Augustin de Hipona

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Sf. Augustin, episcop de HiponaCea mai veche reprezentare a sfântului Augustin, în biserica Lateran din Roma, secolul VI.

Cel întru sfinţi Părintele nostru, Fericitul Augustin (n. 13 noiembrie 354, Tagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost episcop de Hipona (395 - 430) și un important gânditor creștin al vremii sale, fiul cel mare al Sfintei Monica. Este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 15 iunie, iar în Biserica Romano-Catolică la 28 august.

Cuprins

Viața

Aurelius Augustinus s-a născut în anul 354 la Tagaste (un orășel din Numidia, astăzi Suk-Ahra din Algeria, la frontiera cu Tunisia). Tatăl său, Patricius, mic proprietar de pământ şi unul din notabilii orașului, era păgân, iar mama lui, Sfânta Monica (prăznuită la 4 mai) era o creștină evlavioasă. Aceasta îl înscrisese pe fiul ei cel mare printre catehumeni încă din copilărie și îl ducea regulat la biserică. Augustin primi o educaţie păgână clasică, obişnuită pentru tinerii de familie bună din acea vreme. În vremea studenţiei de îndepărtează din ce în ce mai mult de credinţa creştină a mamei sale, fiind mai degrabă atras de maniheism. Fiind un elev strălucit (cu unele lacune, care aveau să persiste, în privinţa limbii greceşti, care nu se mai studia foarte sistematic în acea vreme în provinciile romane), la vârsta de şaptesprezece ani este trimis la Cartagina, capitala Africii proconsulare (una din regiunile prospere şi puternic romanizate ale Imperiului) ca să studieze retorica. Aici duce viaţa fără griji a studenţilor, lăsându-se pradă ispitelor oraşului; din legătura lui nelegitimă cu o femeie creştină i se naşte un fiu, Adeodat (372).

După ce îşi termină studiile, se întoarce pentru scurtă vreme la Tagaste ca grammaticus (profesor pentru cursul inferior), apoi revine la Cartagina, unde deschide o şcoală de retorică, cu rezultate care nu îl mulţumesc. În această perioadă, renunţă la maniheism după o discuţie cu un episcop al maniheilor, Faustus (mai târziu, în preajma anului 400, avea să scrie şi un tratat Împotriva lui Faustus).

Pleacă apoi la Roma, visând încă la o carieră în administraţie. Acolo deschide, tot fără succes, o altă şcoală de retorică. După ce se vindecă de o boală gravă, obţine în cele din urmă (384) un post de retor într-o şcoală din Milano (pe atunci capitala Imperiului Roman de Apus). Nemulţumit de plăcerile mondene, caută mereu izvorul adevăratei fericiri, pe care o vede mai degrabă ca pe una intelectuală. În această perioadă citeşte atent scrierile filosofilor neoplatonici, care îl impresionează profund şi care aveau să-l influenţeze durabil. La Milano îl cunoaşte pe episcopul oraşului, Sfântul Ambrozie (prăznuit la 7 decembrie), a cărui viaţă, elocinţă şi capacitate de interpretare a Sfintei Scripturi îl cuceresc, astfel că se converteşte la creştinism.

Sfânta Monica, mama lui, care se rugase pentru întoarcerea lui la credinţă în toţi aceşti ani, i se alătură la Milano, încercând să-l convingă să-şi părăsească concubina şi să se căsătorească cu o femeie de rangul lui. Augustin refuză să se recăsătorească, însă acceptă să se întoarcă acasă, la Tagaste. Se opreşte însă pe drum şi petrece o vreme, împreună cu câteva rude şi prieteni, ca să se întremeze după boala care-i recidivase şi ca urmare a emoţiei puternice a convertirii şi să-şi petreacă în linişte perioada catehumenatului. Trăiesc în această perioadă ca într-o mănăstire, încercând să reconstituie viaţa comunităţii apostolice din Ierusalim. Aici Augustin împletea rugăciunea şi meditația asupra Scripturilor (lectio divina, lat.) cu discuțiile filozofice cu prietenii. Este profund impresionat de Viața Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, carte foarte populară printre creştinii de familie bună din epocă, şi are un moment de limpezire hotărâtoare citind un fragment din epistolele Sf. Pavel: "Îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte" (Romani 13, 13). Primeşte Sfântului Botez în ziua Sfintelor Paşti din anul 387, împreună cu Alipie, prietenul lui cel mai apropiat şi cu Adeodat, fiul său. Întreaga poveste a convertirii sale Augustin avea s-o relateze mai târziu în "Confesiunile" sale. Sfânta Monica moare la puţin timp, iar Augustin, amânându-şi plănuita întoarcere la Tagaste, rămâne la Milano, unde scrie mai multe lucrări împotriva învăţăturilor maniheenilor. În septembrie 388, Augustin se întoarce la Tagaste împreună cu Alipie și cu Adeodat, care va muri curând. După moartea fiului său, Augustin și-a vândut toate bunurile și a dat câștigul săracilor, iar el s-a consacrat, timp de trei ani, organizării unei mănăstiri în compania prietenilor și a ucenicilor săi. Scria şi discuta îndelung cu prietenii săi. Predicator strălucit de limbă latină, Augustin este hirotonit preot, în ovațiile ale poporului care îl auzise predicând, asistându-l în păstorirea credincioşilor pe episcopul Valeriu. Acesta îi dăruieşte un teren în apropierea bisericii cetății ca să întemeieze acolo o nouă mănăstire, numită "Mănăstirea Grădinii", care a dat de lungul timpului mai mulți episcopi Bisericii lui Hristos. Pentru această mănăstire, Augustin a scris o "Regula", rânduială monahală care se află la originea instituției occidentale a canonicilor, preoţi care trăiesc în lume, dar după o rânduială monahală.

Episcop de Hipona

Devine coajutor (cu drept de succesiune) al episcopului Valeriu în anul 395/396, apoi episcop de drept al Hipponei până la moartea sa. În această perioadă scrie foarte mult. În această perioadă redactează şi cea mai mare parte a lucrărilor sale cu caracter pastoral – s-au păstrat de la el peste opt sute de predici pe subiecte foarte diferite. Ca episcop, se arată foarte milostiv faţă de săraci şi se îngrijeşte de buna înţelegere între clerici şi, pe cât putea, între cetăţenii oraşului. De asemenea, în această perioadă călătoreşte mult prin Africa romană, pe atunci străbătută de mai multe erezii, profund divizată de o serie de schisme şi încă în parte păgână. A participat la sinoadele locale şi a scris lucrări în care a combătut maniheismul, novaţianismul, pelagianismul. Împotriva novaţienilor, argumentează validitatea Tainelor oficiate de preoţi indiferent de vrednicia lor. Nereuşind însă să îi convingă să renunţe la erezia lor, face apel la autoritatea seculară pentru a suprima ierarhia paralelă pe care aceştia o întemeiaseră.

Cetatea lui Dumnezeu

Ca urmare a jefuirii Romei de către vizigoţii lui Alaric I în anul 410, păgânii îi învinuiesc pe creştini pentru ceea ce întreaga lume romană percepe ca o tragedie – căderea Romei, considerând că aceasta era urmarea părăsirii credinţei în vechii zei. Profund cutremurat şi el de acest eveniment, care pune pentru el capăt visului unui Imperiu creştin durabil, şi hotărât să combată ideea răspândită de păgâni, Augustin scrie "Cetatea lui Dumnezeu", o vastă reflecție asupra istoriei şi a condiţiei umane. În această lucrare, el arată că Biserica creştină, Cetatea lui Dumnezeu, străbătând toate necazurile, se găseşte mereu pe drumul către Împărăția veșnică. El dezvoltă şi ideea „dublei cetăţenii” şi a creştinului, aflat în parte în Cetatea omului (orientată doar spre lumea aceasta), în parte în Cetatea lui Dumnezeu (îndreptată spre viaţa veşnică). Această idee a influenţat durabil gândirea teologico-politică mai ales a Occidentului creştin, "Cetatea lui Dumnezeu" fiind una din primele surse creştine în care apare ideea separării puterii politice de autoritatea şi scopurile religioase.

Lupta împotriva pelagianismului

Pelagianismul era o erezie care neglija rolul harului dumnezeiesc în mântuirea omului, afirmând că omul poate ajunge să nu mai păcătuiască prin propriile forțe; pelagienii negau totodată posibilitatea transmiterii păcatului strămoşesc şi nu acceptau botezul copiilor, pe care îl considerau inutil. În strădaniile lui prelungite de a combate erezia pelagiană, antrenat în dispută şi căutând mereu soluţii raţionale la problemele privind credinţa, Augustin merge însă puţin prea departe, stabilind o opoziţie puţin cam prea strictă între natură şi Har, într-o formă care avea să aibă urmări nefaste în Occident. În Răsărit, Părinţii greci, care îl cunoşteau puţin pe Augustin, nu erau atât de implicaţi în disputa cu pelagienii şi înţelegeau raporturile dintre natură şi Harul dumnezeiesc ca pe o formă de cooperare ("sinergie"). Încercând să pătrundă şi să raţionalizeze tainele preştiinţei divine, Augustin ajunge să propună o perspectivă riscantă asupra predestinării. În contextul operei lui, aceasta poate fi interpretată în sens ortodox dacă se consideră că „predestinarea” era înţeleasă drept consecinţa unor acte săvârşite liber de om şi prevăzute din veşnicie – dar nu determinate – de Creator. Însă pe interpretări ale ideilor lui Augustin s-au întemeiat o serie de greşeli doctrinare occidentale şi tot din opera lui s-au inspirat reformatorii din secolul al XVI-lea precum Luther sau Calvin. Sf. Augustin reușeşte să obțină ca pelagienii să fie condamnați de Sinoadele de la Cartagina (411) și d Roma (417), însă erezia continuă să existe.

Sfârșitul episcopatului său

Când invaziile vandalilor se extind şi ating Africa romană, Augustin se luptă să apere Biserica şi cetatea pe care o păstorea. Temându-se că invaziile barbarilor erau provocate de părăsirea vechilor zei, mulţi se întorceau în acea vreme la păgânism. Pe de altă pare, vandalii care invadau provincia şi care ajung în cele din urmă să asedieze şi Hipona erau în principal arieni. Episcopul se străduia să apere credinţa creştină şi îşi îndemna mereu credincioşii să se împotrivească vandalilor arieni. La trei luni după instalarea asediului, el este cuprins de o febră violenta. Îşi dă sufletul în mâinile Domnului în ziua de 28 august 427.

Posteritatea sfântului Augustin și receptarea sa în Biserica Ortodoxă

Dacă anumite aspecte ale învățăturilor Sfântului Augustin au putut conduce la diferite devieri în Occidentul medieval, totuși lui Augustin nu i se poate reproșa faptul de a fi fost un eretic, căci şi-a supus întotdeauna reflecțiile, cu smerenie, judecății Bisericii. Astfel, terminându-și lucrarea "De Trinitate" (Despre Sfânta Treime), scria: "Doamne, Dumnezeule Unul, Dumnezeule în Treime, tot ceea ce am scris în aceste cărți vine de la Tine și dacă e ceva care să vină de la mine, să fiu iertat de Tine și de cei care sunt ai Tăi".

Împins, atât prin formarea sa intelectuală cât și de circumstanțele convertirii sale, să privească relația omului cu Dumnezeu dintr-un punct de vedere mai degrabă "psihologic", diferit de cel adoptat de tradiția patristică anterioară, Sfântul Augustin a dat întregii sale teologii un aspect personal, care i-a afectat învățăturile despre Sfânta Treime, despre păcatul strămoşesc, despre raporturile dintre natură și har etc. Atâta vreme cât aceste teze au fost considerate drept opinii teologice personale ("teologumene", în limbajul teologic de școală), ele nu au pus în discuție locul lui Augustin printre Sfinții ortodocși. Însă atunci când, mai târziu, acestea au fost adoptate ca doctrină oficială și exclusivă a Bisericii romane (printre altele în ideea purcederii Duhului Sfânt nu doar de la Tatăl ci și de la Dumnezeu-Fiul), aceste aserțiuni teologice au devenit principalul element de discordie între Biserica de tradiţie greacă şi cea de tradiţie latină.

Coperta cărţii lui Seraphim Rose

Există mai multe mărturii din tradiţia Bisericii nedespărţite, ca şi de după schismă, care arată că Augustin era cinstit printre sfinţii ortodocşi. Astfel, la Sinodul al V-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 553, numele lui Augustin este trecut în rândul celorlalţi Părinţi ai Bisericii, însă actele Sinodului nu fac nicio menţiune explicită cu privire la viziunea lui teologică:

Încă mai mărturisim că ne ţinem de hotărârile celor patru Sinoade şi ca îi urmăm în toate chipurile pe Sfinţii Părinţi Atanasie, Ilarie, Vasile, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Ambrozie, Teofil, Ioan Gură de Aur, Chirill, Augustin, Proclu, Leo şi scrierile lor despre credinţa cea adevărată. [1] (trimitere în engleză; sublinierea noastră).

În actele Sinodului al VI-lea Ecumenic este numit "prea desăvârşitul şi binecuvântatul Augustin", acesta fiind "dascălul cel preaînţelept." Sinodul din Constantinopol din anul 1166, din vremea dinastiei Comnenilor îl numeşte "Ό Αγίος Αυγουστίνος" - "Sfântul Augustin."

În ciuda acestei vădite recunoaşteri publice, majoritatea lucrărilor lui nu au fost traduse în limba greacă până prin anul 1360, când Demetrios Kydones întreprinde o primă lucrare de traducere, iar unii autori ortodocşi încep să atragă atenţia asupra erorilor teologice pe care le găsim în teologia lui – mai ales cele din triadologie, care au dus la adăugirea Filioque în Crezul niceo-constantinopolitan – şi încep să-l privească drept unul dintre autorii cei mai importanţi pe baza lucrărilor cărora s-a ajuns la Marea Schismă dintre Răsărit şi Apus. Deşi unii ortodocşi l-au condamnat pe Augustin ca eretic, nu există nici o hotărâre sinodală de condamnare a acestuia sau a scrierilor lui.

Unii autori cu o perspectivă mai moderată asupra lui Augustin îl consideră: (1) fie un scriitor bisericesc care a făcut prea multe greşeli teologice pentru a putea fi considerat unul dintre Sfinţii Părinţi, dar totuşi un sfânt, (2) fie un scriitor bisericesc printre alţii din Biserica primelor secole (dar nu un sfânt) (3) fie un scriitor bisericesc care ar putea eventual purta apelativul de "Fericit".

Însă trebuie precizat că, în mod tradiţional, Biserica Ortodoxă nu face o distincţie de grad între termenii "fericit" şi "sfânt" (adică ultimul ar avea un grad de sfinţenie mai mare decât primul), ci una de categorie (e.g. cuvioşi, episcopi, mucenici, fecioare etc. - vezi art. despre titlurile sfinţilor).

Există cel puţin două cărţi ale unor teologi ortodocşi contemporani în care se tratează explicit această chestiune: Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă (ed. Sophia, București, 2002) a ieromonahului Seraphim Rose, în general favorabilă lui Augustin, amintind importanţa lui ca sfânt - cu trimitere la Confesiuni şi la scrierile lui devoţionale mai degrabă decât la cele teologice şi The Influence of Augustine of Hippo on the Orthodox Church [Influenţa lui Augustin de Hippona în Biserica Ortodoxă] de Pr. Dr. Michael Azkoul (ISBN 0889467331), care tinde să îl considere pe Augustin drept sursa tuturor erorilor creştinismului apusean. (O variantă mai condensată a acesteia a fost publicată sub titlul: Augustine of Hippo: An Orthodox Christian Perspective [Augustin de Hippona - o perspectivă creştin-ortodoxă].)

Teologul grec Christos Yannaras, în schimb, consideră că Augustin este "sursa întregii alienări, a întregii alterări a adevărului eclezial în Occident" (Libertatea moralei, trad. rom de Mihai Cantuniari, Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 156, n. 10). Prin urmare, se poate afirma că, dacă Augustin poate fi cinstit ca un sfânt ortodox, aceasta se datorează nu atât calității sale de teolog, cât calităților sale pastorale, precum și pentru viaţa lui personală indiscutabil sfântă de după convertire. Astfel, Sfântul Fotie cel Mare scria despre el: "Având în vedere că unii dintre Părinții şi învăţătorii noștri s-au abătut de la credinţă în ceea ce privește câteva dogme, noi nu primim ca doctrină cele în care au rătăcit, dar continuăm să-i îmbrățișăm oamenii care au fost ei" (Ep. 24, 20 - "PG" 102, 813). În spiritul tradiţiei ortodoxe, este necesar şi suficient să facem distincția între viața lui Augustin, marcată de râvna fierbinte pentru Hristos şi Biserica Lui și posteritatea nefericită a interpretărilor lui doctrinare.

Bibliografie

În limba română:

  • Augustin (Aureliu A.), Despre Cetatea lui Dumnezeu I, trad. de Paul Găleşanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1998.
  • Augustin, De Dialectica, trad. de Eugen Muntean, Humanitas, Bucureşti, 1991.
  • Augustin, Opera Omnia, I [Enchiridion sive De fide, spe et charitate], trad. de Vasile Sav, f.ed., Cluj-Napoca, 2001
  • Augustin, Confesiuni, trad. de Eugen Munteanu, Nemira, Bucureşti, 2006.
  • Augustin, Despre credinţă şi crez, trad. de Bogdan şi Miruna Tătaru-Cazaban, EIBMBOR, Bucureşti, 2010
  • Fericitul Augustin, Predică despre căderea Romei
  • Anton Adămuţ, Filosofia Sfântului Augustin, Polirom, Iaşi, 2001.
  • Constantin C. Pavel, Introducere în gândirea Fericitului Augustin, Iaşi, 1998.
  • Bernard P. Ştef, Sfântul Augustin – Omul. Opera. Doctrina, Dacia, Cluj-Napoca, 2003

Despre receptarea Sf. Augustin în Biserica Ortodoxă:

  • Fr. Michael Azkoul, The Influence of Augustine of Hippo on the Orthodox Church (ISBN 0889467331)
  • Peter Brown, Augustine of Hippo (Berkeley: University of California Press, 1967) (ISBN 0-520-00186-9)
  • George E. Demacopoulos and Aristotle Papanikolaou, eds., Orthodox Readings of Augustine (ISBN 978-0881413274)
  • James J. O'Donnell, Augustine: A New Biography, 2006 (ISBN 978-0060535384)
  • Fr. Seraphim Rose, The Place of Blessed Augustine in the Orthodox Church, 1997 (ISBN 0938635123)
  • Adolphe Tanquerey, The Spiritual Life: A Treatise on Ascetical and Mystical Theology, 1930, reprint edition 2000 (ISBN 0895556596) p. 37.
  • Gary Wills, Augustine: A Life, 2005 (ISBN 978-0143035985)

Surse

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi