâinile Domnului în ziua de 28 august 427.

Posteritatea sfântului Augustin și receptarea sa în Biserica Ortodoxă

Dacă anumite aspecte ale învățăturilor Sfântului Augustin au putut conduce la diferite devieri în Occidentul medieval, totuși lui Augustin nu i se poate reproșa faptul de a fi fost un eretic, căci și-a supus întotdeauna reflecțiile, cu smerenie, judecății Bisericii. Astfel, terminându-și lucrarea "De Trinitate" (Despre Sfânta Treime), scria: "Doamne, Dumnezeule Unul, Dumnezeule în Treime, tot ceea ce am scris în aceste cărți vine de la Tine și dacă e ceva care să vină de la mine, să fiu iertat de Tine și de cei care sunt ai Tăi".

Împins, atât prin formarea sa intelectuală cât și de circumstanțele convertirii sale, să privească relația omului cu Dumnezeu dintr-un punct de vedere mai degrabă "psihologic", diferit de cel adoptat de tradiția patristică anterioară, Sfântul Augustin a dat întregii sale teologii un aspect personal, care i-a afectat învățăturile despre Sfânta Treime, despre păcatul strămoșesc, despre raporturile dintre natură și har etc. Atâta vreme cât aceste teze au fost considerate drept opinii teologice personale ("teologumene", în limbajul teologic de școală), ele nu au pus în discuție locul lui Augustin printre Sfinții ortodocși. Însă atunci când, mai târziu, acestea au fost adoptate ca doctrină oficială și exclusivă a Bisericii romane (printre altele în ideea purcederii Duhului Sfânt nu doar de la Tatăl ci și de la Dumnezeu-Fiul), aceste aserțiuni teologice au devenit principalul element de discordie între Biserica de tradiție greacă și cea de tradiție latină.

Coperta cărții lui Seraphim Rose

Există mai multe mărturii din tradiția Bisericii nedespărțite, ca și de după schismă, care arată că Augustin era cinstit printre sfinții ortodocși. Astfel, la Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 553, numele lui Augustin este trecut în rândul celorlalți Părinți ai Bisericii, însă actele Sinodului nu fac nicio mențiune explicită cu privire la viziunea lui teologică:

Încă mai mărturisim că ne ținem de hotărârile celor patru Sinoade și ca îi urmăm în toate chipurile pe Sfinții Părinți Atanasie, Ilarie, Vasile, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Ambrozie, Teofil, Ioan Gură de Aur, Chirill, Augustin, Proclu, Leo și scrierile lor despre credința cea adevărată. [1] (trimitere în engleză; sublinierea noastră).

În actele Sinodului al VI-lea Ecumenic este numit "prea desăvârșitul și binecuvântatul Augustin", acesta fiind "dascălul cel preaînțelept." Sinodul din Constantinopol din anul 1166, din vremea dinastiei Comnenilor îl numește "Ό Αγίος Αυγουστίνος" - "Sfântul Augustin."

În ciuda acestei vădite recunoașteri publice, majoritatea lucrărilor lui nu au fost traduse în limba greacă până prin anul 1360, când Demetrios Kydones întreprinde o primă lucrare de traducere, iar unii autori ortodocși încep să atragă atenția asupra erorilor teologice pe care le găsim în teologia lui – mai ales cele din triadologie, care au dus la adăugirea Filioque în Crezul niceo-constantinopolitan – și încep să-l privească drept unul dintre autorii cei mai importanți pe baza lucrărilor cărora s-a ajuns la Marea Schismă dintre Răsărit și Apus. Deși unii ortodocși l-au condamnat pe Augustin ca eretic, nu există nici o hotărâre sinodală de condamnare a acestuia sau a scrierilor lui.

Unii autori cu o perspectivă mai moderată asupra lui Augustin îl consideră: (1) fie un scriitor bisericesc care a făcut prea multe greșeli teologice pentru a putea fi considerat unul dintre Sfinții Părinți, dar totuși un sfânt, (2) fie un scriitor bisericesc printre alții din Biserica primelor secole (dar nu un sfânt) (3) fie un scriitor bisericesc care ar putea eventual purta apelativul de "Fericit".

Însă trebuie precizat că, în mod tradițional, Biserica Ortodoxă nu face o distincție de grad între termenii "fericit" și "sfânt" (adică ultimul ar avea un grad de sfințenie mai mare decât primul), ci una de categorie (e.g. cuvioși, episcopi, mucenici, fecioare etc. - vezi art. despre titlurile sfinților).

Există cel puțin două cărți ale unor teologi ortodocși contemporani în care se tratează explicit această chestiune: Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă (ed. Sophia, București, 2002) a ieromonahului Seraphim Rose, în general favorabilă lui Augustin, amintind importanța lui ca sfânt - cu trimitere la Confesiuni și la scrierile lui devoționale mai degrabă decât la cele teologice și The Influence of Augustine of Hippo on the Orthodox Church [Influența lui Augustin de Hippona în Biserica Ortodoxă] de Pr. Dr. Michael Azkoul (ISBN 0889467331), care tinde să îl considere pe Augustin drept sursa tuturor erorilor creștinismului apusean. (O variantă mai condensată a acesteia a fost publicată sub titlul: Augustine of Hippo: An Orthodox Christian Perspective [Augustin de Hippona - o perspectivă creștin-ortodoxă].)

Teologul grec Christos Yannaras, în schimb, consideră că Augustin este "sursa întregii alienări, a întregii alterări a adevărului eclezial în Occident" (Libertatea moralei, trad. rom de Mihai Cantuniari, Anastasia, București, 2004, p. 156, n. 10). Prin urmare, se poate afirma că, dacă Augustin poate fi cinstit ca un sfânt ortodox, aceasta se datorează nu atât calității sale de teolog, cât calităților sale pastorale, precum și pentru viața lui personală indiscutabil sfântă de după convertire. Astfel, Sfântul Fotie cel Mare scria despre el: "Având în vedere că unii dintre Părinții și învățătorii noștri s-au abătut de la credință în ceea ce privește câteva dogme, noi nu primim ca doctrină cele în care au rătăcit, dar continuăm să-i îmbrățișăm oamenii care au fost ei" (Ep. 24, 20 - "PG" 102, 813). În spiritul tradiției ortodoxe, este necesar și suficient să facem distincția între viața lui Augustin, marcată de râvna fierbinte pentru Hristos și Biserica Lui și posteritatea nefericită a interpretărilor lui doctrinare.

Bibliografie

În limba română:

  • Augustin (Aureliu A.), Despre Cetatea lui Dumnezeu I, trad. de Paul Găleșanu, Ed. Ştiințifică, București, 1998.
  • Augustin, De Dialectica, trad. de Eugen Muntean, Humanitas, București, 1991.
  • Augustin, Opera Omnia, I [Enchiridion sive De fide, spe et charitate], trad. de Vasile Sav, f.ed., Cluj-Napoca, 2001
  • Augustin, Confesiuni, trad. de Eugen Munteanu, Nemira, București, 2006.
  • Augustin, Despre credință și crez, trad. de Bogdan și Miruna Tătaru-Cazaban, EIBMBOR, București, 2010
  • Fericitul Augustin, Predică despre căderea Romei
  • Anton Adămuț, Filosofia Sfântului Augustin, Polirom, Iași, 2001.
  • Constantin C. Pavel, Introducere în gândirea Fericitului Augustin, Iași, 1998.
  • Bernard P. Ştef, Sfântul Augustin – Omul. Opera. Doctrina, Dacia, Cluj-Napoca, 2003

Despre receptarea Sf. Augustin în Biserica Ortodoxă:

  • Fr. Michael Azkoul, The Influence of Augustine of Hippo on the Orthodox Church (ISBN 0889467331)
  • Peter Brown, Augustine of Hippo (Berkeley: University of California Press, 1967) (ISBN 0-520-00186-9)
  • George E. Demacopoulos and Aristotle Papanikolaou, eds., Orthodox Readings of Augustine (ISBN 978-0881413274)
  • James J. O'Donnell, Augustine: A New Biography, 2006 (ISBN 978-0060535384)
  • Fr. Seraphim Rose, The Place of Blessed Augustine in the Orthodox Church, 1997 (ISBN 0938635123)
  • Adolphe Tanquerey, The Spiritual Life: A Treatise on Ascetical and Mystical Theology, 1930, reprint edition 2000 (ISBN 0895556596) p. 37.
  • Gary Wills, Augustine: A Life, 2005 (ISBN 978-0143035985)

Surse

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi