Alexandru al Alexandriei

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare

Cel întru sfinți părintele nostru Alexandru al Alexandriei a fost Papă-Patriarh al Alexandriei și întâistătător al Bisericii Alexandriei la începutul secolului al IV-lea. În timpul păstoriei sale, a trebuit să se confrunte cu mai multe probleme care preocupau Biserica după eliberarea acesteia de persecuția împăraților romani, între care răspândirea arianismului și stabilirea datei Paștilor. A fost conducătorul celor ce s-au împotrivit ereziei arianismului la Sinodul de la Niceea. Prăznuirea lui se face pe 29 mai.

Viața

Se știu puține lucruri despre tinerețea lui Alexandru. Se crede că s-a născut în jurul anului 250, probabil la Alexandria. Ca preot, a cunoscut persecuțiile din vremea împăraților Galeriu și Maximin. După adormirea papei Ahila al Alexandriei, a ajuns conducătorul Bisericii Alexandriei, fiind al nouăsprezecelea în ordinea succesiunii, începând de la Sfântul Apostol Marcu.

Încă de la urcarea lui pe tronul alexandrin, Alexandru a trebuit să se confrunte cu trei probleme semnificative: stabilirea datei Paștilor, eforturile lui Meletie de Licopolis de a-i submina autoritatea și arianismul.

O sectă schismatică, condusă de un anume Erescentius, contesta modul în care se făcuse datarea Paștilor. Controversa nu a fost tranșată până la Primul Sinod Ecumenic, însă mai înainte de sinod Alexandru a redactat un tratat în care amâna tranșarea problemei până la reunirea Sinodului, tratat în care cita declarațiile precedente ale răposatului patriarh Dionisie al Alexandriei (248-265) asupra acestei chestiuni.

Alexandru a moștenit totodată și contestările venite din partea unuia dintre episcopii săi sufragani, Meletie de Licopolis, care îl contestase și pe Ahila înaintea lui. Meletie era de partea celor care cereau o pocăință foarte strictă, iar el și adepții lui puneau în discuție deciziile lui cu privire la reprimirea creștinilor care se lepădaseră de credință în vremea persecuțiilor. Pe lângă faptul că s-a plâns fără succes la curtea împăratului Constantin I, Meletie a început să hirotonească el însuși episcopi în afara teritoriilor aflate sub jurisdicția sa și fără acordul lui Alexandru. Se pare că Meletie intrase și într-un fel de alianță cu Arie. Atât controversa cât și acordul cu Arie au luat sfârșit la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), unde Alexandru i-a îngăduit lui Meletie să rămână în Patriarhia Alexandriei, dar fără dreptul de a hirotoni episcopi.

Cea mai mare provocare cu care a trebuit să se confrunte Alexandru a fost Arie însuși. Poziția lui Alexandru fusese compromisă de acțiunile predecesorului său, Ahila, care nu numai că îi îngăduise lui Arie să se întoarcă în Biserică, ci îi dăduse în grijă cea mai veche biserică din Alexandria. Din această poziție, Ahila îi dăduse lui Arie posibilitatea de a exercita o și mai mare influență asupra comunității creștine din Alexandria. Arie câștiga din ce în ce mai mulți susținători în Alexandria, situația devenind într-atât de gravă încât Alexandru a fost nevoit să convoace două întâlniri cu preoții și diaconii săi pentru a încerca să limiteze acțiunile lui Arie. La nici una din aceste întâlniri nu s-a ajuns la o concluzie fermă care să-o permită să pună capăt răspândirii învățăturilor lui Arie. În anul 320, Alexandru a convocat un sinod al Bisericii din Alexandria care s-a pus de acord asupra condamnării lui Arie.

În ciuda condamnării, Arie a continuat să-și răspândească învățătura în Mareotis (Egiptul de Nord) și în Libia. Alexandru a convocat în 321 un sinod al diocezei Alexandriei, la care au participat peste o sută de clerici. La sinod, Arie și-a argumentat poziția potrivit căreia Fiul n-ar fi fost coetern cu Tatăl și n-ar fi fost din aceeași Substanță (gr. ousia). Sinodul a ascultat îngrozit ultima afirmație a lui Arie și a pronunțat împotriva acestuia o anatemă care nu putea fi ridicată decât dacă acesta renunța la ideile lui.

După aceea, Arie a plecat în Palestina împreună cu un grup de prieteni, iar de acolo a continuat să-și răspândească erezia. Alexandru a scris atunci o mărturisire de credință pe care a trimis-o tuturor episcopilor creștini, cerându-le să se ralieze poziției lui. Disputa în jurul arianismului s-a agravat, iar problema a devenit în scurtă vreme atât de serioasă încât i-a atras atenția și împăratului Constantin cel Mare. Constantin le-a scris lui Alexandru și lui Arie cerându-le să pună capăt disputei. Alexandru a rămas pe poziții, iar un alt sinod general al diocezei sale a reafirmat excomunicarea lui Arie. Arie i s-a plâns atunci pe cale oficială împăratului de modul în care era tratat de către Alexandru. Constantin i-a cerut lui Arie să-și prezinte cazul înaintea unui sinod bisericesc general care urma să fie reunit la Niceea, în Asia Mică, pe 14 iunie 325.

După lungi dezbateri, sinodul a reafirmat anatema împotriva lui Arie. Sinodul l-a autorizat totodată pe Alexandru, la rugămintea acestuia, să-i îngăduie lui Meletie să-și păstreze titlul episcopal, dar fără dreptul de a exercita nici un fel de autoritate episcopală. Sinodul i-a dat lui Alexandru dreptul de a calcula data Paștilor, cu îndatorirea de a-și comunica apoi decizia întregii creștinătăți. Sinodul a mai permis Bisericii din Egipt să-și păstreze tradiția privind celibatul clerului.

Alexandru a răposat la cinci luni după întoarcerea lui de la Niceea la Alexandria, pe 17 aprilie 326. Se spune că pe patul de moarte l-ar fi numit pe diaconul său Atanasie drept succesor.

Sfântul ierarh Alexandru al Alexandriei este cinstit în Biserica Ortodoxă, dar și în Bisericile necalcedoniene și în Biserica Romano-Catolică.

Casetă de succesiune:
Alexandru al Alexandriei
Precedat de:
Ahila
Patriarh al Alexandriei
313 - 326
Urmat de:
Atanasie I



Surse

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi