Ștefan cel Mare și Sfânt

De la OrthodoxWiki
Salt la: navigare, căutare
Icoana Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt

Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost cel mai de seamă domnitor al Moldovei, domnind între 14 aprilie 1457 şi 2 iulie 1504. A avut o domnie de 47 de ani. A ridicat multe biserici şi mănăstiri şi a fost unul dintre apărătorii creştinătăţii împotriva invaziei otomane. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în ziua de 2 iulie, ziua trecerii sale la Domnul.

Cuprins

Primii ani

Binecredinciosul Ştefan s-a născut în anul 1433, potrivit tradiţiei în localitatea Borzeşti, ca fiu al lui Bogdan al II-lea (domn al Moldovei între anii 1449-1451), din familia domnitoare moldoveană a Muşatinilor şi al Mariei (Oltea). Este silit să fugă din Moldova în octombrie 1451, când tatăl său este ucis, la Reuseni, de Petru al III-lea Aron (1451-1452, februarie 1455, mai 1455-aprilie 1457).

Instalarea pe tron

Portretul Binecredinciosului Ştefan pe Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor (considerat a fi cea mai fidelă reprezentare a chipului domnitorului)

Se întoarce în Moldova în aprilie 1457, cu ajutorul sprijinitorilor săi din Moldova şi probabil cu sprijinul lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti şi îl înfrânge pe Petru Aron la Doljeşti şi Orbic, fiind apoi proclamat domn în apropiere de Suceava, pe câmpia Direptăţii, de adunarea boierilor şi ostaşilor şi târgoveţilor, în frunte cu mitropolitul Teoctist. A domnit vreme de patruzeci şi şapte de ani, până la trecerea sa la Domnul, pe 2 iulie 1504, cea mai lungă domnie din istoria statelor româneşti, după cea a lui Carol I (1866-1914).

Politica externă

În politica externă, Ştefan a urmat o politică a echilibrului de forţe între cele trei mari puteri vecine Moldovei (Imperiul Otoman, Polonia şi Ungaria), încercând în acelaşi timp să consolideze statutul şi rolul politic şi economic al Moldovei pe plan regional.

Astfel, Ştefan a continuat să plătească Imperiului Otoman tributul de 2000 de galbeni (monede de aur) anual până în 1473. În prima perioadă a domniei sale a acceptat totodată (1459) suzeranitatea a lui Cazimir al IV-lea al Poloniei (1447-1492), pe care o tratează ca pur nominală, evitând să se prezinte personal regelui pentru a depune omagiul. În schimb, regele l-a alungat din Polonia pe Petru Aron, care se refugiase iniţial acolo şi care ulterior s-a retras în Ungaria.

Aceasta a adus Moldova şi Ungaria în stare de război, război care s-a prelungit până în 1467. Ştefan a încercat în 1462 să cucerească cetatea Chilia, una din cetăţile de la Marea Neagră care funcţionau ca noduri esenţiale ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice şi care aparţinea atunci Ungariei, cetate pe care o cucereşte în 1465. În 1467, o expediţie a regelui Ungariei, Matiaş Corvin în Moldova se soldează cu înfrângerea acestuia la Baia. Ostilităţile s-au prelungit până în 1469, când Petru Aron este prins şi ucis.

Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare

Între 1470-1473, Ştefan pregăteşte ofensiva împotriva otomanilor, încercând fără succes să îl înlocuiască pe Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475), care era sprijinit de aceştia cu Basarab Laiotă, un pretendent susţinut de el, apoi, ca urmare a trecerii acestuia de partea turcilor, cu Basarab Ţepeluş. În aceeaşi perioadă se pun bazele unei alianţe între Moldova şi Ungaria, Ştefan acceptând suzeranitatea regelui Ungariei.

În 1474, sultanul Mahomed al II-lea trimite o mare expediţie punitivă împotriva lui Ştefan, sub conducerea lui Suleiman Paşa, beglerbegul Rumeliei. Trupele otomane sunt înfrânte zdrobitor pe 10 ianuarie 1475 în lupta de la Podul Înalt, pe un teren mlăştinos din apropiere de Vaslui. Aşteptându-se la represalii, Ştefan face apel la marile puteri europene, cerându-le sprijin în încercarea de a opri înaintarea otomană. Primeşte scrisori laudative de la Papa Sixt al IV-lea, din partea Republicii veneţiene şi promisiuni de ajutor armat în special din partea Ungariei, dar pregătirile de luptă au demarat cu întârziere. Otomanii au cucerit în 1476 Caffa, ultima cetate genoveză din Marea Neagră şi principatul independent al Mangopului, din Crimeea. Sultanul însuşi a preluat comanda trupelor într-o nouă expediţie lansată în vara lui 1476 împotriva Moldovei. Datorită disproporţiei mari dintre trupele otomane şi cele moldovene, oastea lui Ştefan suferă o înfrângere importantă la Războieni, pe 26 iulie 1476. Otomanii nu reuşesc să cucerească însă Suceava, Neamţul şi Hotinul, iar domnul Moldovei reuşeşte să taie posibilităţile de aprovizionare ale armatei otomane, pârjolind pământurile înainte de sosirea oştilor otomane şi continuă luptele de hărţuială. În acest timp Ungaria pregăteşte trupele pentru o contraofensivă împotriva otomanilor, comasându-le la Turda. Epuizată şi ameninţată de confruntarea cu o nouă armată, oştirea otomană se retrage în cele din urmă, fără să fi obţinut o victorie hotărâtoare, astfel încât Ştefan îşi păstrează tronul. În noiembrie 1476, pentru consolidarea frontului defensiv împotriva otomanilor, trupele moldovene şi maghiare îl reinstalează pe tronul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş. Acesta a fost ucis după scurt timp, iar ulterior a alţi doi pretendenţi sprijiniţi de el au trecut de partea turcilor.

În 1483, regele Ungariei a încheiat pace cu Imperiul Otoman. În 1484, otomanii au atacat Chilia şi Cetatea Albă, cetăţile de la Dunăre care se aflau în stăpânirea Moldovei şi puncte-cheie ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice. Ştefan a cerut sprijinul regelui Ungariei, dar ajutorul acestuia a întârziat. Cetăţile au fost cucerite de otomani, iar încercările ulterioare de recuperare a lor au eşuat.

Ca urmare, domnul moldovean a renunţat la alianţa cu Ungaria şi s-a pus din nou sub suzeranitatea polonă. A acceptat chiar să depună omagiul în persoană înaintea regelui Poloniei, potrivit dreptului feudal. Ceremonia a avut loc la Colomeea, pe 15 septembrie 1485. În timp ce domnul era plecat din ţară, otomanii au atacat din nou Moldova, aducând cu ei un pretendent. Ştefan se întoarce în Moldova cu oastea sa şi sprijinit de 3000 de cavaleri poloni, iar trupele turceşti se retrag şi sunt înfrânte pe 16 noiembrie 1485 la Cătlăbuga, în apropiere de Chilia; pretendentul este ucis un an mai târziu, în lupta de la Scheia. Polonii încheie însă pace cu otomanii, ceea ce îl face pe domnul Moldovei să ceară din nou sprijinul Ungariei, care îi oferă, ca gest de bunăvoinţă, castelul Ciceu şi Cetatea de Baltă.

După 1486, domnul avea să facă şi el pace cu Imperiul Otoman. A acceptat (cu scurte întreruperi periodice) plata unui tribut mai ridicat. După moartea lui Cazimir al IV-lea al Poloniei în 1492, succesorul său, regele Albert încearcă să îl aşeze pe tronul Moldovei, în locul lui Ştefan, pe fratele său Sigismund. Eşuând să îl atragă pe Ştefan în cursă pe cale diplomatică, acesta lansează împotriva Moldovei o expediţie militară în 1497, sub pretextul unui atac îndreptat împotriva otomanilor. Trupele polone nu reuşesc să cucerească Suceava şi, ca urmare a hărţuielilor permanente din partea armatei moldovene, sunt nevoite să accepte un armistiţiu, angajându-se să se retragă pe drumul pe care veniseră. Polonii nu au respectat însă prevederile armistiţiului, ci au urmat un alt drum. Au suferit o mare înfrângere din partea oştirii lui Ştefan la Codrii Cosminului. După înfrângerea polonilor, Ştefan lansează în Polonia o expediţie punitivă, în coordonare cu otomanii. Până la moartea domnului Moldovei în 1504, acesta şi-a continuat eforturile de a ajunge la o formulă de pace atât cu Polonia, cât şi cu Imperiul Otoman, rămânând însă mai favorabil alianţei cu Ungaria.

Alianţele matrimoniale

În sprijinul politicii sale pontice, vizând extinderea şi respectiv consolidarea influenţei sale în zona Mării Negre, Ştefan a contractat o serie de alianţe matrimoniale. S-a căsătorit mai întâi (1463)cu Evdochia, fiica cneazului Olelko de Kiev, din familia domnitoare a Marelui Ducat al Lituaniei, gest care servea astfel la consolidarea alianţei moldo-polone. Evdochia a fost probabil mama lui Alexandru (n. 1464?-m. 1492) [1] şi a Elenei, care avea să fie ea însăşi măritată (1483) cu fiul ţarului Ivan al III-lea al Moscovei, Ştefan devenind astfel un posibil mediator între moscoviţi şi polonezi. Soţul Elenei a murit însă de tânăr, iar Elena şi fiul ei au fost marginalizaţi şi în cele din urmă ucişi de a doua soţie a lui Ivan al III-lea şi de fiul acesteia.

Maria de Mangop (+1477), fragment din acoperământul de mormânt de la Mănăstirea Putna

După moartea Evdochiei, în 1472, în pregătirea alianţei antiotomane, Ştefan a contractat o a doua căsătorie cu Maria, sora principelui Alexandru al Mangopului, un mic principat independent din nordul Mării Negre, care avea să fie cucerit însă de otomani în 1476. Maria a fost mama lui Petru [2], precum şi a lui Bogdan şi Iliaş (posibil gemeni), dintre care nici unul nu a supravieţuit până la maturitate. Maria de Mangop a murit în 1477.

Înainte de anul 1480, Ştefan s-a căsătorit a treia oară cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos, care trăia din 1473 ca prizonieră la curtea Moldovei, împreună cu mama sa. Maria a fost mama lui Bogdan Vlad (Bogdan al III-lea cel Orb), urmaşul lui Ştefan la tron (1504-1517), şi i-a supravieţuit până în 1511.

Pe lângă copiii săi legitimi, domnul a mai avut probabil şi un fiu nelegitim, Petru Rareş (domn al Moldovei între 1527-1538 şi 1541-1546) şi poate un al doilea, Ştefan (viitorul domn Ştefan Lăcustă, 1538-1540, care este posibil să fi fost totuşi nepotul acestuia, fiu al fiului său cel mare, Alexandru).

Ştefan a mai avut două fiice despre care nu există date precise, Ana, care a murit înainte de 1499 şi Maria, care a trecut la Domnul în 1518.

Politica internă

Pe plan intern, Ştefan cel Mare a continuat eforturile de consolidare a autorităţii domneşti, în defavoarea marii boierimi patrimoniale. Încearcă şi reuşeşte, dar nu fără o intervenţie brutală, în faţa revoltei unei părţi a boierilor, impunerea principiului ereditar de transmitere a domniei, în defavoarea sistemului semi-electiv de care beneficiase el însuşi. Şi l-a asociat la tron, după moartea primului său fiu, Alexandru, pe Bogdan Vlad, singurul fiu legitim care mai supravieţuise până la maturitate, viitorul domn Bogdan cel Orb (+1517).

A stimulat ridicarea socială a micii boierimi şi a ţăranilor liberi, care au beneficiat de promovări îndeosebi pentru isprăvi militare, mulţi dintre aceştia fiind, de exemplu, trecuţi în rândul vitejilor (armata permanentă – plătită – a Domniei). Le-a oferit acestora şi diferite alte recompense (daruri în bani, moşii sau/şi diferite privilegii), urmărind prin aceste măsuri câştigarea loialităţii lor directe faţă de domn.

Sistemul de privilegii, beneficii, scutiri de taxe şi de vămi este folosit de domnitor şi pentru a favoriza dezvoltarea comerţului. Negustorii din Braşov, între alţii, beneficiază de privilegii importante, iar domnia şi Biserica se folosesc la rândul lor de facilităţile comerciale de care dispun pentru a-şi consolida proprietăţile. Domnia dispune de o serie de monopoluri, precum cel al cerii. Un rol important în asigurarea veniturilor domniei îl constituie vămile instituite pe principalele drumuri comerciale. Stăpânirea temporară a Chiliei şi Cetăţii Albe, două puncte importante de pe rutele comerciale internaţionale asigură Moldovei o poziţie foarte avantajoasă în comerţul internaţional, iar pierderea lor va însemna şi o pierdere economică importantă.

Sistemul juridic din Moldova lui Ştefan cel Mare era unul mixt, combinând elemente de drept scris şi cutumiar cu un sistem politic de tip autocratic. Domnia avea în principiu autoritatea judecătorească supremă, însă la aceasta se adăuga un sistem foarte complex de autorităţi intermediare (boierii mari sau mici, conducătorii oraşelor, mitropolia, episcopiile şi egumenii mănăstirilor, drepturile obştilor ţărăneşti etc.) şi de scutiri şi privilegii individuale sau colective care diminuau impactul hotărârilor Domniei asupra vieţii personale a oamenilor.

Domnitorul încearcă să consolideze, de-a lungul domniei sale, şi armata ţării, periodic decimată de numeroasele războaie şi lupte de hărţuială în care este angajată ţara. Deşi se bazează în principal pe armata profesionistă a vitejilor (călăreţi) şi pe boierii mari care constituiau cavaleria grea, el se foloseşte şi de un corp de pedestrime uşoară (feciorii), de cavaleria uşoară (husarii) şi chiar de tunuri, atunci când este cazul, iar în situaţii excepţionale (ca în 1476 la Războieni sau în 1497 la Codrii Cosminului) face apel la „oastea cea mare” formată din ţărani, aceştia din urmă probabil fără pregătire militară. Sursele atestă faptul că mulţi dintre oştenii lui Ştefan erau de origine ţărănească (probabil răzeşi). Ştefan încurajează însă ascensiunea socială a ţăranilor şi a micilor boieri din corpurile militare inferioare spre corpul de elită al vitejilor şi le răsplăteşte periodic loialitatea.

Ştefan cel Mare a întărit autoritatea şi drepturile Bisericii – atât ale Mitropoliei (de la Suceava) şi episcopiilor (de Roman şi de Rădăuţi), cât şi ale mănăstirilor şi a egumenilor acestora (egumenii mănăstirilor mari sunt înzestraţi cu autoritate quasi-episcopală). A înzestrat numeroase biserici şi mănăstiri cu bani, moşii, beneficii, privilegii şi scutiri de taxe. A consolidat multe mănăstiri şi biserici mai vechi, iar pe locul multor construcţii preexistente de lemn a zidit lăcaşe de piatră. A fost de asemenea un mare binefăcător al mănăstirilor de la Muntele Athos, şi îndeosebi al Mănăstirii Zografu. Din punct de vedere politic, aceste măsuri îi asigurau la rândul lor sprijinul autorităţilor bisericeşti, de care beneficiază încă de la începutul domniei sale. Astfel, este susţinut de Mitropolitul Teoctist I în urcarea pe tron, iar acesta va rămâne până la moarte (1477) un colaborator apropiat al domnului şi primul citat în toate actele oficiale. Din punct de vedere bisericesc, şi după cum reiese şi din pisaniile bisericilor şi mănăstirilor zidite de el, precum şi din hrisoavele domneşti şi din diferite alte scrisori şi documente emise de Ştefan, aceste ctitorii de biserici şi mănăstiri şi sprijinul extraordinar arătat Bisericii ilustrează evlavia binecredinciosului domnitor.

Din punct de vedere cultural, perioada lui Ştefan cel Mare a fost una de înflorire atât a culturii scrise, cât şi a arhitecturii, picturii etc. Limba cancelariei domneşti, ca şi a Bisericii, era slavona. potrivit unor documente este probabil că domnitorul însuşi ar fi avut măcar unele cunoştinţe de limba rusă [3] Din porunca lui se încep sau se continuă mai multe cronici ale evenimentelor petrecute în Moldova, precum Letopiseţul de la Bistriţa, adăpostit la Mănăstirea Bistriţa, dar care, potrivit lui Ion Ursu, ar fi fost mai degrabă opera cancelariei domneşti şi Analele putnene, scrise la mănăstirea Putna, de călugării mănăstirii. Mănăstirile mari devin centre active de copiere a manuscriselor, şi se dezvoltă în acelaşi timp şi arta miniaturii. Domnia stimulează dezvoltarea atelierelor de meşteşugari (orfevri etc.) de pe lângă acestea şi încurajează schimburile culturale cu meşteşugari şi ateliere din zonele învecinate, invitând constructori, arhitecţi, meşteşugari îndeosebi din Transilvania şi Polonia să participe la proiectele sale de construcţie.

În perioada ştefaniană se dezvoltă o arhitectură bisericească şi un stil de pictură cu totul distincte şi specifice Moldovei. Apar o serie de mănăstiri pictate atât pe dinăuntru, cât şi pe dinafară, cu programe iconografice foarte elaborate, de un stil inconfundabil, ancorate, cu unele particularităţi, în marea tradiţie iconografică bizantină. Multe mănăstiri şi biserici mai vechi de lemn sunt înlocuite în vremea domniei sale de construcţii din piatră, edificate fie de domnie, fie de boieri sau de alţi particulari.

Ctitor şi binefăcător al Bisericii

Dreptcredinciosul Ştefan este cunoscut şi pentru ctitorirea şi înzestrarea a zeci de biserici şi mănăstiri din Moldova şi de dincolo de hotarele acesteia. Potrivit tradiţiei, dreptcredinciosul voievod a zidit câte o biserică în amintirea fiecărei bătălii purtate. Campania de construcţie şi reconstrucţie de biserici şi mănăstiri a luat amploare mai ales în a doua parte a domniei sale, după anul 1475, cel al marii bătălii de la Vaslui împotriva turcilor otomani [4]

Mănăstiri înzestrate

Astfel, el a început prin a înzestra cu danii şi privilegii mai multe mănăstiri ctitorite de înaintaşii săi. Astfel, el a făcut şi confirmat Mănăstirii Moldoviţa, ctitorie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432) mai multe danii, cuprinzând sate, lacuri cu peşte, prisăci şi o serie de privilegii comerciale. Mănăstirea Sf. Nicolae-Probota din Poiana Siretului, locul de îngropare al doamnei Maria-Oltea, mama voievodului a primit şi ea mai multe danii, iar egumenul mănăstirii a primit autoritatea directă asupra preoţilor din satele închinate mănăstirii. Domnul a confirmat şi privilegiile şi daniile mănăstirii Humor, o ctitorie boierească, precum şi pe ale mănăstirii Horodnic, ctitorită tot de Alexandru cel Bun, locuitorii din satele mănăstireşti de aici fiind scutiţi de toate obligaţiile faţă de domnie, inclusiv cele militare, iar mănăstirea însăşi a fost închinată mănăstirii Putna, ctitoria domnului. A mai înzestrat şi mica mănăstire de la Iţcani, de lângă Suceava.

Nou ctitor la mănăstiri şi biserici mai vechi

La mănăstirea Neamţ, ctitorită de Petru I Muşat (1375-1391) şi devenită una din cele mai importante din Moldova în vremea lui Alexandru cel Bun, pe lângă noi danii şi privilegii, a zidit o nouă biserică (terminată în 1497), care se păstrează până astăzi.

Mănăstirea Bistriţa, ctitoria şi locul de îngropare al lui Alexandru cel Bun şi, poate, şi a fiului cel mare al lui Ştefan, Alexandru (+1496) a primit şi ea danii şi privilegii considerabile, devenind una din cele mai puternice mănăstiri din acea vreme. Domnitorul a zidit aici o clopotniţă cu paraclis în anii 1496-1497.

A înzestrat şi mănăstirile de pe râul Dobrovăţ, iar pentru una din acestea a zidit (1503-1504) şi o biserică, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, care mai există şi astăzi. Mănăstirea suferit o perioadă de declin în sec. XIX, după secularizarea averilor mănăstireşti şi mai târziu a fost transformată în biserică de mir, însă a fost redeschisă după 1990 ca mănăstire mai întâi de călugăriţe, apoi, din 1992, de călugări.

Ziditor de noi mănăstiri şi biserici

Mormântul dreptcredinciosului Ştefan cel Mare şi Sfânt (Mănăstirea Putna)
Lespedea de mormânt a lui Ştefan cel Mare

Prima şi cea mai mare ctitorie a dreptcredinciosului Ştefan a fost Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, începută în 1466, după cucerirea cetăţii Chilia, şi sfinţită pe 3 septembrie 1470, după victoria de la Lipinţi împotriva tătarilor. Menită să fie locul de îngropare al domnului şi al familiei sale, mânăstirea a fost înzestrată cu multe privilegii şi danii şi sfinţită cu mare fast. La Putna aveau să fie îngropaţi Maria de Mangop, a doua soţie a domnitorului (+1477) şi cei doi fii ai ei, Bogdan (+1479) şi Petru (+1480), domnul Ştefan însuşi (+1504), doamna Maria Voichiţa (+1511), ultima soţie a lui, fiul lor, domnul Bogdan cel Orb (+1517), o fiică a lui Ştefan pe nume Maria (+1518), Ştefăniţă Vodă (+1527) prima soţie a lui Petru Rareş, doamna Maria (+1529), precum şi Mitropolitul Teoctist I al Moldovei (+1477), acesta din urmă îngropat în pridvor.

O altă ctitorie importantă a dreptcredinciosului Ştefan a fost Mănăstirea Voroneț, de dimensiuni mai mici, rezidită din piatră pe locul unui vechi schit de lemn, în anul 1488, pe care domnul a şi înzestrat-o.

În Ţara de Jos, în zona Buhuşilor, domnul a ctitorit mănăstirea de la Tazlău, în preajma anului 1481, căreia i-a dăruit mai multe sate şi prisăci şi i-au fost închinate două mănăstiri mai mici din zonă. A ridicat o nouă biserică a mănăstirii în 1496-1497, iar aceasta există până astăzi, transformată o vreme în biserică de mir, dar redeschisă ca mănăstire după 1990.

Domnul a zidit în Moldova şi mai multe biserici. Astfel, el a ridicat biserica de la Bădeuţi în 1487, şi a început construirea unei biserici la Pătrăuţi (iniţial un mic schit de maici), în apropiere de Suceava în acelaşi timp. În 1488, a zidit biserica Sf. Ilie de lângă (astăzi în) Suceava (posibil să fi fost iniţial mănăstire de călugări). În 1490 a zidit biserica domnească din Vaslui, probabil în amintirea luptei din 1475. În 1491-1492, a construit biserica Sf. Nicolae Domnesc. În 1492 a zidit biserica Sf. Gheorghe din Hârlău, iar în 1493-1494 pe cea din Borzeşti. În 1495 erau zidite biserica Sf. Nicolae din Dorohoi şi biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Huşi. În 1496 a zidit la Războieni biserica Sf. Arhanghel Mihail, în amintirea înfrângerii din 1476 şi în acelaşi an a zidit biserica Sf. Nicolae din Popăuţi, azi în Botoşani. În 1497-1498 a ctitorit biserica Sf. Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, căreia i-a adăugat în 1499 şi un turn-clopotniţă. În 1500-1502 a zidit biserica de la Volovăţ, probabil pe locul unei biserici mai vechi de lemn. În 1503 a început construcţia unei biserici la Reuseni, pe locul unde fusese ucis tatăl voievodului, biserică terminată după moartea lui Ştefan în septembrie 1504.

Pe lângă acestea, tradiţia locală atribuie lui Ştefan cel Mare şi bisericile din Scânteia, cheia, Floreşti, Cotnari, Ştefăneşti, Şipote, o biserică a mănăstirii Căpriana (Republica Moldova), o biserică în cetatea Chilia, un paraclis din cetatea Neamţului, unul la Hotin şi poate încă o biserică la Cetatea Albă, şi în sfârşit încă o biserică în Suceava.

Ctitorii în afara Moldovei

Dreptcredinciosului Ştefan îi mai sunt atribuite şi unele ctitorii în Transilvania: o biserică de mănăstire de la Vad, pe râul Someş şi o biserică din Feleac, lângă Cluj.

Se mai crede că a ridicat şi o biserică în Ţara Românească, la Râmnicu Sărat.

Danii şi ctitorii la Muntele Athos

Dreptcredinciosul Ştefan este pomenit până în ziua de astăzi ca unul dintre marii binefăcători ai mănăstirilor de la Sfântul Munte [5].

Mănăstirea care s-a bucurat de cele mai mari danii din partea domnitorului, care o numea „mănăstirea noastră” a fost Mănăstirea Zografu, astăzi mănăstire bulgărească, care fusese mai înainte înzestrată şi de Alexandru cel Bun, dar intrase în declin odată cu scăderea sprijinului moldovenesc în perioada de instabilitate politică din Moldova de după moartea lui Alexandru cel Bun. Între anii 1466-1471, Ştefan face mănăstirii daruri în bani pentru înnoirea bisericii şi a bolniţei; în 1475 zideşte arsanaua mănăstirii, iar ulterior între arsana şi mănăstire avea să fie construit, tot în vremea domniei lui Ştefan, un drum pietruit; în 1502 se îngrijeşte de rezidirea bisericii, cu hramul Sf. Gheorghe, şi de pictarea sa în frescă. În 1484 dăruieşte mănăstirii o icoană a Sf. Gheorghe, iar în 1492 un Tetraevangheliar şi un Apostol. În 1502 dăruia mănăstirii încă o icoană a Sf. Gheorghe, precum şi cunoscutul său steag său de luptă, brodat cu icoana Sf. Gheorghe şi cu stema ţării. Pe lângă aceste ctitorii, voievodul înzestra mănăstirea cu considerabile danii anuale şi ocazionale, pentru pomenirea sa şi a familiei sale.

Pe lângă mănăstirea Zografu, binecredinciosul voievod şi familia acestuia a mai făcut danii şi altor mănăstiri atonite. Astfel, el mai înzestrează şi Mănăstirea Grigoriu, ctitorie sârbească (azi mănăstire grecească). În 1497, domnul Moldovei rezideşte din temelii biserica şi întreaga incintă a mănăstirii, care fuseseră distruse de piraţi. În 1500 face o mare danie pentru cumpărarea unui metoc, iar în 1502 finanţează noi reparaţii generale. Din vremea reparaţiilor făcute de domnitor, se păstrează astăzi două corpuri de chilii şi turnul-clopotniţă. Maria de Mangop, a doua soţie a domnitorului, este probabil cea care a dăruit mănăstirii o icoană a Maicii Domnului Pantanassa („Împărăteasa tuturor”), care s-a păstrat până astăzi.

Binecredinciosul Ştefan a mai făcut danii semnificative şi Mănăstirea Vatoped. Acesta a zidit turnul de apărare, arsanaua şi biserica de pe malul mării care ţin de mănăstire (construcţii încheiate probabil în 1496).

Mănăstirii Constamonitu, voievodul i-a trimis anual, pentru întreţinere şi reparaţii, începând cu anul 1493, o danie de 5500 de aspri de argint. În 1475, după victoria împotriva turcilor otomani, voievodul făcea danii şi Mănăstirii Xenofont, care îl avea drept ocrotitor pe Sf. Gheorghe, sub steagul căruia domnitorul pornea la luptă.

Începând cu anul 1502, domnul mai făcea danii anuale de câte 4000 de aspri şi Mănăstirii Sf. Pantelimon (rusească), căreia îi dăruia şi diferite obiecte de cult.

La Mănăstirea Sf. Pavel, voievodul a construit în 1472 un aghiasmatar, a renovat biserica (1497-1500) şi a construit un apeduct.

Profilul moral al lui Ştefan cel Mare şi posteritatea sa

Personalitatea lui Ştefan cel Mare i-a fascinat atât pe contemporani, cât şi pe urmaşii săi direcţi. Politician şi tactician abil, a încercat, cu rezultate notabile, să impună Moldova ca entitate statală relativ autonomă într-unul din punctele cheie ale drumurilor comerciale euro-asiatice şi la graniţa între cele trei mari puteri regionale – Regatul Ungariei, Regatul Poloniei şi Imperiul Otoman, aflat la acea dată în ascensiune. Angajat într-un sistem de alianţe complicat, schimbat în funcţie de evoluţia situaţiei locale, el a reuşit să-şi păstreze tronul vreme de 47 de ani, punând capăt unei perioade de instabilitate politică de un sfert de secol.

Reuşitele sale militare i-au câştigat respectul şi chiar admiraţia contemporanilor, şi au captat imaginaţia posterităţii. A fost numit Ştefan „cel Mare” de la scurt timp după moartea sa, într-o scrisoare adresată de regele Sigismund al Poloniei domnitorului Petru Rareş[6], iar cronicarii l-au numit „cel Viteaz”.Domnia lui a rămas un reper pentru urmaşii săi şi legitimarea dinastică de la el a avut o importanţă fundamentală pentru mai bine de un secol după moartea lui.

Personalitatea lui a făcut obiectul multor speculaţii, atât din partea contemporanilor cât şi a posterităţii. Cărturarul Grigore Ureche, scriind cu două secole mai târziu, îl vedea ca pe un om mic de statură, impulsiv şi irascibil, dar curajos şi altminteri practic, perseverent şi mereu gata de acţiune. Într-o descriere frecvent citată a domnitorului, el îl descrie astfel:

„Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor.”

Totuşi, dacă se poate accepta ideea că domnitorul era irascibil, Ion Ursu arată că este greu de crezut a doua afirmaţie a lui Ureche, cu privire la uciderile nemotivate „la ospeţe”. Decapitări de boieri sunt puţine (Ion Ursu enumeră trei, pentru acte de trădare), iar cele mai severe sancţiuni sunt pentru încălcarea ordinelor militare, sau ca gesturi excepţionale faţă de unii duşmani pe care căuta să îi demoralizeze. O posibilitate este ca Ureche să-l fi confundat cu unii urmaşi ai lui precum Ştefăniţă Vodă sau Ştefan Lăcustă. Ştefan s-a distins totodată prin realism politic şi abilitate diplomatică, după cum o arată şi reuşita excepţională a unei domnii atât de lungi. Pentru reuşitele lui, mai ales în luptele împotriva otomanilor, şi-a căpătat de la Papa Sixt al IV-lea (1475-1483) şi apelativul de „atlet al lui Hristos”, iar de mulţi cronicari contemporani de la curţile polonă şi maghiară a fost numit deja „erou”.

A fost apreciat de contemporani, şi mai ales de posteritate ca un om drept şi un reper în administrarea dreptăţii, şi s-au păstrat în memoria populară multe legende cu privire la acte de dreptate făcute de Ştefan de-a lungul domniei sale. De asemeni, se pare că a fost iubit de ţară şi cinstit ca un părinte al ţării încă din timpul vieţii, după cum o mărturiseşte şi cronicarul Ureche, care spune că la moartea domnitorului „prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său...”

Pe bună dreptate, contemporanii l-au apreciat nu doar ca pe un mare războinic şi diplomat, ci şi ca pe un iubitor de frumos, lucru atestat şi de excepţionala dezvoltare a artelor şi meşteşugurilor în vremea domniei lui.

Pe lângă comentariile lui Grigore Ureche, principala scădere morală pusă pe seama domnului este pasiunea sa pentru sexul frumos, iar aceasta a fost principala critică ridicată împotriva canonizării sale de către Biserica Ortodoxă Română şi după căderea regimului comunist. Astfel, este incontestabil faptul că Ştefan a avut cel puţin un fiu ilegitim (Petru Rareş), poate şi un al doilea (al doilea fiind Ştefan Lăcustă, care s-a autodeclarat fiu al lui Ştefan, dar care ar fi putut fi nepotul său), din mame diferite. Pe de altă parte, domnul a fost într-adevăr căsătorit de trei ori. O primă căsătorie cu Maruşca, care ar fi fost mama lui Alexandru, este atestată doar de o singură sursă, iar în documente ulterioare Alexandru apare alături de Elena ca fiu al lui Ştefan şi al Evdochiei de Kiev. Toate căsătoriile lui Ştefan au fost însă parte a reţelei de alianţe politice pe care domnul încerca să le consolideze prin aceste gesturi, şi fără îndoială au avut ca scop şi consolidarea succesiunii la tron, căci, în afară de primul său fiu, Alexandru, care a murit la maturitate, dar înaintea tatălui său, şi de Bogdan Vlad, care i-a supravieţuit, toţi fiii legitimi ai lui Ştefan au murit înainte de a atinge vârsta adultă.

Luând în considerare aceste lucruri, precum şi evlavia extraordinară a domnitorului, mai ales în ultima perioadă a vieţii sale, Biserica Ortodoxă Română a considerat că pentru scăderile sale omeneşti, domnitorul se va fi pocăit, după cum o arată, de altfel, şi mai multe documente în care domnul mărturiseşte că este pedepsit „pentru păcatele sale”. De aceea, nu a considerat aceste argumente drept hotărâtoare în luarea hotărârii de canonizare a domnitorului.

De altfel, binecredinciosul Ştefan a dat dovadă, de-a lungul întregii sale domnii, de o profundă credinţă în Dumnezeu, de smerenie şi evlavie. Preocupat din ce în ce mai mult, mai ales în a doua parte a vieţii, de viaţa veşnică şi de mântuirea sufletului său, domnul îşi dăruieşte mare parte a averilor înzestrării de biserici şi mănăstiri şi cere mereu rugăciunile Bisericii pentru sufletul său, pentru familia sa, dar şi pentru oştenii săi căzuţi în luptă şi pentru întreaga ţară.

Se pare că avea o deosebită evlavie în primul rând faţă de Maica Domnului şi faţă de sfinţii mucenici militari – Sf. Gheorghe (23 aprilie), Sf. Dimitrie (26 octombrie şi, în plan secundar, Sf. Procopie (8 iulie). Potrivit unor surse izolate, fiecare din aceşti trei sfinţi i s-ar fi arătat înaintea unor bătălii, vestindu-i biruinţa.

Potrivit tradiţiei, Ştefan ar fi ridicat câte o biserică sau mânăstire după sau în amintirea fiecărei bătălii, şi într-adevăr, acesta a ridicat multe biserici pe locurile unor bătălii purtate cu ceva vreme în urmă, şi, mulţumind atât pentru victorii cât şi pentru înfrângeri, a înzestrat cu multe daruri şi beneficii o mulţime de biserici şi mănăstiri din cele care existau deja în Moldova sau la Sfântul Munte.

Domnul primeşte înfrângerea dramatică de la Războieni cu smerenie, ca pe voia lui Dumnezeu, după cum o arată pisania bisericii construite de el pe locul bătăliei douăzeci de ani mai târziu, care spune simplu: „cu voia lui Dumnezeu au fost biruiţi creştinii de către păgâni”, ridicând biserica pentru pomenirea sa, a familiei sale şi a mulţimii de oşteni căzuţi pe acel loc. Iar prin Grigore Ţamblac el îşi vesteşte cu smerenie înfrângerea Curţilor europene: „Eu împreună cu a mea curte am făcut tot ce am putut [...] Acest lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele” [7]

Astfel, în jurul personalităţii lui Ştefan cel Mare s-a construit, încă de când acesta era în viaţă, dar mai ales după moartea sa, aura unui personaj de legendă – de erou şi sfânt în acelaşi timp, făcând obiectul veneraţiei atât pentru calităţile sale militare şi justiţiare, cât şi ca un personaj miraculos. I se atribuie, direct sau indirect, o serie de minuni, unele cu semnificaţie militară, altele nu.

Astfel, potrivit legendei, clopotul mare al Mănăstirii Putna a bătut singur de fiecare dată când ţara a fost în mare pericol, chemându-l parcă pe domnitor la luptă, iar domnul însuşi a devenit un personaj de baladă, gata oricând să vină în ajutor Moldovei, în vreme de primejdie. Alte legende îl prezintă ca apărând misterios pentru a ajuta oameni la ananghie sau pentru a împărţi dreptatea, uneori chiar în chip de înger [8].

Această imagine a domnului a trecut din memoria şi evlavia populară în literatura cultă şi în discursul istoriografiei naţionale, Ştefan cel Mare devenind una dintre figurile eroice centrale ale acesteia. Astfel, dacă Ştefan cel Mare şi Sfânt a făcut obiectul evlaviei populare de la scurt timp după moartea sa, acest cult s-a amplificat şi extins la nivelul întregii ţări după crearea statului românesc modern, şi a supravieţuit inclusiv perioadei comuniste.

Viaţa şi personalitatea lui Ştefan cel Mare au făcut şi obiectul a numeroase opere literare - poeme, balade, nuvele, romane, istorisiri, legende culte etc.[9]

În ultimii ani, a făcut şi obiectul unor eforturi istoriografice de reevaluare, în context european, punând în evidenţă complicata conjunctură istorică şi inevitabilele rezultate împărţite ale politicii interne şi externe a domnitorului [10]

Cinstirea şi proslăvirea

Ţinând seama de toate aceste lucruri, Biserica Ortodoxă Română a hotărât proslăvirea (canonizarea) sa ca Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt [11], punând în prim plan calităţile sale de apărător al creştinătăţii, ctitor de sfinte lăcaşuri şi binefăcător al Bisericii. Hotărârea a fost adoptată în iunie 1992, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a stabilit ca dată de prăznuire ziua de 2 iulie.

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de lăcaşuri sfinte, Ştefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi şi din necazuri.

Condac, glasul al 8-lea:

Iubind pe Dumnezeu cu adevărat, binecredinciosule voievod Ştefane, sfinte biserici şi mănăstiri ai înălţat, pe cei săraci ai ajutat şi pe cei greşiţi ai îndreptat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu ţi-a dat înţelepciune şi putere ca să biruieşti pe vrăjmaşii ţării şi ai credinţei creştineşti; drept aceea, pentru vredniciile tale, te cinstim, ca pe un evlavios biruitor.

Note

  1. Potrivit unei surse (pomelnicul de la mănăstirea Bistriţa), Alexandru s-ar fi născut dintr-o primă legătură (căsătorie?) a lui Ştefan cu Maruşca, însă prima sa menţiune oficială datează din 1464, la zece luni după căsătoria cu Evdochia.
  2. Menţionat totuşi într-un document încă din 1471
  3. Ion Ursu, op.cit., p. 426.
  4. Mircea Păcurariu, „Ctitoriile lui Ştefan cel Mare”, fragment din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980, in Binecredinciosul Voievod al Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt, ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 1992, pp. 9-22.
  5. Informaţii preluate şi adaptate după: Leontie ierodiaconul, „Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Muntele Athos”, Rost, nr. 18, august 2004.
  6. Ion Ursu, op.cit.., p. 438
  7. Cit. în Ion Ursu, op.cit., pp. 139-140.
  8. A se vedea, de exemplu, legendele anexate la volumul Binecredinciosul Voievod al Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt, ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 1992, precum şi volumul: Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1457-1504: Portret în legendă editat de Centrul de Cercetare şi Documentare „Ştefan cel Mare” - Mănăstirea Putna, ed. a II-a, 2011.
  9. A se vedea exemplele citate pe Wikipedia:Ştefan cel Mare - Figura și epoca lui Ștefan cel Mare în literatură.
  10. Inventariate şi rezumate de exemplu în Bogdan Murgescu, Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, Polirom, Iaşi, 2012, pp. 15-27 („Dimensiunea europeană a politicii lui Ştefan cel Mare”) şi 35-43 („Ştefan cel Mare – 2004. Câteva reflecţii la 500 de ani de la moartea domnitorului”).
  11. Titlul de „Binecredincios” este dat în mod obişnuit conducătorilor politici trecuţi în rândul sfinţilor pentru faptele lor în folosul Bisericii.

Surse

  • Bogdan Murgescu, Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, Polirom, Iaşi, 2012, ISBN 978-973-46-2453-9
  • Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
  • Ion Ursu, Ştefan cel Mare: domn al Moldovei dela 12 aprilie 1457 până la 2 iulie 1504, Institutul de arte grafice „Antonescu”, Bucureşti, 1925.
  • Mircea Păcurariu, „Ctitoriile lui Ştefan cel Mare”, fragment din Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Bucureşti, 1980, in Binecredinciosul Voievod al Moldovei Ştefan cel Mare şi Sfânt, ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 1992, pp. 9-22.
  • Leontie ierodiaconul, „Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Muntele Athos”, Rost, nr. 18, august 2004.

Legături externe

Unelte personale
Spații de nume
Variante
Acțiuni
Navigare
Donate

Please consider supporting OrthodoxWiki. FAQs

Trusa de unelte
În alte limbi