Adrian I al Romei

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
LinkFA-star.png Această pagină este considerată a fi una de calitate de către utilizatorii acestui proiect, adică unul dintre cele mai bune articole ale proiectului. Dacă aveți ceva de obiectat inițiați o discuție.
Papa Adrian I al Romei
Papa Adrian I
Afiliere canonică
(jurisdicție)
Biserica Romano-Catolică
Funcția episcopală
Reședință  Roma
Titlul   Episcop al Romei,
Papă al Romei
Formulă de adresare   Sanctitatea Sa
Perioada   772 - 795
Predecesor   Ștefan al IV-lea
Succesor   Leon al III-lea
Cariera ecleziastică
Hirotonire preot  
Hirotonire episcopală   9 februarie 772
Episcopi consecratori  
Titluri precedente
(scaune episcopale)
 
Alte funcții  
Date personale
Data nașterii   c. 700
Locul nașterii   Roma
Data morții   25 decembrie 795
Locul morții   Roma

Adrian I al Romei a fost Episcop al Romei (Papă) între anii 772-795, urmându-i lui Ștefan al IV-lea.

Adrian I a rămas în istorie ca fiind primul papă care a obținut, prin concesiile făcute de către Carol cel Mare, recunoașterea oficială a Statului Pontifical, care s-a menținut (cu intermitențe) pe parcursul întregului Ev Mediu, până la papa Pius al IX-lea.[1] Obținând sprijinul regelui francilor, Carol cel Mare, Papa Adrian a reușit să îndepărteze definitiv amenințarea pe care o reprezentau longobarzii pentru Statul Pontifical. În mod deschis, el și-a manifestat independența față de Imperiul Roman de Răsărit.

Poziția sa față de iconoclasm a fost foarte fermă, de condamnare a acestei erezii; această poziție a fost explicit formulată de cei doi delegați ai săi la Al Şaptelea Sinod Ecumenic, sinod convocat de Irina Împărăteasa la Niceea în anul 787, în cadrul căruia a fost restabilită venerarea sau cinstirea (proskynesis) icoanelor.

Scrierile sale dogmatice pun în evidență o erudiție patristică cu totul deosebită. În ele abundă citarea Sfinților Părinți răsăriteni, lucru mai rar întâlnit în occident în timpul Evului Mediu.

Pontificatul său, de peste douăzeci și trei de ani, a fost cel mai lung, până la cel al Papei Pius al VI-lea, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Cuprins

Viața

Adrian I s-a născut la Roma, într-o familie aristocrată. Data nașterii sale nu este cunoscută cu exactitate, dar se presupune că a fost în jurul anului 700.

Se cunosc puține lucruri despre tinerețea sa. Încă de mic și-a pierdut tatăl, Teodor. De el s-a îngrijit unchiul său, Teodot, care a devenit ulterior consul și duce, iar mai târziu trezorier al papei.

Adrian a intrat în rândurile clerului. Inteligent, pios și caritabil, el a atras curând atenția papei Paul I (757-767), care l-a hirotonit subdiacon. A devenit apoi diacon, în timpul papei Ştefan al IV-lea (767-772).

Ascensiunea la scaunul episcopal al Romei

După moartea papei Ștefan al IV-lea (la 24 ianuarie 772), Adrian a fost ales episcop al Romei (papă) la 1 februarie 772.[2]

A fost consacrat la 9 februarie 772[3], devenind primul papă cu acest nume (au mai existat încă doi episcopi ai Romei cu numele Adrian, precum și alți trei papi cu acest nume ulterior Marii schisme).

Contextul istoric

Activitatea papei Adrian I s-a desfășurat pe fondul expansiunii francilor în Europa, în detrimentul Imperiului Roman de Răsărit și al regatului longobarzilor (lombarzilor) din Italia. Regele francilor, Carol I (viitorul împărat Carol cel Mare), profitând de conflictele teritoriale dintre papalitate și regatul longobard, și-a extins influența politică în Italia.

În politica lor continuă de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii de la Roma au invocat ca argument ideologic așa zisa Donatio Constantini („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau ei, le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman. Acest act al lui Constantin cel Mare, inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ştefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei.

Încă de la jumătatea secolului al VII-lea longobarzii ocupaseră aproape în întregime nordul și centrul Italiei, Roma fiind astfel complet izolată de Imperiul Roman de Răsărit, care mai poseda în Italia doar câteva părți din sudul peninsulei și Sicilia. În anul 751 regele longobard Aistulf a cucerit Ravenna și regiunea Romagna, punând astfel capăt Exarhatului bizantin de Ravenna. Alarmați, episcopii Romei au apelat la ajutorul francilor, care au intervenit în Italia, învingându-i pe longobarzi în două rânduri (în 754 și 756). În schimbul ajutorului militar primit, Papa Zaharia l-a încoronat în anul 751 pe Pepin cel Scurt ca rege al francilor și i-a acordat titlul onorific de patrician al romanilor.[4] Ceva mai târziu, în 756, are loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. De jure, acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând Imperiului Roman de Răsărit; de facto actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene. Mai mult, „Donația lui Pepin” a rămas o perioadă fără urmări: longobarzii, departe de a se recunoaște învinși, au continuat să domine nordul Italei și să amenințe Roma, îndeosebi după urcarea pe tron a noului lor rege, Desiderius.

Relațiile cu Carol cel Mare; consolidarea Statului Pontifical

Carol cel Mare și Papa Adrian I - miniatură de epocă

După urcarea pe tronul pontifical, Papa Adrian I i-a cerut în mod imperativ lui Carol cel Mare, urmașul lui Pepin și viitorul împărat, respectarea „Donației lui Pepin”. În martie 773, legatul papal trimis la curtea lui Carol i-a cerut acestuia, în numele lui Adrian I, să pornească împotriva longobarzilor care amenințau Roma papală. Carol, deși reticent la început, a găsit în aceasta un bun motiv de a se răzbuna pe regele longobard Desiderius, care îi adăpostise la curtea sa pe cei doi fii ai lui Carloman, fratele decedat al lui Carol, care emiteau pretenții la tronul regatului francilor.[4]

În primăvara anului 773 francii au trecut Munții Alpi și au intrat în Italia. Războiul s-a prelungit până în vara anului 774, când Carol cel Mare reușește să-l învingă decisiv pe regele longobarzilor. Carol a fost încoronat la Pavia ca rege al longobarzilor, recunoscând suveranitatea papei; în schimb a confirmat teritoriul din jurul Romei (Patrimonium Petri) ca stat de sine stătător sub conducerea papală (Stato Pontificio, sau Stato de la Santa Chiesa).

În 781, Carol cel Mare a reconfirmat regiunile în care Papa ar fi suveran temporar; în afară de cele confirmate în 773, teritoriul a fost extins, incluzând fostele posesiuni bizantine Ravenna și Pentapolis, părți din Benevento, Toscana, Corsica, Lombardia, precum și alte câteva orașe italiene. Mici formațiuni statale longobarde, precum ducatele de Benevento și Spoleto, și-au continuat existența în centrul și sudul Italiei, dar francii dețineau practic hegemonia. Pentru a celebra aceste succese, Adrian I a emis o serie de monede, acestea fiind primele monede puse în circulație de suveranii pontifi.

Relațiile politice ale papei Adrian cu Carol cel Mare au rămas strânse, chiar dacă pe plan religios au existat disensiuni între ei - îndeosebi în ceea ce privea aplicarea hotărârilor luate în 787 la Sinodul VII Ecumenic de la Niceea. Carol, în calitatea sa de „Patricius Romanorum”, a încercat de mai multe ori să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma și chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii. Amestecurile sale și ale trimișilor săi l-au făcut pe Adrian I să protesteze de mai multe ori, dar aproape întotdeauna aceste proteste s-au sfârșit cu o împăcare între cei doi.[3]

Ultimii ani

În timpul lungului său pontificat, Adrian I a manifestat un interes activ față de aspectele edilitare ale Romei. Datorită numeroaselor lucrări de construcție dar și de refacere a unor biserici mai vechi, se poate vorbi de o adevărată „Romă a lui Adrian I”. Au fost refăcute digurile râului Tibru (după inundațiile din anul 791) și fost întărite zidurile cetății. Importantă a fost și repararea apeductelor romane, obținându-se o distribuire mai rațională a apei între diferitele zone ale orașului.[3]

Papa Adrian I a murit în ziua de Crăciun (25 decembrie) a anului 795, la respectabila vârstă de 95 de ani. A fost înmormântat în bazilica Sf. Petru din Roma.

Implicarea în deciziile Sinodului al VII-lea Ecumenic

Restabilirea cultului sfintelor icoane: împăratul Constantin și împărăteasa Irina, împreună cu trimișii papei Adrian I și alți sfinți părinți care au luat parte la sinod

Cel mai important eveniment religios din timpul pontificatului lui Adrian I al Romei a fost al VII-lea Sinod Ecumenic, care a avut loc la Niceea în anul 787.

Imperiul Roman de Răsărit era zguduit de criza iconoclastă, care începuse încă din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurianul (717-741). Acesta dăduse, în anul 726, un edict împotriva sfintelor icoane; un alt edict, și mai dur, din anul 730, prevedea nu doar distrugerea sfintelor icoane, ci și a sfintelor moaște. Creștinii iconoduli s-au opus cu tărie acestor edicte; cei mai iluștri teologi și episcopi dintre aceștia au fost Sf. Ioan Damaschin, Sf. Teodor Studitul, Patriarhul Gherman I al Constantinopolului și Papa Grigorie al III-lea al Romei.

La inițiativa Drept-credincioasei împărătese Irina (care era iconodulă) a fost convocat un Sinod Ecumenic, ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea între 24 septembrie și 13 octombrie 787 (motiv pentru care mai este cunoscut și sub numele de „Al doilea Sinod Ecumenic de la Niceea”). La sinod au participat 350 de episcopi ortodocși (în final numărul acestora crescând până la 367), lucrările fiind prezidate de Sf. Tarasie Mărturisitorul.

Respectând tradiția episcopilor Romei de a nu participa în persoană la sinoadele ecumenice, Adrian I și-a trimis reprezentanți la Niceea. Conform mandatului primit, aceștia au susținut condamnarea iconoclasmului ca fiind o erezie și restabilirea cultului sfintelor icoane. În final, sinodul a condamnat iconoclasmul ca fiind o erezie și a restabilit cultul sfintelor icoane.[5]

Papa Adrian I a avut însă mari probleme în a face respectate hotărârile celui de-al doilea Sinod Ecumenic de la Niceea în eparhiile apusene care se aflau sub autoritatea sa. Carol cel Mare, din motive în primul rând politice (rivalitatea cu Imperiul Roman de Răsărit), nu era de acord în totalitate cu deciziile sinodale din 787, instigându-i la nerespectarea acestor decizii pe episcopii din teritoriile ocupate de franci. La obiecțiile lui Carol cel Mare, exprimate în Libri Carolini, Adrian a răspuns cu o scrisoare demnă și prolixă (grandis et verbosa epistola) prin care își argumenta poziția sa iconodulă și cerea cu fermitate respectarea deciziilor luate la Sinodul Ecumenic din 787.[6]

Relațiile cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului

În anul 794 Carol cel Mare a convocat un sinod la Frankfurt pe Main la care au participat episcopi din apusul Europei, atât din teritoriile controlate de franci, cât și din alte zone, ca Britania etc. Au participat, de asemenea, și trimiși ai Papei Adrian. Acest sinod marchează începuturile înstrăinării creștinismului franc de învățăturile apostolice și patristice ale Ortodoxiei. Printre altele, la acest sinod au fost respinse unele dintre hotărârile luate la cel de-al șaptelea Sinod Ecumenic (în principal datorită traducerii greșite în limba latină), iar în Crez a fost introdus articolul Filioque.

Problema traducerii defectuoase din limba greacă în latină a hotărârilor luate la Sinodul VII Ecumenic, traducere făcută din porunca lui Adrian I, a constat îndeosebi din faptul că grecescul προσκύνήσις, care înseamnă venerație, fost tradus în latinește prin adorație, ca și cum acel sinod ar fi definit adorarea icoanelor și nu cinstirea, venerarea, acestora. Din inițiativa și sub controlul regelui Carol cel Mare, un grup de teologi apuseni a compus o detaliată și polemică refutatio (respingere) a tot ceea ce li se părea mai puțin favorabil din actele sinodale; această refutatio a fost publicată și este cunoscută sub numele de „Libri Carolini”. În Libri Carolini era combătută cu sarcasm decizia sinodului al doilea de la Niceea, fiind refuzată „adorarea” icoanelor, care ar fi trebuit să servească doar la împodobirea bisericilor. Făcând după respectivele documentele un rezumat, Carol cel Mare i l-a trimis lui Adrian pentru ca aceste sa-l aprobe și să recunoască nulitatea sinodului de la Niceea.

Adrian I a luat apărarea hotărârilor Sinodului VII Ecumenic și i-a furnizat regelui franc toate explicațiile necesare – a făcut-o cu o erudiție remarcabilă.[7] El a refuzat anularea deciziilor sinodului și a răspuns cu calm și fermitate că la Niceea nu fusese aprobat nimic anormal, ci se aplanase o mai veche controversă (cea a iconoclasmului) care separa cele două Biserici. Se pare însă că aceste explicații au ajuns prea târziu pentru a mai împiedica sinodul de la Frankfurt (794) să respingă o parte din hotărârile Sinodului VII Ecumenic ca și cum ar fi susținut adorarea icoanelor.

Acest sinod de la Frankfurt pe Main a acutizat tensiunile deja existente dintre Bisericile Răsăritene și cea Apuseană. Aceste tensiuni aveau atât motive dogmatice (Filioque, practica utilizării azimei la euharistie în Biserica Apuseană etc.), cât și, mai ales, motive politice. În plus, cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți patriarhi nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe episcopul Romei doar ca pe un primus inter pares („primul între egali”).

Pe lângă aceste contradicții teologice, relațiile papei Adrian I cu Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului au fost însă marcate și de dispute jurisdicționale. După ce Imperiul Roman de Răsărit pierduse mare parte din teritoriile ce alcătuiau în secolele VI-VIII Exarhatul de Ravenna, cucerite de longobarzi și, ulterior, de franci, episcopii din exarhat depindeau (cel puțin teoretic) tot de Patriarhia Constantinopolului. După ce însă regele franc Pepin cel Scurt i-a donat papei Ștefan al III-lea o parte din teritoriile fostului Exarhat de Ravenna, cucerite de la longobarzi, episcopii Romei (papii) au emis pretenția ca episcopii din exarhat să le fie strict subordonați pe plan jurisdicțional, ceea ce a atras inevitabil conflictul cu patriarhii Constantinopolului. O parte din episcopatele fostului Exarhat de Ravenna au reușit totuși să dezvolte tradiții de putere seculară locală și de independență față de Roma (îndeosebi cele ce se aflau în sudul Italiei, în Catepanatul de Italia[8], condus de la Bari de către guvernatori bizantini).

Scrieri

De la Adrian I al Romei s-au păstrat următoarele scrieri[9]:

  • Capitula
  • Capitula (Notae Antonii Augustini Terraconensis Archiepiscopi)
  • Epistola Metrica Ad Carolum Regem
  • Epistolae
  • Vita Operaque [Ex Mansi]
  • Bulla Igitur Omnibus Sancte Dei
  • Capitula Angilramni

Note

  1. Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, Editura Minerva, București, 1976
  2. Encyclopaedia Britannica - Adrian I, accesat 21 decembrie 2012
  3. 3,0 3,1 3,2 Claudio Rendina - Papii. Istorie și secrete, Ed. BIC ALL, București, 2003, pp. 235-238. ISBN 973-571-410-8
  4. 4,0 4,1 Peter N. Stearns (ed.), The Encyclopedia of World History, 6th Edition, Boston: Houghton Mifflin Company, 2001. ISBN 0-39565-237-5
  5. The Original Catholic Encyclopedia - Pope Adrian I, accesat 20 martie 2013
  6. Edward Gibbon, History of the Decline and Fall of the Roman Empire, Vol. 5, Kessinger Publishing, 2004, p. 37. ISBN 1-4191-2419-6
  7. Jacques Paul Migne, Patrologiae Cursus Completus. Series Latina. pp. 1247–1292 (online)
  8. Catepanatul de Italia (în greacă, κατεπανίκιον Ἰταλίας) a fost o provincie (themă) a Imperiului Bizantin, cuprinzând Italia continentală aflată la sud de o linie trasată de la Monte Gargano până la golful din dreptul orașului Salerno. De asemenea, Amalfi și Neapole, deși situate la nord de această linie, se supuneau Constantinopolului, prin intermediul catepanului.
  9. Documenta Catholica Omnia, accesat 18 decembrie 2012

Surse


Casetă de succesiune:
Adrian I al Romei
Precedat de:
Ștefan IV
Papă al Romei
772-795
Urmat de:
Leon III


Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi