Alexandru al Alexandriei

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Cel întru sfinţi părintele nostru Alexandru al Alexandriei a fost Papă-Patriarh al Alexandriei şi întâistătător al Bisericii Alexandriei la începutul secolului al IV-lea. În timpul păstoriei sale, a trebuit să se confrunte cu mai multe probleme care preocupau Biserica după eliberarea acesteia de persecuţia împăraţilor romani, între care răspândirea arianismului şi stabilirea datei Paştilor. A fost conducătorul celor ce s-au împotrivit ereziei arianismului la Sinodul de la Niceea. Prăznuirea lui se face pe 29 mai.

Viaţa

Se ştiu puţine lucruri despre tinereţea lui Alexandru. Se crede că s-a născut în jurul anului 250, probabil la Alexandria. Ca preot, a cunoscut persecuţiile din vremea împăraţilor Galeriu şi Maximin. După adormirea papei Ahila al Alexandriei, a ajuns conducătorul Bisericii Alexandriei, fiind al nouăsprezecelea în ordinea succesiunii, începând de la Sfântul Apostol Marcu.

Încă de la urcarea lui pe tronul alexandrin, Alexandru a trebuit să se confrunte cu trei probleme semnificative: stabilirea datei Paştilor, eforturile lui Meletie de Licopolis de a-i submina autoritatea şi arianismul.

O sectă schismatică, condusă de un anume Erescentius, contesta modul în care se făcuse datarea Paştilor. Controversa nu a fost tranşată până la Primul Sinod Ecumenic, însă mai înainte de sinod Alexandru a redactat un tratat în care amâna tranşarea problemei până la reunirea Sinodului, tratat în care cita declaraţiile precedente ale răposatului patriarh Dionisie al Alexandriei (248-265) asupra acestei chestiuni.

Alexandru a moştenit totodată şi contestările venite din partea unuia dintre episcopii săi sufragani, Meletie de Licopolis, care îl contestase şi pe Ahila înaintea lui. Meletie era de partea celor care cereau o pocăinţă foarte strictă, iar el şi adepţii lui puneau în discuţie deciziile lui cu privire la reprimirea creştinilor care se lepădaseră de credinţă în vremea persecuţiilor. Pe lângă faptul că s-a plâns fără succes la curtea împăratului Constantin I, Meletie a început să hirotonească el însuşi episcopi în afara teritoriilor aflate sub jurisdicţia sa şi fără acordul lui Alexandru. Se pare că Meletie intrase şi într-un fel de alianţă cu Arie. Atât controversa cât şi acordul cu Arie au luat sfârşit la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), unde Alexandru i-a îngăduit lui Meletie să rămână în Patriarhia Alexandriei, dar fără dreptul de a hirotoni episcopi.

Cea mai mare provocare cu care a trebuit să se confrunte Alexandru a fost Arie însuşi. Poziţia lui Alexandru fusese compromisă de acţiunile predecesorului său, Ahila, care nu numai că îi îngăduise lui Arie să se întoarcă în Biserică, ci îi dăduse în grijă cea mai veche biserică din Alexandria. Din această poziţie, Ahila îi dăduse lui Arie posibilitatea de a exercita o şi mai mare influenţă asupra comunităţii creştine din Alexandria. Arie câştiga din ce în ce mai mulţi susţinători în Alexandria, situaţia devenind într-atât de gravă încât Alexandru a fost nevoit să convoace două întâlniri cu preoţii şi diaconii săi pentru a încerca să limiteze acţiunile lui Arie. La nici una din aceste întâlniri nu s-a ajuns la o concluzie fermă care să-o permită să pună capăt răspândirii învăţăturilor lui Arie. În anul 320, Alexandru a convocat un sinod al Bisericii din Alexandria care s-a pus de acord asupra condamnării lui Arie.

În ciuda condamnării, Arie a continuat să-şi răspândească învăţătura în Mareotis (Egiptul de Nord) şi în Libia. Alexandru a convocat în 321 un sinod al diocezei Alexandriei, la care au participat peste o sută de clerici. La sinod, Arie şi-a argumentat poziţia potrivit căreia Fiul n-ar fi fost coetern cu Tatăl şi n-ar fi fost din aceeaşi Substanţă (gr. ousia). Sinodul a ascultat îngrozit ultima afirmaţie a lui Arie şi a pronunţat împotriva acestuia o anatemă care nu putea fi ridicată decât dacă acesta renunţa la ideile lui.

După aceea, Arie a plecat în Palestina împreună cu un grup de prieteni, iar de acolo a continuat să-şi răspândească erezia. Alexandru a scris atunci o mărturisire de credinţă pe care a trimis-o tuturor episcopilor creştini, cerându-le să se ralieze poziţiei lui. Disputa în jurul arianismului s-a agravat, iar problema a devenit în scurtă vreme atât de serioasă încât i-a atras atenţia şi împăratului Constantin cel Mare. Constantin le-a scris lui Alexandru şi lui Arie cerându-le să pună capăt disputei. Alexandru a rămas pe poziţii, iar un alt sinod general al diocezei sale a reafirmat excomunicarea lui Arie. Arie i s-a plâns atunci pe cale oficială împăratului de modul în care era tratat de către Alexandru. Constantin i-a cerut lui Arie să-şi prezinte cazul înaintea unui sinod bisericesc general care urma să fie reunit la Niceea, în Asia Mică, pe 14 iunie 325.

După lungi dezbateri, sinodul a reafirmat anatema împotriva lui Arie. Sinodul l-a autorizat totodată pe Alexandru, la rugămintea acestuia, să-i îngăduie lui Meletie să-şi păstreze titlul episcopal, dar fără dreptul de a exercita nici un fel de autoritate episcopală. Sinodul i-a dat lui Alexandru dreptul de a calcula data Paştilor, cu îndatorirea de a-şi comunica apoi decizia întregii creştinătăţi. Sinodul a mai permis Bisericii din Egipt să-şi păstreze tradiţia privind celibatul clerului.

Alexandru a răposat la cinci luni după întoarcerea lui de la Niceea la Alexandria, pe 17 aprilie 326. Se spune că pe patul de moarte l-ar fi numit pe diaconul său Atanasie drept succesor.

Sfântul ierarh Alexandru al Alexandriei este cinstit în Biserica Ortodoxă, dar şi în Bisericile necalcedoniene şi în Biserica Romano-Catolică.

Casetă de succesiune:
Alexandru al Alexandriei
Precedat de:
Ahila
Patriarh al Alexandriei
313 - 326
Urmat de:
Atanasie I



Surse

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi